Intr-un sat se ridica o biserica. Pentru finalizarea lucrarilor mai era nevoie de 6. 000 de lei. Doi boieri ai satului stateau langa biserica ce se ridica si se intrebau de unde sa ia banii pentru incheierea lucrarilor.

In timp ce se sfatuiau, a cazut langa ei o grinda, fara a-i vatama.

Atunci unul dintre ei a spus:

- Eu dau 3.000 de lei.

- Si eu ceilalti 3.000, zise boierul celalalt.

In Bagdad traia odata un calif evlavios. El avea obiceiul sa se roage in fiecare dimineata, la un ceas anumit. Se trezea si se ruga regulat la ceasul obisnuit. Intr-o dimineata il apuca somnul si adormi adanc. Era in primejdie sa-si piarda ceasul rugaciunii.

Un strain intra in odaia lui de dormit si-l trezi, graindu-i :

- Maria Ta, scoala-te, ca intarzii de la ceasul de rugaciune !

- Si cine esti tu, cela ce ai venit sa ma trezesti ? intreba califul speriat.

- Sunt un om bun si am venit sa fac o fapta buna.

- Nu-mi vine a crede… Tu esti un om cu ganduri ascunse… Si infatisarea ta te arata ca esti un om rau. Nu cumva tu esti diavolul ?

- Ba da, Maria Ta, eu sunt diavolul, si iata am venit sa te trezesc la rugaciune. Prin asta vreau sa arat ca si diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, asa de negri si de rai cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioara ingeri buni si, iata, a mai ramas si in noi ceva bun.

- Mai diavole ! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu esti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie sa fi venit aici cu ceva gand de inselaciune. Pe numele viului Allah (Dumnezeu), te jur sa-mi spui cu ce ganduri si planuri ai venit sa ma trezesti ?

- Fiindca m-ai jurat, iata sunt silit sa-ti spun. Apoi eu am venit aici cu un gand de inselaciune. De douazeci de ani, tu te rogi regulat in fiecare dimineata, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de aceasta rugaciune. Rugaciunea ti s-a facut o datina goala. Te rogi regulat si pacatuiesti regulat. Din rugaciunea ta lipsesc duhul(sentimentul) , cainta(contemplarea ), caldura(glasul inimii) si lacrimile(emotia) . Din rugaciunea ta lipseste puterea(trairea) .

Acum, caci ai adormit, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va intarzia de la ceasul rugaciunii. Cand se va trezi, ii va parea rau. De douazeci de ani nu i s-a intamplat asa ceva. In inima lui se va aprinde o mare parere de rau… Va incepe sa se roage cu duh(sentiment) , cu caldura(glasul inimii) si cu lacrimi(emotii) fierbinti de cainta(contemplare) , iar noi, diavolii, de o astfel de rugaciune ne temem. Astfel judecandu-ne – incheie diavolul – iadul ma trimise pe mine, in fuga mare, sa te trezesc la rugaciunea-ti obisnuita, ca nu cumva sa te apuci a te ruga cu putere(traire) .

Acestea zicand, diavolul se facu nevazut…. iar califul abia acum se trezise la rugaciunea cea vie (lucratoare).

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: “Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca “a sedea” nu este acelasi lucru cu “a sta”. “A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce “a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: “Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: “Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: “Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: “Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam… preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de “ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);

- De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);

- In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;

- In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);

- In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de “ingenunchere canonica” in biserica sunt:

- Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: “Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.

- In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;

- In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);

- In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);

- In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);

- Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);

- Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Societatea contemporana cultiva si propune duhul autonomiei. Idealul ei este omul autonom, care nu asculta de nimeni si incearca sa se realizeze implinindu-si voia lui sau chiar impunand-o pe aceasta si celorlalti. Biserica, dimpotriva, cultiva si propune duhul ascultarii. Crestinii sunt “fiii ascultarii”. Neascultarea, care si-a avut obarsia in mandrie, l-a instrainat pe om de Dumnezeu, l-a facut egocentric si l-a robit pacatului. Aceasta a constituit inceputul si caracteristica vietii “Impotriva firii”. Dimpotriva, ascultarea, care se cultiva prin dragoste si smerita cugetare, il readuce pe om la viata cea “dupa fire”. il elibereaza de robia pacatului si il repune in legatura cu Dumnezeu.

Ascultarea poate fi considerata echivalenta credintei, fiindca aceasta din urma se manifesta ca ascultare de Dumnezeu. in textele Sfantului Apostol Pavel exista urmatoarele expresii echivalente: “Caci credinta voastra se vesteste in toata lumea” si “ca ascultarea voastra este cunoscuta de toti”. Relevanta este, pe de alta parte, contopirea ascultarii cu credinta in expresia “ascultarea credintei”, care determina si scopul lucrarii apostolice. In fine, Clement Alexandrinul prezinta credinta si ascultarea de Dumnezeu ca sinonime: “Ascultarea cuvantului, pe care o numim credinta”.

Dar si nadejdea in Dumnezeu este direct legata de ascultare. Fara nadejde, ascultarea nu doar ca este dificila, ci, mai mult, este imposibila si respingatoare, caci este omorare a voii. Adica, in ultima analiza, ascultarea este “moarte de bunavoie”. Insa, cu nadejdea in Dumnezeu si in imparatia Lui, se transforma in moarte de-viata-purtatoare, si devine nu doar lesnicioasa, ci si izbavitoare.

Ascultarea este legata si de iubire. Mai precis, poate fi considerata forma absoluta a iubirii. Doar din dragoste de Dumnezeu credinciosul are puterea de-a alege voia lui Dumnezeu si nu pe a sa. Acelasi lucru este valabil si in relatiile cu aproapele. Dar cum iubirea nu apare dintr-o data in forma ei desavarsita, ci incepe de la frica si initial nu este dezinteresata, tot asa si ascultarea nu apare de la inceput in forma ei desavarsita, ci se intregeste treptat, prin osteneli si jertfe. Cata vreme se face de frica sau din interes, nu este desavarsita. Ascultarea desavarsita se intemeiaza pe iubire si se face din iubire.

In fine, trebuie sa notam ca ascultarea din viata crestina nu este acelasi lucru cu disciplina de tip militar, ci se deosebeste radical de ea. Ascultarea are continut duhovnicesc sau teologic, pe cand disciplina are unul social sau lumesc. Ascultarea se desfasoara la nivelul relatiilor personale ale omului cu Dumnezeu si cu aproapele, pe cand disciplina se bazeaza pe relatii sau principii impersonale. Ascultarea presupune totdeauna liberul consimtamant al omului, pe cand disciplina poate fi impusa si cu forta. Ascultarea urmareste cautarea si materializarea voii lui Dumnezeu sau a aproapelui, pe cand disciplina coordonarea pentru realizarea unei anumite lucrari. in sfarsit, ascultarea are caracterul totalei raportari a omului la Dumnezeu, iar disciplina pe cel al obligatiei partiale sau legale a omului.

Conditia dezvoltarii ascultarii adevarate este libertatea. Fara ea ascultarea este robie. Dar si fara ascultare libertatea este libertinism; este supunere fata de voia individuala, care imparte si. faramiteaza firea omeneasca. Fara eliberarea de voia individuala nu este posibil accesul la adevarata libertate, libertatea adevarata este libertatea ascultarii8. Este comuniunea libera cu izvorul vietii. Desavarsita contopire a ascultarii cu libertatea se infatiseaza in persoana lui Hristos. Identificarea voii firii omenesti a lui Hristos cu voia Sa dumnezeiasca este incadrarea ei in libertatea dumnezeiasca absoluta.

Ascultarea este fapta libera, exercitare a libertatii, dar si cale catre libertatea cea adevarata. Credinciosul alege liber ascultarea de Dumnezeu. Iar sporirea lui intru aceasta este sporire in adevarata libertate. Dumnezeu nu isi impune voia Sa omului, ci il cheama sa o primeasca liber si nesilit. Nici porunca data protoparintilor nu reprezinta o norma juridica restrictiva, ci un canon in vederea deprinderii libertatii si a maturizarii in ea. Insa omul a ignorat porunca lui Dumnezeu, s-a departat de El si s-a divinizat pe sine insusi. Ca urmare a alegerii acesteia a survenit moartea.

Pricinuitor al mortii nu este Dumnezeu, ci omul, care de voia sa a parasit izvorul vietii. Dumnezeu nu l-a pedepsit pe om in chip de razbunare, ci l-a lasat sa cunoasca urmarile neascultarii. Precum observa Sfantul Grigorie Palama, Dumnezeu nu a zis “”sa muriti in ziua in care veti manca”, ci “veti muri in ziua in care veti manca”", prevestind si neimpiedicand dreapta urmare a neascultarii. Prezentarea lui Dumnezeu ca legislator nemilos este lucrul diavolului; el este primul care L-a prezentat omului pe Dumnezeul iubirii ca stapan potrivnic, ce pretinde ascultare oarba in scopuri egoiste.

Aceasta primordiala “intrepunere” – de unde vine si numele incepatorului rautatii, al celui ce a savarsit-o mai intai – il asaza pe om intr-o perspectiva gresita in ceea ce priveste legatura lui cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este privit ca parinte iubitor, care se ingrijeste cu dragoste de fapturile lui, ci ca stapan nemilos si tiran, doritor sa isi impuna voia si puterea sa. Acceptarea tezei acesteia si desconsiderarea iubirii lui Dumnezeu au dus la indepartarea (apostazia) de El si la moarte. Astfel, in vreme ce, partas de bunatatea lui Dumnezeu, omul era liber fata de puterea raului, dupa cadere s-a supus acestei stapaniri. Omul caderii actioneaza sub legatura stricaciunii si a mortii.

Ascultarea de Dumnezeu constituie conditia restaurarii spirituale a omului. Prin aceasta i se vindeca voia proprie si i se acorda cu voia dumnezeiasca. Credinciosul nu ispiteste voia lui Dumnezeu, nici nu cere sa inteleaga oportunitatea ei, ci o primeste, fiindca este voia Facatorului si Parintelui sau. Desigur acest fapt este anevoios, mai ales pentru omul societatii contemporane. Dar, totodata, este din ce in ce mai imperativ pentru terapia si restaurarea lui.

Calea ascultarii este calea smereniei. Prin ascultarea de voia lui Dumnezeu omul se intoarce la ordinea dumnezeiasca, pe care o parasise prin pacat. Astfel, ascultarea se preface din fapta morala in fapt ontologic. Prin ea, omul cel plasmuit “dupa chipul lui Dumnezeu” este repus in legatura cu arhetipul sau si devine partas vietii Lui vesnice. Se leapada de voia sa individuala, isi insuseste voia dumnezeiasca si zamisleste in sine viata dumnezeiasca.

Neascultarea lui Adam introduce stricaciunea in firea omeneasca. Stricaciunea aceasta s-a transmis la toti urmasii, facandu-i pacatosi. Ascultarea lui Hristos a vindecat firea omeneasca si a deschis calea spre libertatea cea adevarata, dar improprierea acestei vindecari necesita lupta si jertfa. Firea cazuta a omului se impotriveste voii dumnezeiesti. Omul ramane la voia sa si refuza voia lui Dumnezeu. Astfel ramane departe de harul Lui, caci acesta izvoraste din voia lui Dumnezeu. Cand, insa, se leapada de voia individuala si se supune voii dumnezeiesti, se deschide orizontului nesfarsit al acesteia si subiectul uman se largeste, devenind ipostas universal. Devine partas vietii dumnezeiesti, care pentru el este singura “viata proprie si dupa fire”.

Lepadarea desavarsita a voii individuale si conformarea cu voia lui Dumnezeu este imposibila omului pacatos. insa crestinul are premisele ce fac cu putinta aceasta conformare. Ascultarea crestinului se face esential ca ascultare in Hristos. Crestinul asculta de Hristos, participand astfel la ascultarea pe care El a aratat-o catre Dumnezeu-Tatal. Traieste ca madular al trupului lui Hristos si face voia dumnezeiasca voie a sa. Tot ceea ce s-a facut cu firea omeneasca a lui Hristos, se repeta si cu firea omeneasca a credinciosului, dupa masura in care acesta impreuna-lucreaza cu El. Precum El a avut voia Sa omeneasca absolut supusa voii Sale dumnezeiesti, tot asa si credinciosul isi supune voia sa voii dumnezeiesti. Aceasta se face prin tinerea neabatuta a poruncilor. Aici consta si lupta duhovniceasca a credinciosului, care este lupta de a ramane pe calea vietii.

Asadar, ascultarea de Dumnezeu nu se intelege ca o simpla conformare morala, ci ca raportare profund existentiala a credinciosului la El, care duce la eliberarea totala a voii omenesti si la unirea ei cu cea dumnezeiasca. Precum neascultarea nu se reduce la o indepartare morala de Dumnezeu, ci implica si instrainarea ontologica a omului si inrobirea lui de cel viclean, tot astfel nici ascultarea nu marcheaza o simpla schimbare morala, ci se extinde la nivelul ontologic, adica are statutul unui eveniment ontologic care duce la desavarsita innoire a firii omenesti si la libertatea cea in Hristos. De aceea, ascultarea crestina presupune totala lepadare de sine a credinciosului. Prin aceasta primeste harul lui Dumnezeu si participa la viata cea adevarata.

Ascultarea de Dumnezeu este o fapta a intelepciunii. Reprezinta fapta rationala prin excelenta, opusul irationalitatii neascultarii. in timp ce prin neascultare au venit in lume pacatul si moartea, prin ascultare sunt aduse in lume sfintenia si viata. Se vindeca firea omeneasca si i se redau sanatatea si frumusetea ei. Cand sufletul fara forma, aflat departe de Dumnezeu, se intoarce si asculta,de El – noteaza. Sfantul Ioan Gura-de-Aur – “leapada lipsa de forma si devine frumos”. Aceasta se vede in cazul lui Saul, dar si al fiecarui om care paraseste calea neascultarii si imbratiseaza ascultarea de Dumnezeu.

Morala lui Kant il cheama pe om, precum se stie, sa se supuna poruncii categorice a constiintei sale. Nu mai ramane loc ascultarii de Dumnezeu. Pentru Kant Dumnezeu si viata de dupa moarte trebuie sa existe pentru rasplatirea virtutii sau a rautatii. Omul il recunoaste pe Dumnezeu si ii accepta existenta ca pe un postulat al ordinii morale. Centrul si masura tuturor lucrurilor este omul. insa duhul Bisericii, in ceea ce priveste viata morala a omului si legatura lui cu Dumnezeu, este mult diferit. Dumnezeu este izvorul vietii si al binelui. Iar viata omului capata sens doar in relatie cu Dumnezeu si cu voia Lui.

In incercarea sa de a se justifica pe sine insusi, omul recurge adesea la criterii gresite. In modul acesta nu doar ca isi poate toci constiinta, dar si perverti, astfel incat sa creada ca se comporta corect, cand de fapt greseste sau chiar savarseste faradelege. De aceea, pe langa neincetata autocritica, omul are nevoie si de sfatul celorlalti. in special are nevoie de sfatul unui parinte duhovnicesc.

Credinciosul este chemat sa cerce neincetat “care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si bineplacut si desavarsit”, in aceasta consta obiectul metaeticii, care examineaza -precum am spus – premisele primordiale ale eticii. Moralitatea nu cere doar smerenie si ascultare, ci si o continua “cercare” si cugetare. Lucruri care se obisnuiesc sau se considera de la sine intelese in viata cotidiana, adesea trebuie corectate sau complet revizuite. Tipizarea credintei crestine si caracterul conventional al vietii crestinilor umbresc curatia Evangheliei si submineaza ascultarea de voia lui Dumnezeu. Pe de alta parte, greutatile cotidianului nu trebuie percepute ca piedici, ci ca mijloace care contribuie la cautarea si constientizarea voii lui Dumnezeu. Greutatile acestea, chiar si cand zdrobesc incercarile credinciosului, il ajuta, fiindca il deprind cu rabdarea si cu ascultarea de voia dumnezeiasca. In fine, ascultarea reprezinta cea mai importanta virtute din viata monahala. Temelia sporirii duhovnicesti si a desavarsirii monahului este ascultarea de parintele duhovnicesc. Acelasi lucru este valabil si pentru credinciosul din lume. insa aici ascultarea nu este impusa de vreun vot sau ‘fagaduinta speciala, cum se face in monahism. Astfel, ascultarea mireanului, care este totdeauna inteleasa ca ascultare de voia lui Dumnezeu, nu se poate identifica la modul absolut cu ascultarea monahului. Desigur, nu exista o ascultare dubla, adica una pentru calugari si alta pentru mireni. Exista, insa, o dubla metodologie: metodologia ascultarii monastice si metodologia ascultarii mirenesti. De aceea, aplicarea metodologiei monastice in exercitarea ascultarii mirenilor poate crea serioase probleme spirituale.

Viata sociala a monahilor se manifesta in principal la nivelul relatiilor personale cu raportare directa la parintele duhovnicesc, care poate fi intrebat si poate da sfaturi pentru toate amanuntele vietii cotidiene. Cand insa aceasta practica este transferata in viata mirenilor, poate duce lesne la lipsa de curaj, dependenta, lipsa de libertate si fobie fata de societate.

Este gresit ca metodologia monahismului sa se transfere in familia care traieste in lume. Aici ascultarea de duhovnic trebuie sa se armonizeze cu ascultarea copiilor de parinti, a sotilor unul de altul etc. Dar si invers, este gresit ca metodologia mirenilor sa se transfere in manastiri, caci e firesc sa provoace laxitate sau tulburare. Confuzia acestor doua metodologii este periculoasa si trebuie cu orice chip evitata. Pe de alta parte, exista si anumite elemente in metodologia monahismului – precum tinerea canonului monahal de citire si meditare a textelor sfinte, de rugaciune si asceza trupeasca -care pot inspira sau, folosite printr-o aplicare analoaga, pot ajuta viata duhovniceasca a credinciosilor din lume. Dar si aceasta este bine sa se faca in colaborare cu parintele duhovnicesc.

Traditia ortodoxa ii acorda parintelui duhovnicesc o importanta deosebita. Iar pastrarea acestei traditii, fara falsificari sau abuzuri, este absolut necesara pentru cultivarea corecta a vietii duhovnicesti a credinciosilor, monahi sau mireni. Prin ascultarea de parintele duhovnicesc este combatuta voia individuala si este cultivata ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se elibereaza de duhul egoismului si se deschide iubirii lui Dumnezeu si a aproapelui.

Georgios Mantzaridis

sursa: crestinortodox.ro

Termenul de “isterie” provine dintr-un cuvant grecesc care inseamna “uter”. Pe vremea primelor descrieri ale acestei boli se considera ca de isterie sufera doar femeile (mai tarziu, s-a dovedit ca si barbatii).

Primele relatari privitoare la isterie isi au originea in antichitate. Despre ea au scris Hipocrate si Avicenna. In epoca moderna, isteria a fost studiata de savanti psihiatri cunoscuti, cum ar fi: Jacques Charcot, Pierre Janet. O deosebita atentie a fost acordata isteriei de catre psihanalisti. Totusi, abordarea isteriei in cercetarea stiintifica a fost mult timp unilaterala. Practic, nu se intalneau nici un fel de comentarii duhovnicesti-morale pe aceasta tema.

Asadar, isteria. Starea aceasta psihopatologica poate fi calificata ca “dare in spectacol”. La personalitatile de tip isteric nu este greu de observat instabilitatea emotionala, manifestata prin modificari bruste si puternice de dispozitie. Felul de a vorbi al acestor oameni este foarte caracteristic, precum si frecventele exagerari ale unor fapte reale. Mimica lor este expresiva, uneori teatrala. In comportamentul lor se face simtita inclinatia spre a poza, autoadmirarea. Istericul inseteaza de atentie fata de persoana sa si sufera puternic cand aceasta lipseste. Pentru isteric este caracteristica dorinta de a parea “mai ceva” decat in realitate.

Dupa parerea cunoscutului psihiatru rus, profesorul P. B. Gannuskin, in comportamentul istericilor predomina intotdeauna lipsa naturaletei si falsitatea. “Fiecare fapta, fiecare gest, fiecare miscare sunt calculate pentru a produce efect asupra privitorului. Istericii doresc intotdeauna sa fie originali si nu se dau in laturi de la nici un mijloc pentru a atrage atentia asupra lor”.

“Istericul, ce recepteaza fin si acut unele lucruri, ramane insensibil la altele”, scria P. B. Gannuskin. “Intr-un caz sunt buni, in altul manifesta completa indiferenta si egoism”. Prof. G. E. Suhareva observa ca personalitatile isterice au inca din copilarie dificultati sub aspect educational. Sunt foarte capriciosi, neascultatori, le place sa joace roluri de comanda si manifesta agresivitate daca aceasta nu le reuseste. Se remarca la ei instabilitatea dispozitiei sufletesti.

Dupa ce incep sa mearga la scoala, acesti copii se integreaza greu in colectivitate, fiindca nu stiu sa impace interesele proprii cu interesele celorlalti si tind intotdeauna sa ocupe primul loc, netolerand ca in prezenta lor sa fie laudat altcineva. Cand nivelul lor intelectual este bun, rezultatele scolare nu sunt rele, dar cunostintele lor raman superficiale, interesele instabile.

Irascibilitatea ridicata, inclinarea spre minciuna ii fac pe adolescentii isterici mai dificil de educat. Totusi, daca se reuseste sa li se gaseasca o ocupatie potrivita cu interesele lor starea li se amelioreaza semnificativ.

Labilitatea crescuta, dorinta constanta de a “iesi in fata”, de a parea mai buni sunt, de fapt, lipsa de corespondenta intre dorinta si realitate: toate acestea sunt sursa trairilor conflictuale. Adeseori copiii isterici raspund la orice nereusita suferita in viata prin reactii inadecvate, in al caror tablou se remarca semnele caracteristice ale isteriei.

Voi da un exemplu. Copilul cere o bomboana (sau jucarie etc), iar mama il refuza. Atunci copilul se arunca pe podea, tipa, se zvarcoleste si continua sa cerseasca dulciuri. Deseori mama, speriata, ii da copilului care urla o mana de bomboane, doar sa se linisteasca: “Orice, numai sa nu planga”. Iar micutul, multumit, molfaie bomboanele si uita imediat de “jalea sa neconsolata”. Ce inseamna asta? O reactie isterica tipica. Deocamdata copilareasca, destul de grosiera, pe fata. Dar ce semnificatie are comportamentul mamei? Satisfacand dorinta copilasului, a intarit in el acest tip de reactie – si putem sa nu ne indoim de faptul ca micutul va mai aplica, si inca nu o data, modelul de reactie, fiindca i-a adus ceea ce a dorit, a dat “rezultatul necesar”.

Noi, parintii, adeseori intarim fara sa vrem in copii comportamentul demonstrativ, laudandu-l pe copil si ingaduindu-i sa se amestece in convorbirile celor mari si sa ii intrerupa. Copilul realizeaza slabiciunea noastra si in curand incepe sa faca totul in mod demonstrativ: sa citeasca versuri, sa danseze, sa cante. De regula, adultii se induioseaza, se topesc, il lauda, il saruta pe copil si nu se gandesc deloc la faptul ca purtarea micutului este in mod evident demonstrativa. Problema devine din ce in ce mai profunda si in urma faptului ca familiile contemporane au un singur copil, maxim doi, si acestia devin pentru parinti “buricul pamantului”.

In trecut, in familia patriarhala rusa, care de regula avea numerosi copii, nimeni nu cuteza la masa sa-si vare lingura in oala cu ciorba inaintea tatalui. Acum situatia este alta. Cateodata intreaga familie se invarte cu linguri, furculite, tigai prin fata “puisorului”, dorind sa il hraneasca cat mai gustos si cat mai din belsug, sa ii faca placere – iar dupa aceea ne miram de egoismul, de trufia nemasurata a “puiului caruia i-au crescut aripile”.

Viata ne ofera numeroase exemple asemanatoare celui pe care l-am dat. Ele sunt pur si simplu nenumarate. La drept vorbind, toata structura modului de viata al omului contemporan, de la gradinita pana la pensie, il invata pe om sa fie isteric. Bineinteles, fiecare recepteaza diferit aceste “lectii”.

Totul depinde de educatia si de conceptia despre lume a omului. Precum s-a spus deja, caracteristica fundamentala a personalitatilor isterice consta in tendinta constanta de a atrage asupra lor atentia celor din jur. in actiunile lor se vede un teatralism accentuat, o lipsa de naturalete, o nesinceritate marcata. Pentru a capta atentia generala, ei nu dispretuiesc nici un fel de mijloace, recurg la orice viclenii, uneori chiar la minciuna evidenta si la escrocherie sentimentala.

Manifestarile pregnante ale caracteristicilor personalitatii isterice sunt imaturitatea psihica, infantilismul, ce se exprima prin instabilitatea intereselor si atasamentelor, in schimbarea cu usurinta a dispozitiei sufletesti. Personalitatile isterice se dezamagesc repede de prieteni si ii schimba cu usurinta, in ciuda faptului ca la inceput prietenia li se parea vesnica. De la dragoste la ura nu este la isterici decat un pas.

Literatura artistica descrie in culori vii personalitati isterice. Modelul clasic de isteric poate fi considerat gogolianul Hlestakov. Intre oamenii isterici sunt deseori distinsi in calitate de varianta asa-numitii pseudologi. in comportamentul acestora, alaturi de caracterul demonstrativ, este prezent un joc furtunos al imaginatiei insotit de tendinta spre a fantaza – iar in fantezii subiectul este de obicei subiectul insusi.

In unele clasificari psihiatrice este distins, de asemenea, grupul personalitatilor narcisiste. Semnul fundamental al personalitatilor narcisiste este reprezentat, dupa cum arata profesorul A. Aleksandrovski, increderea aparuta din adolescenta in propria insemnatate, in propriile talente, in aspectul neobisnuit de atragator, care ar trebui sa starneasca admiratia generala.

“Nevoia de admiratie, nazuinta de a se vedea inconjurati de adoratori il apropie neindoielnic pe acest tip de cel isteric, la fel ca incapacitatea acestor subiecti de compatimire, de empatie fata de ceilalti. Aceste personalitati sunt inclinate spre fantezii ale caror teme sunt legate de succesele lor, ele obtinerea unei puteri nemarginite, de bogatie. Le place sa vorbeasca despre prietenii lor celebri – artisti, politicieni, puternicii acestei lumi, despre legaturile lor cu societati secrete sau institutii de importanta exceptionala. Aceste relatari sunt bazate fie pe relatii superficiale, de “buna ziua”, fie (mai des) sunt rod al imaginatiei infierbantate. Comunicand aceste informatii, personalitatile narcisiste nu numai ca asteapta o deosebita admiratie din partea celor din jur, ci si cer de la ei fara motiv ca acestia sa li se supuna ca unei persoane superioare care o inconjoara”, scrie acelasi autor.

Istericii sunt deseori vicleni, abili. Printre ei sunt numerosi afaceristi. Nu rareori poseda o fina intuitie. Multi fondatori de secte, ca de exemplu Mary Baker Eddy (doctrina “Christian Science”), aveau in mod indiscutabil o structura isterica a caracterului. Acelasi lucru se poate spune si despre o serie de alte “personalitati harismatice”. Se stie, de exemplu, ca viitoarea intemeietoare a miscarii teosofice, Elena Blavatskaia, se distingea inca din frageda copilarie printr-o uimitoare inclinare spre minciuna si fantezii aprinse, despre care scriu rudele ei apropiate.

Mecanismul “satisfactiei conditionate” date de simptomul dureros este specific pentru isterie. El reprezinta un criteriu pentru delimitarea isteriei de diverse manifestari neisterice. Placute si dorite pentru isteric pot fi diferite manifestari dureroase care fagaduiesc profit sau scutesc de unele neplaceri.

Istericul are nevoie de spectatori – de exemplu, daca Robinson Crusoe ar fi fost isteric, manifestarile respective nu s-ar fi dezvoltat la el, fiindca n-ar fi avut cine sa-l priveasca. El e usor influentabil, dar aceasta influentabilitate e totusi foarte selectiva. In sufletul istericului intra, de regula, ceea ce e avantajos pentru el.

Manifestarile clinice ale isteriei sunt extrem de diverse. Pot avea loc convulsii isterice, paralizii, se observa hiperkinezii isterice, manifestate prin tremur al intregului corp sau al unora dintre partile lui. Se intalnesc tulburari de sensibilitate (diverse dureri, junghiuri, amortiri etc). Am avut prilejul sa observ surdomutitate si orbire isterica, in trecut, la isterici se observa asa-numitul “arc isteric”, in prezent multi psihiatri arata ca reactiile isterice sunt descoperite din ce in ce mai des in forme mai subtile.

Jacques Charcot numea isteria “marea simulanta”, desi nu se poate spune ca isteria si simularea sunt concepte identice. Istericul sufera cu adevarat, dar suferinta lui este produsa de dorinta “satisfactiei conditionate”; simulantul pur si simplu face pe bolnavul.

Diapazonul comportamentului isteric este foarte cuprinzator si proteic. Isterici pot fi tineri cu cercel in nas si parul verde-rosu-albastru, pot fi si politicieni pentru care autoadmirarea este mai importanta decat orice.

Comportamentul isteric se intalneste, din pacate, si in mediul ortodox. Am avut prilejul sa vad “maicute” (asa isi spuneau ele) care, prin entuzi-asmele lor, prefaceau intr-o clipa un preot tanar in “facator de minuni” si “stravazator”. Istericul pune imediat “diagnostice” duhovnicesti, imparte bisericile si preotii in “cu har” si “fara har”. in cazul dat criteriul este, bineinteles, propriul “simt launtric”. Uneori se creeaza impresia ca un asemenea om este de-a dreptul insetat de fapte “fierbinti”, de informatie senzationala sau chiar de zvonuri senzationale, si atunci se simte in mediul sau. Pentru isteric sunt importante nu faptele, ci propria sa interpretare.

Istericul poate iesi in evidenta nu numai prin infatisarea extravaganta, prin mimica teatrala sau particularitatile de vorbire. El poate avea si un exterior banal, dar conversatia lui va abunda in citate, va avea aparenta “stiintifica”. In fine, el poate pur si simplu sa pastreze intotdeauna o tacere misterioasa. Si totusi, acestea toate sunt teatru. in tot comportamentul lui se fac simtite falsitatea si nefirescul.

Sentimentele istericului, cu toata caldura si blandetea lor aparenta, sunt intotdeauna amestecate cu o anumita raceala. Propria persoana, iata principalul pentru un asemenea om! In psihiatria clinica se face distinctie intre nevroza isterica si psihopatia isterica. Aceste stari se deosebesc intre ele prin profunzimea, exprimarea si provenienta fenomenelor isterice. Pentru nevroza isterica e mai caracteristica somatizarea conflictului, adica manifestarea isteriei sub forma unor diverse indispozitii si senzatii fizice. De pilda, foarte des apare “nodul” isteric in gat. Amin-titi-va pasajele din literatura artistica unde tinerele domnisoare, emotionandu-se, lesinau.

Psihopatia de tip corespunzator se caracterizeaza prin tulburari comportamentale, prin scaderea nivelului social-etic. Repet inca o data ca pentru ca isteria sa se manifeste complet sunt necesare doua conditii: profitul si spectatorul. Nimic nu il raneste pe isteric atat de tare ca lipsa atentiei fata de persoana sa. in atare caz viata paleste in ochii lui, pierzandu-si atractivitatea.

Non-cultura contemporana este o apoteoza isterica sui generis. Este suficient, de exemplu, sa privim la majoritatea muzicienilor rock, sa ascultam “creatiile” lor, ca sa ni se faca pur si simplu rau. Exaltarea si teatralismul extrem sunt la fel de firesti pentru ei ca respiratia. Nazuinta de a atrage privirile celor din jur se vede literalmente in orice: in imbracaminte, in atitudine, in convorbire.

La Preasfintitul Varnava (Beliaev) se afla expresia “a minti cu viata”. Si istericul, in manifestarile sale extreme, minte cu intreaga sa viata. Multe persoane isterice sunt “senatori de drept” la manifestatii, demonstratii, mitinguri. Pentru ei nu este deosebit de important ce sau pe cine apara, pentru ale cui drepturi se ridica. ii atrage posibilitatea in sine de a fi in atentia lumii.

In ultimul deceniu, o data cu venirea democratiei, pe valul crizei valorilor morale care a rezultat din lipsa de duhovnicie ce a domnit in societate in ultimii saptezeci si ceva de ani, ataca pe front larg sufletele omenesti tot felul de magicieni, vrajitori, vraci, persoane cu “capacitati extrasenzoriale”, aducand atatea nenorociri oamenilor ce li se adreseaza.

Fara a intra in amanuntele descrierii acestei ciume oculte, voi spune doar ca, prin structura personalitatii lor, majoritatea covarsitoarea a acestor “vindecatori” sunt isterici insetati de slava si de recunoastere obsteasca.

Desigur, printre ei sunt si slujitori constienti ai raului, aflati pe diverse trepte de initiere. Sunt insa si destui escroci, care habar nu au de ocultism, ci pur si simplu jecmanesc concetatenii ignoranti duhovniceste, “saltand” din buzunarele lor nu putini bani. Incontestabil, faptul ca nu sunt legati in mod constient cu ocultismul nu ii scuteste de responsabilitate pe cei ce recurg la un asemenea “ajutor”, fie si cerandu-l de la un escroc. Acesta este un pacat greu.

Dorinta de a fi in vazul lumii, in centrul atentiei este legata de patima curviei. Istericul, mai ales in tinerete, este intotdeauna indragostit, petrece in “oceanul” fanteziilor erotice. Femeile isterice nu se pot abtine decat putina vreme de la flirt, de la cochetarie. Nu rareori istericii, mai ales psihopatii, sunt inrobiti complet de patima curviei si duc un mod corespunzator de viata.

Protoiereul Boris Niciporov, protoiereu ortodox, scrie pe drept cuvant: “Idealurile pe care le cultiva constiinta sociala astazi sunt urmatoarele. Primul ideal al societatii de consum este fata ca fo-tomodel. Sunt necesare o infatisare placuta, dinti albi, sarm s.a.m.d. in general, punctul de plecare pentru orice nu este inima sau mintea, ci coapsa. Totul trebuie sa fie de la coapsa si nu mai sus de coapsa: si gandurile, si dorintele, si simtamintele.

Al doilea ideal ce cucereste astazi o uriasa popularitate, in ciuda evidentei sale imoralitati, este fata ca si curva. insasi denumirea este din ce in ce mai blamata in societate. Despre tragicele urmari ale acestui stil de viata nu cred ca este cazul sa vorbesc.. Si mai intai de toate, este pierderea acelei temelii dintai, a acelui lucru de prima insemnatate pentru care fata se iveste pe lumea lui Dumnezeu..

Totusi, parandu-ne rau de aceste fete si femei, nu putem sa nu blamam cauzele care duc la aceste anomalii. In primul rand, este implicata aici propaganda pe scara larga a pornografiei si violentei, desfraului si curviei, pe care o duc astazi mijloacele de informare in masa. Temelie si ideal moral pozitiv pentru fata rusa trebuie sa fie idealul femeii cu buna randuiala si mamei grijulii.

In vremea de astazi multi parinti, mai ales ortodocsi, sunt nelinistiti de introducerea in scoli a programelor de educatie sexuala. Pretutindeni sunt raspandite jurnale, carti ilustrate pe aceasta tema. De pe ecranele televizoarelor se revarsa in sufletele copiilor tot soiul de netrebnicii. Se creeaza impresia ca inainte in Rusia nu se nasteau copii. Sunt profund convins ca toata aceasta problema artificiala este o viclenie demonica. Cineva a hotarat: copiii trebuie familiarizati cu orice pret, cat se poate de timpuriu, cu fiziologia relatiilor sexuale. Nu se pune problema ca din baiat sa creasca un tata, sot, ocrotitor de nadejde, iar din fata o mama grijulie si o sotie credincioasa. Oare domnisoarele de conditie nobila sau fetele de la tara studiau fiziologia cu pricina? Iar familiile erau de regula solide, cu multi copii. In trecut aceasta tema a fost intotdeauna acoperita cu valul castitatii sau, daca vreti, al trecerii anumitor lucruri sub tacere.

Oponentii ne acuza ca avem idei perimate. ei perimate au ei, intorcandu-si privirile spre Sodoma si Gomora. Comanditarii acestui proiect au un alt scop: sa perverteasca tineretul si sa micsoreze natalitatea.

Doctorul V. K. Neviarovici arata in mod corect ca “incepand cu sfarsitul secolului al XlX-lea savantii de orientare atee s-au straduit sa demonstreze ca nu exista indracire, ci este vorba doar de manifestari ale isteriei. O astfel de parere avea, din pacate, si V. M. Bechterew (1857-1927), important savant rus, care s-a ocupat cu psihiatria, neurologia, psihologia.

Oricum, el si-a edificat cercetarile pornind de la pozitii strict materialiste, ceea ce nu putea sa nu se reflecte asupra cercetarilor lui stiintifice. Astfel, intr-una din lucrarile sale el chiar se straduieste sa demonstreze (o, groaza!) ca toate minunile savarsite de catre Mantuitorul si relatate in Evanghelie – este vorba de vindecari si invieri din morti – se explica prin suferinte de natura isterica ale oamenilor care au crezut in Hristos.

Din pacate, si in zilele noastre medicina oficiala, spre bucuria intregii lumi demonice, nu face diferenta intre bolile sufletesti si cele duhovnicesti si se straduieste sa-i vindece pe multi indraciti ba cu insulina, ba prin hipnoza, ba cu preparate chimice, iar in ultima vreme chiar si cu metode oculte (meditatie transcendentala s.a.).

Acelasi autor scrie ca “isteria si indracirea nu sunt unul si acelasi lucru; totusi, isteria pregateste cum nu se poate mai bine sufletul pentru indracire, fiindca diavolul este tatal minciunii, iar istericii sunt cu totii mincinosi; diavolul, dupa cuvintele Sfintilor Parinti, este actor si maimuta, iar pentru isterie sunt caracteristice imitatia, actoria si imaginatia artistica morbida. Caderea diavolului a avut loc din pricina slavei desarte si a trufiei – si aici asemanarea este evidenta.”

Despre aceasta boala sufleteasca parintele Aleksandr Elceaninov scrie: “Isteria este descompunere a personalitatii si ea elibereaza cantitati de energie uriase, pierzatoare prin puterea lor distructiva, la fel ca in fisiunea nucleara”.

Trufia si slava desarta, minciuna si fatarnicia: iata natura duhovniceasca a isteriei. Si totusi, ce este isteria: pacat sau boala? Mi se pare ca isteria este o asezare (dispozitie) pacatoasa a sufletului, ce nu rareori duce si la boala.

Cu ce scop scriu aceste randuri? Ca sa “il stim la fata pe vrajmas”, cum se spune, si sa ne luptam cu el, smulgand neghinele isteriei din sufletul nostru, si, totodata, ca sa vedem mai bine aceasta boala pacatoasa si realitatea care ne inconjoara.

Cum sa reactionam la comportamentul isteric (in caz ca este necesar sa reactionam) ? in primul rand, nu trebuie sa intri in jocul istericului. Pastrati-va demnitatea si calmul, iar daca este necesar, trebuie sa aratati asprime chibzuita. inca o data amintesc ca fara spectator criza de isterie inceteaza. Ca atare, mama pe care o dadeam de exemplu mai sus n-ar fi trebuit sa dea atentie “convulsiilor” baietelului nestapanit, ci sa continue calma sa-si vada de treburile sale.

Doctor Dimitri Aleksandrovici Avdeev

sursa: crestinortodox.ro

Un crestin l-a intrebat pe duhovnicul sau:

 - Parinte, as vrea sa fiu un bun crestin, sa am o viata fara pacate. Ce trebuie sa fac mai intai, ce este cel mai important ?

 - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, daca ai o gradina in care plantezi tot felul de flori frumoase, astepti sa creasca ? Asa, fara sa faci nimic, or sa rasara ele ?

 - Nu, parinte, trebuie sa le ud …

 - Dar daca le uzi si atat, vor creaste ele mari si frumoase ?

 - Nu, parinte, trebuie si sa muncesc, sa am grija de ele, sa nu fie distruse de buruieni …

 - Dar daca le dai toate acestea, si nu vor avea lumina, pot ele sa creasca ?

- In nici un caz, parinte, atunci toata munca mea nu-si are rostul, florile nu vor creste niciodata.

 - Acum ai inteles, fiule ?! Sufletul nostru este asemenea unei gradini, in care sunt semanate cele mai frumoase flori: dragostea, credinta, bunatatea, cumpatarea, omenia … Noi, insa, trebuie sa avem grija de aceasta gradina din sufletul nostru, ca tot ce este acolo sa infloreasca. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusete.

 Ce trebuie sa facem pentru toate acestea ? Sa avem grija ca buruienile pacatelor sa nu prinda radacini in suflet, sa veghem mereu ca raul sa nu se cuibareasca in noi, fiindca, odata intrat, este foarte greu sa-l mai scoti. Si ce mai trebuie sa facem pentru gradina sufletului ? Sa o udam mereu cu apa datatoare de viata, care este rugaciunea.

 Dar ele tot n-ar creste, daca nu le-ar incalzi pe toate lumina binefacatoare a dragostei dumnezeiesti. Si unde ar putea gasi sufletele noastre mai multa caldura si lumina dumnezeiasca, daca nu in Biserica ?!

 E, poti tu sa-mi spui, fiule, ce este mai important ? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tau, ai grija de el, fiindca atunci si Dumnezeu te va ajuta.

 Doar asa, prin munca noastra si cu ajutorul Domnului, florile minunate din sufletele noastre, adica dragostea, credinta si toate lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a daruit, vor creste nestingherite, iar viata ni se va umple de fericire.

 ”Toate lucrurile ne-au fost incredintate noua si noi acestora.”

sursa: crestinortodox.ro

Care Hristos? Hristos cel intrupat in care credem noi toti, sau Hristos care, dupa unii teologi, este doar un mit, care este doar un principiu, care n-a fost Dumnezeu, care n-a inviat, care a fost om, om foarte mare dar om, si care, in cele din urma, redus la ceea ce se numeste o kerigma, o predica, o invatatura s.a.m.d. ramane ceva ce nu mai seamana cu Hristosul nostru, dar care este totusi Hristosul unei teologii pretinse crestine? Ati inteles desigur ca am in vedere teologia demitologizarii, a mortii lui Dumnezeu, a tipului de teologie din “Honest to God”, a lui J. A. T. Robinson.

Daca punem din acest punct de vedere problema, atunci ne dam seama ca intrebarea: “Care Hristos este viata lumii”, nu este lipsita de temei. Acest Hristos, care n-a fost Dumnezeu, care n-a inviat, care e redus doar la niste esente de invatatura morala, acest Hristos nu poate fi viata lumii. Acest Hristos poate fi un principiu pentru teo­retizari, pentru carti inteligente, si pentru carti de scandal, cu buna vinzare, dar nu poate fi un principiu pentru viata lumii. Acest Hris­tos poate fi o ipoteza de lucru, dar nu poate da, nu poate fi izvorul vietii lumii. Acelasi lucru il putem spune si despre Dumnezeu.

Nu ne vom referi la cei care nu cred in Dumnezeu, ci la unii teologi care vin cu ideea unui Dumnezeu care e principiu, a unui Dumnezeu care e “ground of Being”, baza a vietii, principiu de viata, a fi-ul vietii cum s-ar traduce, si stiti bine ca ma refer aici la Tillich. Acest Dumnezeu care e cu totul altceva decat, de pilda, Dumnezeul teologiei apofatice a lui Dionisie Areopagitul, acest Dumnezeu nu mai e per­soana. Poate fi acest Dumnezeu viata a lumii? Acest Dumnezeu e despersonalizat.

Noi – si aceasta este pozitia noastra – avem in vedere un Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, cel pe care-L marturisim in Simbolul credintei, Fiul lui Dumnezeu, om adevarat si Dumnezeu adevarat, intrupat, mort si inviat. Dumnezeul nostru este Dumnezeul lui Avraam, al lui Iacob si al lui Isac, cum ii placea sa-l numeasca totdeauna Pascal, tocmai pentru ca sa accentueze faptul ca este persoana, cu care se poate sta de vorba, cu care se poate purta un dialog, care este capabil de dialog, nu un principiu abstract.

Cu principiile nu se poate sta de vorba. Noi raminem, prin urmare, cu acest Dumnezeu care poate fi partener al rugaciunii. Un Dumnezeu – principiu nu poate fi partener al rugaciunii. Nu are cine te asculta. Vorbesti in vant. Nu esti in dialog, ci in monolog. Tu vorbesti, tu iti raspunzi!

In legatura cu Viata s-au spus aici lucruri importante, esentiale. Viata este creata de Dumnezeu, viata e ceva de dinainte de darul lui Dumnezeu.

Dumnezeu e definit ca Facator. De aceea si prima carte a Scrip­turii se numeste Cartea Facerii. Numai despre Iisus Hristos se spune in Simbolul credintei: “Nascut, iar nu facut.” E altceva. Facerea e una, Iisus Hristos ca Dumnezeu e altceva. Dar verbul a face aplicat vietii inseamna ca marturiseste despre faptul ca viata e facuta numai de Dumnezeu. Nu stiu cum e in alte parti ale tarii, dar in unele parti ale Moldovei, despre o femeie insarcinata, cand naste, se spune ca face, si despre nastere se spune facere. Femeia “face” ceva ce n-a mai existat, repeta Facerea dintai.

Cand vorbim de viata, trebuie sa avem in vedere unicitatea si sfintenia ei. De aici valoarea vietii si imperativul apararii ei. De aici respectul fata de viata. De aici responsabilitatea fata de viata.

Daca viata este opera lui Dumnezeu, inseamna ca avem fata de ea o datorie si o raspundere cu totul si cu totul deosebita. Nu putem dispune de ea oricum. Nu e a noastra. Nu o putem noi face. Nu putem dispune de ea.

De aici pozitia noastra impotriva armelor, a razboiului si a uci­derilor. Oamenii au toti dreptul fundamental la viata si, ca o urmare a acestui drept, toti, indivizii si popoarele, au dreptul la pace. De ce? Pentru ca pacea nu este altceva decat corolarul vietii, ceea ce implineste viata.

Asupra conceptului de lume, cel de-al treilea termen al temei de la Vancouver, pozitia noastra se va orienta bineinteles, asa cum s-a spus in referatele care s-au prezentat aici, spre afirmatia ca lumea e buna, si nu pentru ca vrem noi sa afirmam asa, ci pentru ca Dumnezeu a zis dupa fiecare moment al creatiei: “Si a vazut Dumnezeu ca e bine.” Dumnezeu a facut primele aprecieri asupra creatiei si noi n-avem motive sa facem alte aprecieri decat le-a facut Dumnezeu.

Este adevarat, ascetii au fugit de lume. Pe unde mai sunt, fug si astazi de lume. Dar de care lume? Ascetii fug de lumea pacatului. Ascetii fug de acea lume care este impatimita, de acea lume care a devenit rea, nu fug de lumea in sine. De altfel, daca ar fi sa fim drepti, parca din lumea noastra cu bombe si cu amenin­tari de razboaie nu-ti vine sa fugi uneori?

Lumea de astazi si-a cam pierdut busola. Se intampla ceva cu omenirea, cam ceea ce se intampla cu balenele sinucigase. Ati citit desigur toti in presa despre grupuri mari de balene care, la un moment dat, esueaza pe plaja, pur si simplu, si nimeni nu le mai poate convinge, daca se poate intrebuinta acest cuvant, sa se intoarca inapoi in apa. Cursa inarma­rilor nu e altceva decat un fenomen asemanator cu acesta al balene­lor sinucigase.

Situatia antreneaza din ce in ce mai mult in lume o atmosfera de neincredere. Pierderea increderii arata ca in omenire s-a instalat o hiba morala si ca e nevoie de o noua ordine morala, pentru ca sa se refaca increderea dintre popoare. Cuvantul dat nu mai e respec­tat. Tratatele internationale, cu semnaturi mari pe ele, nu se mai respecta. Da nu mai inseamna da si nu nu mai inseamna nu.

Tre­buie facut ceva pentru ca increderea sa se inscauneze din nou intre oameni. in aceasta privinta avem si noi ceva de spus lumii, fara indoiala. Avem si noi de lansat o chemare la restaurarea, la restabi­lirea increderii dintre popoare. E intr-un fel un examen pe care-l dam si noi, spunindu-ne cu hotarire cuvantul in aceasta privinta.

Mai intai trebuie sa spunem limpede ca nu e posibila pacea fara dreptate sociala. O pace fara dreptate sociala poate fi un surogat de pace, care poate sa adoarma constiintele pentru o vreme, dar nu pentru totdeauna. Mai devreme sau mai tarziu o pace fara dreptate sociala se va sparge, fiindca dreptatea sociala este cea care preva­leaza, cea pe care o cere constiinta oamenilor, constiinta umanitatii. Dreptatea sociala inseamna dreptate pe tot globul, inseamna drep­tate tarilor mari si tarilor mici, sa nu mai existe un Nord supradezvoltat si un Sud subdezvoltat, sa nu mai existe tari de categoria I, de a II-a si a III-a. Dreptate sociala inseamna dreptul tuturor, dreptul egal al tuturor la resurse, dreptul tuturor la libertate, dreptul tutu­ror la viata, la pace, la folosirea in comun in mod egal a bunurilor acestei lumi.

IPS Antonie Plamadeala

- Parinte, ce poate ajuta astazi mai mult lumea ?

- Astazi, daca s-ar invata pocainta in lume, numai ea ar putea ajuta. Sa citim, pe cat putem Vietile Sfintilor care insista asupra pocaintei, ca sa ne folosim. A cere pocainta de la Dumnezeu inseamna a cere iluminare. Atunci cand cerem pocainta si ne pocaim mai mult, fireste, ne vom si smeri mai mult si atunci negresit va veni si mai mult har dumnezeiesc, iluminare dumnezeiasca. Cand omul se afla in pocainta, pastreaza harul lui Dumnezeu, in orice caz lumea are o tendinta spre bunatate.

Vezi, cei mai multi nici nu se spovedesc, nici nu merg la biserica, sunt stapaniti de o mare nestiinta, dar pe de alta parte vin si imi cer ajutor. Lucrul acesta spune ceva.

- Parinte, nu cumva incercarile se fac pricini ca oamenii sa se apropie de Dumnezeu?

- Cei care au dispozitie buna se folosesc din incercari. Cei ce n-au se impotrivesc lui Dumnezeu, hulesc etc. Raul este ca nu spun: “Am gresit”, ci se chinuiesc. Diavolul are mare stapanire in lume. I-am dat multe drepturi. Cum a devenit omul de azi! Raul este ca se impiedica interventia dumnezeiasca atunci cand nu este pocainta. Daca ar exista pocainta, lucrurile s-ar fi aranjat. Vom trece prin furtuni dupa furtuni! Dumnezeu sa ne ajute. Sa cerem pocainta pentru intreaga lume, si pentru toti cei care fac rau Bisericii cu sange rece si nu au dorinta sa se indrepte, ca Dumnezeu sa le dea pocainta, si abia dupa aceea sa-i ia.

Sa ajutam pe cat putem lumea sa se pocaiasca, pentru ca sa primim binecuvantarile lui Dumnezeu. Pocainta si marturisire, de acestea e trebuinta azi. Eu recomand mereu pocainta si marturisire, ca diavolul sa-si piarda drepturile si sa se taie influentele exterioare demonice. Oamenii au nevoie de zguduituri ca sa inteleaga si sa se pocaiasca.

De pilda cineva se marturiseste ca a facut desfranare. Duhovnicul ii da iertare, ii da si un canon, dar acela nu merge mai departe. Duhovnicul trebuie sa-l ajute sa inteleaga ca raul n-a fost numai desfranarea; ca prin aceea ce a facut a facut crime, a destramat doua familii. Dar unii duhovnici nici nu cerceteaza mai departe, nici nu le fac oamenilor probleme de constiinta.

- Parinte, exista oameni care sunt buni, insa nu merg la biserica adeseori, nu au o viata liturgica regulata.

- Se poate cateodata ca cineva sa nu mearga regulat la biserica, dar inlauntrul lui sa existe evlavie, bunatate si astfel Dumnezeu gaseste loc si Se salasluieste in el. Acesti oameni de ar fi avut o viata liturgica, ar fi sporit mult in viata duhovniceasca. Si iata, exista altii care merg la biserica, se marturisesc, se impartasesc, le fac pe toate si cu toate acestea Dumnezeu nu afla loc sa locuiasca in ei, pentru ca nu exista smerenie, bunatate, pocainta adevarata.

Nu ajunge numai marturisirea la duhovnic pentru ca sa se intocmeasca bine cineva; e trebuinta si de pocainta. Si orice rugaciune pe care o face cineva trebuie sa inceapa cu marturisire inaintea lui Dumnezeu. Nu sa planga si sa spuna “sunt asa, asa si asa”, si dupa aceea sa faca asemenea. Lucrul acesta nu are simtire. Atunci cand exista simtire, exista si putina imbunatatire.

Ati vazut pe israeliti cu cata simplitate se rugau? “Scoala-Te Doamne, pentru ce dormi?”. Si dupa aceea Domnul “S-a desteptat ca un puternic, ca un ametit de vin, si a lovit”. Cu ce simplitate si ce smerenie, dar si cu ce indrazneala au spus: Doamne, ce vom spune neamurilor? Ne-ai izbavit din Marea Rosie si acum sa murim in pustie, sau sa ne omoare cei de alt neam? Sa ne facem de ras? Sa nu spunem si noi “De ce dormi, Dumnezeule, si nu vezi?” – pentru ca ne va da o palma. Este obraznicie.

Aceia au spus-o cu smerenie si simplitate. N-au invinuit pe Dumnezeu spunand: “De ce ai facut acestea?” – ci au spus: “Noua ne trebuie rele mult mai mari, dar acum ce vom spune neamurilor?” Si ati vazut? Una peste alta au induiosat pe Dumnezeu. Ati inteles? A existat recunoastere a greselii, pocainta si Dumnezeu a intervenit si “a lovit”. Daca ne aflam si noi intr-o situatie grea si n-o infruntam duhovniceste, atunci mirenii ne vor spune: “Unde este rugaciunea voastra? Spuneti ca va rugati, dar ce faceti?” Ne facem de ras.

Pocainta ajuta sa dispara raul !

Atunci cand cerem pocainta de la Dumnezeu pentru lume, sa ne punem si pe noi insine printre aceia care au gresit si sa nu spunem: “Ajuta lumea care este pacatoasa”. Cei trei tineri s-au nascut in robie, si cu toate acestea n-au spus: “Cu ce suntem noi vinovati?”, ci au spus: “Pe dreptate suferim, trebuia si mai multe sa suferim”.

Vorbeau ca si cum ar fi fost si ei printre cei ce au calcat poruncile lui Dumnezeu mai inainte de robia babilonica, ca si cum ar fi fost si ei partasi la pacat, in timp ce erau nevinovati, caci nici nu erau nascuti cand se petrecusera acelea.

Cat ma misca rugaciunea ce au facut-o atunci cand se aflau in mijlocul vapaii cuptorului! “Drept esti Doamne in tot ce ai facut cu noi, ca am pacatuit si am facut faradelege, si acum nu suntem vrednici sa deschidem gura noastra. Nu ne parasi pe noi pana in sfarsit si nu intoarce mila Ta de la noi, pentru Avraam cel iubit al Tau”.

Adica “pe dreptate ne pedepsesti Doamne, pentru ca am pacatuit, dar numai pentru Avraam pe care il iubesti nu ne parasi”. S-au pus si pe ei insisi printre pacatosi si credeau asta, de aceea cuptorul s-a racorit, in timp ce pe inchinatorul la idoli care s-a dus sa vada cuptorul, l-au ars flacarile.

Daca omul nu lucreaza asa, cauta mereu sa se indreptateasca. “Diavolul m-a pus sa pacatuiesc”, sau, “Adam e de vina; Eva e de vina, nu eu”. Un teolog mi-a spus odata: “Si cu ce suntem vinovati noi ca acum sa ne chinuim din pricina Evei?” “Omule binecuvantat – ii spun – te impiedica asta la mantuire?” Ce-i de vina Adam sarmanul sau Eva? Au facut o gresala si cate veacuri au fost in iad, in timp ce pentru noi a venit Hristos si ne-a eliberat. “De saptezeci de ori cate sapte de pacatuiti si va pocaiti, Eu va iert” – a spus Domnul. Pacatuim de mii de ori si Hristos ne iarta – numai sa ne pocaim cu sinceritate – cum sa spunem ca e de vina Adam si Eva? Si uitati-va ca nu pun numele de Eva – nu dau numele Eva unei surori, sau cel putin Zoe, daca e greu Eva. Ea este mama noastra, mama intregii lumi si nici numele ei nu vrem sa-l auzim. Dar blestemul, de fapt l-a dat Dumnezeu diavolului. “Si sarpele era intelept”.

Diavolul a intrat in sarpe ca sa insele pe om. Si iata, toti au ce au cu Eva ca si cum ea ne-a prapadit, in timp ce am fi fost foarte bine in rai, daca nu s-ar fi facut calcarea de lege. Daca si noua ne-ar spune Hristos: “Fiindca ati pacatuit o data, veti merge atatea veacuri in iad”, ei, atunci sa fi spus cineva ceva! Ce lume nemultumitoare!

In orice caz pocainta este mare lucru. N-am inteles ca omul prin pocainta poate scchimba hotararea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul sa aiba o astfel de putere. Faci rau? Dumnezeu iti da o palmuta. Spui “am gresit”. Se opreste si-ti da binecuvantari. Adica, atunci cand copilul cel dezordonat isi vine intru sine, se pocaieste si este mustrat de constiinta sa, atunci Parintele lui il rasfata cu dragoste si il mangaie.

Israelitii, deoarece s-au departat de poruncile lui Dumnezeu, au trait in robie 75 de ani. Si in cele din urma, atunci cand s-au pocait, apare imparatul Cirus, care s-a aratat mai bun decat fiii lui Israel, care au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe.

Dumnezeu i-a schimbat mintea si l-a facut sa creada in Dumnezeul cerului. Astfel acela a lasat pe israeliti liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a facut zidurile Ierusalimului si a aratat o astfel de bunatate si o astfel de evlavie, ce nu le-au aratat intr-un anumit fel nici israelitii. Si toate acestea pentru ca poporul s-a pocait si s-a schimbat. Cat de mult ajuta pocainta ca sa faca sa dispara raul!

Cartile Macabeilor sa le cititi pe toate. Sunt foarte puternice. Ce porunca a dat imparatul! Ca elefantii sa calce pe israeliti. S-au dus ceilalti, au pregatit ceremonia, au adapat 500 de elefanti cu vin tare si tamaie ca sa-i intarate si au asteptat pe imparat sa vina ca sa inceapa spectacolul. Dar imparatul uitase porunca ce o daduse. Se duce ingrijitorul de elefanti sa instiinteze pe imparat, pentru ca acela inca nu aparuse. “Imparate – ii spune – te asteptam. Toate sunt gata, elefantii, iudeii si cei chemati asteapta”. “Cine v-a spus sa faceti un astfel de lucru?” – le spune. Strigate, amenintari. Si asta nu s-a facut o data, ci de trei ori. Lucru mic a fost ca imparatul sa uite porunca ce-o daduse el insusi? Si nu numai asta, ci in cele din urma si-a schimbat toata purtarea sa fata de iudei. Toata cheia aici este: sa se pocaiasca lumea.

- Parinte, asociatiile de pace intemeiate de diferite state ajuta pentru pacea lumii?

- Depinde. Sunt unii care pornesc cu intentie buna. Dar atunci cand se aduna vrajitori, inchinatori la foc, protestanti, o gramada – nu le mai dai de capat – ca sa aduca pace in lume, cum sa ajute? Dumnezeu sa ma ierte, dar acestea sunt zdrentele diavolului. Se face pace cu o asociatie pacatoasa? Cum poate veni pacea, atunci cand oamenii nu se imprietenesc cu Dumnezeu? Numai atunci cand omul se imprieteneste cu Dumnezeu, vine pacea launtrica si cea exterioara.

Si pentru ca omul sa se imprieteneasca cu Dumnezeu trebuie sa-si vina in simtire, sa se pocaiasca, sa traiasca potrivit cu poruncile lui Dumnezeu si atunci vin harul si pacea lui Dumnezeu inlauntrul lui, asa incat poate ajuta si pentru pacea din jurul lui.

Parintele Paisie Aghioritul

sursa: crestinortodox.ro

Exista o categorie de crestini botezati in credinta ortodoxa care, in mod mai mult sau mai putin constient, nu se diferentiaza de protestanti in ceea ce priveste modul de a se raporta la relatia dintre credinta si fapte in perspectiva mantuirii. Acestia cred ca se pot mantui numai prin credinta, fara a participa constant la viata Bisericii. Ei afirma cu tarie ca poarta credinta in suflet dar nu prea merg la biserica deoarece nu se incred in aceasta institutie si nici in cler.

Cu alte convinte, asistam la o relativizare a credintei la nivel personal. Aceasta inselare pe care diavolul ne-o strecoara in suflete constituie o mare primejdie, promovand o credinta inidividualista si nu una soborniceasca. Acesta constituie, in acelasi timp, primul pas pe care il facem spre acceptarea unor false invataturi de credinta.

Prin aceasta atitundine ne rupem de Sfanta Traditie deoarece crezul nostru nu se mai intemeiaza pe “ceea ce s-a crezut dintotdeauna, pretutindeni si de catre toti” (Vincentiu de Lerin).

Viata crestina se cere a fi dreapta vietuire, altfel spus, viata in Hristos. Mantuitorul ne spune: “Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic.” (Ioan 15, 5) Cum sa ducem rod, cum sa lucram faptele mantuirii, daca nu participam insa la harul sfintitor pe care il primim prin Tainele si slujbele Bisericii?

Viata crestinului inseamna mai intai de toate participare la Jertfa si Invierea lui Hristos. Ori, nu putem participa la acestea din afara Bisericii.

Inaltpreasfititul Bartolomeu Anania in lucrarea “Cartea deschisa a Imparatiei – o insotire liturgica pentru preoti si mireni”, vorbeste despre “Corabia Bisericii”, pornind de la o reprezentare iconografica ce evidentiaza legatura profunda dintre Liturghie si Biserica: “In Manastirea Hurezi, si anume in pridvorul bisericii-bolnita, poate fi vazuta urmatoarea scena, zugravita pe la inceputul secolului XVIII: pe apa unui fluviu pluteste o corabie cu vasle. In spate, la carma, Iisus Hristos. In fata, la prora, Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Pe laturi, tragand la lopeti, cuviosi parinti. Pe mal, capii ereticilor, cu niste carlige lungi in maini, straduindu-se s’o agate si s’o abata din drum. In mijlocul corabiei, pe un podium, o masa. In jurul mesei, preoti si arhierei in odajdii. Pe masa, o cutie mica, in care poate fi usor recunoscut un chivot in care se pastreaza, de obicei, Sfanta Euharistie, adica Trupul si Sangele Domnului. Asadar, in aceeasi nava, Hristos istoric si Hristos euharistic. Corabia este Biserica, adica Imparatia Cerurilor in devenire, iar in mijlocul ei se afla Liturghia, adica Imparatia Cerurilor, statica si dinamica in acelasi timp, oferind pregustarea celei finale, desavarsite si vesnice.”

Corabia Bisericii pluteste pe apele involburate ale istoriei si se indreapta spre sfarsitul acesteia, avand menirea de a-i mantui pe cei ce se afla intr-insa. Dar nu ne putem bucura de ocrotirea ei atat timp cat ne aflam in afara.

Un alt aspect foarte important este ca oricat de mult ne smintim de anumite realitati intalnite in Biserica, oricat de mult ne smintesc unii clerici sau credinciosi, Corabia Bisericii isi urmeaza drumul. Asadar, nu trebuie sa ne indepartam sau sa ne rupem de ea din acest motiv.

Cat de minunat este exprimata in Ortodoxie aceasta realitate care nu lasa loc compromisului. Nu putem dobandi mantuirea in mod individualist, rupti fiind de comunitatea ecleziala. Oricat ne-am stradui sa parcurgem aceeasi cale in propria barcuta, riscam sa fim striviti de furia valurilor caci nu-L avem pe Hristos carmaci.

Dupa cum cei trei Apostoli au vazut slava dumnezeiasca la Schimbarea la Fata a lui Hristos “pe cat li se putea”, la fel si noi, in Biserica, suntem chemati sa participam la slava Sa, dupa propria masura. Dumnezeu ni se impartaseste fiecaruia dupa cat putem primi. Dar pentru a putea primi, trebuie sa manifestam o credinta vie si lucratoare.

Altfel spus, in drumul catre Imparatia lui Dumnezeu avem nevoie de faptele credintei lucrate in Biserica: “Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta” (Iacov 2; 14-26)

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro