Juramantul este un act public practicat adesea in societatea noastra, el putand fi intalnit la absolvirea anumitor studii superioare (teologie, medicina), la investirea in functie a presedintelui sau a unui ministru, in cadrul slujbei Cununiei, in cadrul unui proces de judecata, in domeniul militar etc.

Dintre toate aceste forme de juramant, ne vom opri insa numai asupra juramantului politic, depus de catre toti demnitarii romani alesi in organismele de conducere politica si administrativa ale tarii. Astfel, la investirea intr-o functie publica, cei alesi depun un juramant personal (stabilit de Constitutia Romaniei), avand mana asezata pe Biblie.

Juramantul politic anterior celui prezent, prezent in Constitutia din anul 1965 si modificat in anul 1974, incepea astfel: “Jur sa slujesc cu credinta patria…” Juramantul actual, prevazut in Constitutia din anul 1991, prima adoptata dupa instaurarea noului stat democratic, nemodificat in urma revizuirii ei, in anul 2003, contine urmatoarea fagaduinta: “Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman. (…) Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”

Juramantul pe Biblie, in Parlament

Dupa obicei, juramantul se face cu invocarea numelui lui Dumnezeu sau prin mijlocirea unui lucru sfant, pentru intarirea unui adevar declarat sau pentru asumarea unei promisiuni. Astfel, cel ce depune juramantul se supune judecatii lui Dumnezeu si este gata sa primeasca orice fel de pedeapsa, in caz de minciuna sau neindeplinirea celor fagaduite.

Spre deosebire de legea Vechiului Testament, Mantuitorul Iisus Hristos interzice cu desavarsire juramantul, indiferent de motivul invocat. Astfel, in predica de pe munte, El ne spune: “Ati auzit ce s-a zis celor de demult: “Sa nu juri stramb, ci sa tii inaintea Domnului juramintele tale.” Eu insa va spun voua: Sa nu va jurati nicidecum nici pe cer, fiindca este tronul lui Dumnezeu, nici pe pamant, fiindca este asternut al picioarelor Lui, (…) nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru. Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decat acestea, de la cel rau este.” (Matei 5, 33-37).

Juramantul intalnit in domeniul politic se savarseste in numele credintei, avand mana asezata pe Biblie. Acest juramant poate fi, inca dintru inceput, o fapta care arata necredinta celui care jura. Spun aceasta deoarece, daca ar fi credincios, cel in cauza nu ar jura tocmai pe Cartea care interzice juramantul.

Daca se accepta insa posibilitatea unui juramant bun, in pofida poruncii Mantuitorului, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca acesta are sens numai atata timp cat cel care il depune crede in ceea ce rosteste. Astfel, apelarea la numele lui Dumnezeu intr-un juramant presupune credinta religioasa din partea celui care jura, de aceea un astfel de juramant nu are sens pentru omul necredincios.

Un om necredincios, chiar daca jura in numele lui Dumnezeu, pe un lucru sfant, va putea minti si insela fara nici o retinere, atat timp cat el nu crede in Dumnezeu si in sfintenia lucrului respectiv. In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “De crezi ca omul este iubitor de adevar, nu-l sili sa se jure; si iarasi, de stii ca minte, nu-l sili sa jure stramb.”

Vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania, in declaratia de presa numita “Biblia din Parlament”, rostita in anul 2010, cu ocazia Nasterii Domnului, afirma: “Biblia din Parlament ar trebui sa existe nu doar ca obiect in fata caruia demnitarii isi depun juramantul, ci si ca indreptar pentru legile pe care acestia le planuiesc, le voteaza si le promulga.

Daca ei ar deschide Biblia numai cateva pagini, atunci in tara noastra nu ar mai exista acte normative menite sa legifereze sau sa permita pornografia, prostitutia, homosexualitatea, concubinajul, practici care nu sunt altceva decat tot atatea cai deschise spre dezintegrarea familiei si disolutia societatii. E inadmisibil sa juri cu mana pe Biblie si sa faci legi impotriva Bibliei!

De aceea ne vom ruga neincetat pentru ei, alesii nostri, pentru ca Dumnezeu sa le lumineze mintea si sa le incline inima doar spre ceea ce este drept, bun si de folos acestui popor.”

Actualul juramant, rostit de toti marii demnitari politici, incepe cu “Jur…” si se incheie cu “Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” Consider ca inlocuirea acestor cuvinte ale juramantului (juramant de profesie, rostit indiferent de credintele personale) cu fraze simple, care sa asigure faptul ca angajatul isi va savarsi indatoririle cu sinceritate si abnegatie, este un demers necesar. Astfel, cei in cauza ar evita sa-si mai adauge noi pacate, precum juramantul mincinos, sperjurul sau credinta fariseica.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Procesul de sporire duhovnicească presupune o coborâre în sine. Niciodată coborârea în sine nu a adus pe om la deznădejde, la depresie, la pesimism sau descurajare ci l-a ridicat. Sfinții Părinți spun în unanimitate ca urcușul duhovnicesc presupune o coborâre în sine, o apropiere de „Lumină” care ne face să vedem cu mai multă acuratețe mulțimea păcatelor și a patimilor din suflet. Părintele Simeon Kraiopoulos ne înștiințează despre cum lucrează puterile sufletești și din perspectiva psihologică, cum încercăm să ascundem din prea multa iubire de sine toate trăirile rele, le înăbușăm în „subsolul” ființei noastre fără să ne dăm seama de repecursiunile viitoare:

Iată cum devine cineva om al lui Dumnezeu

Psihologii susțin că în sufletul omului avem trei straturi: conștientul, subconștientul și iconștientul. Deasupra este conștientul pe care omul îl cunoaște. Celelalte părți nu le cunoaște. Dacă trăirile dinlăuntrul lui sunt bolnăvicioase și patologice, atuci omul este târât încolo și-ncoace, trăiește rău și nu poate înțelege ce i se întâmplă. Chiar și atunci când trăirile dinlăuntrul său nu sunt bolnăvicioase, dacă nu le poate controla, ele acționează automat.Doar conștientul poate fi controlat.

Așadar, când omul ia hotărârea să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu, dăruiește doar ceea ce controlează, dăruiește doar conștientul său. Astăzi dăruiește sincer, cinstit conștientul pe care-l cunoaște. Dar mâine simte nevoia să se încredințeze din nou lui Dumnezeu, tocmai pentru că o parte din subconștientul său ieșit la suprafață și s-a făcut cunoscută.

Aceasta înseamnă să punem început în fiecare zi.

Desigur, trăirile subconștientului sunt bolnăvicioase și omul nu le lasă să iasă la suprafață. Se teme de ele. Dacă are curaj să le lase să iasă și să se încredințeze pe sine așa cum este lui Dumnezeu, atunci începe mântuirea. În ziua următoare mai mult, în următoare și mai mult până când va ieși la iveală tot inconștientul și omul se va dărui cu totul lui Dumnezeu.

Iată cum devine cineva om al lui Dumnezeu! Iată cum devine cineva creștin.

Arhimandrit Simeon Kraiopolous – SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Editura Bizantină 2009

sursa: catehetica.ro

În perioada 14 ianuarie – 14 martie 2010 părintele Nicodim Petre a fost trimis ca preot misionar într-un centru al Mitropoliei de Irinopolis din Tanzania.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din cinci copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte.

Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, “la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani”.

Acest interviu a fost realizat la câteva zile de la revenirea în România a părintelui Nicodim.

Precuvioase părinte, la începutul acestui an, pentru două luni de zile, aţi avut o inedită experienţă misionară în Tanzania. Vă rugăm să ne spuneţi cum aţi ajuns să propovăduiţi Evanghelia lui Hristos tocmai în Africa?

A fost o iniţiativă a ÎPS Teofan. A fost un gând mai vechi al Înaltpreasfinţiei Sale de a merge într-o activitate misionară într-un spaţiu în care Ortodoxia nu a mai fost vestită. Povestea Înaltpreasfinţitul, că, de pe când era student visa să meargă în India, în Africa sau în Indonezia, într-un spaţiu unde Ortodoxia nu avea tradiţie şi acolo „să-şi încerce puterile”, ca să zicem aşa, în ceea ce priveşte propovăduirea lui Hristos şi vestirea Evangheliei. Şi acum a venit vremea. Am găsit înţelegere la un mitropolit din Africa care este subordonat Patriarhului Theodoros de Alexandria. Este vorba de ÎPS Dimitrios din Tanzania, pe care îl mai întâlnise undeva la o conferinţă în Occident. Mitropolitul Dimitrios a început demersurile din partea Înaltpreasinţiei Sale, noi din partea noastră. S-a scris o scrisoare pentru a cere binecuvântare patriarhului Alexandriei şi a întregii Africi, s-a luat binecuvântare de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi pe data de 12 ianuarie am plecat spre Africa. ÎPS Teofan a stat 8 zile, iar noi am mai rămas 2 luni de zile în Tanzania într-o regiune unde sunt mai mulţi preoţi (12 preoţi) şi unde Ortodoxia este mai cunoscută – zona Iringa. Spun noi, pentru că echipa a fost alcătuită din trei persoane. La această activitate misionară au participat şi două măicuţe hotărâte să sprijine misiunea din Tanzania. În Tanzania sunt doi mitropoliţi: ÎPS Ieronimos şi ÎPS Dimitrios. ÎPS Ieronimos e la graniţa cu Kenia, mult mai departe, la nord-vest. Iar Iringa şi Dar es Salaam, juristdicţia ÎPS Dimitrios, sunt undeva în centrul şi estul Tanzaniei. ÎPS Ieronimos are vreo 40 de preoţi, iar ÎPS Dimitrios are 15 preoţi. ÎPS Ieronimos are aproximativ 50 de parohii, iar ÎPS Damaschin are 41 de parohii şi 21 de biserici construite. Sunt doar 15 preoţi care încearcă să acopere lucrarea de propovăduire şi de slujire în toate aceste 21 de biserici. Se fac cateheze şi se slujeşte câteodată şi în celelalte parohii, în general în şcoală acolo unde există.

Νumărul acesta de preoţi este pentru câţi credincioşi?

În ascultarea ÎPS Dimitrios sunt aproximativ 60.000 de ortodocşi (dintre care 50.000 botezaţi în ultimii ani) şi sub ascultarea ÎPS Ieronimos cred că sunt 120.000-140.000 de ortodocşi, în total aproape 200.000 de oameni în toată Tanzania sunt ortodocşi. Tanzania are o populaţie de 43 milioane de locuitori.

Care este situaţia religioasă în această ţară din punct de vedere statistic?

35-40% sunt musulmani, deci sunt majoritari şi se prevede că numărul lor va creşte. Sunt zone cu 95% musulmani, cum sunt insulele Zanzibar. 30% sunt creştini de diferite denominaţiuni: catolicii şi anglicanii – majoritari între creştini, după care penticostali al căror număr a crescut vertiginos în ultimii ani, apoi adventişti, baptişti, martorii lui Iehova, lutherani şi ortodocşi – după cum am spus vreo 200.000 (aproape 0,5% din populaţia Tanzaniei). Iar 30% sunt fără o religie clară, sunt animişti, păgâni să le spunem, nebotezaţi.

Păstrează tradiţiile pre-creştinării sau pre-islamizării?

Au vrăjitori. Merg la vrăjitori, la şamanii lor în număr destul de mare. Dar numărul celor care frecventează se pare că este în scădere. Mulţi dintre ei se alătură musulmanilor sau creştinilor în fiecare an.

Au reprezentat şamanii o problemă în misiunea preoţilor de acolo şi inclusiv a dumneavoastră?

N-au reprezentat o problemă pentru că nu ne-am întâlnit cu ei. Am avut întâlniri cu unii care au fost la ei. O femeie, care cred că voia să se convertească, venea la biserică şi în timpul Liturghiei a avut accese de demonizare, a început să ţipe aşa cum ţipă ei când dansează şi să spună cuvinte neînţelese şi a ieşit afară din biserică. Părintele Dimitrie cu care slujeam, un preot de culoare, băştinaş, mi-a spus că femeia mergea la şamani şi spunea că sunt mai multe cazuri de oameni care, după ce au mers la şamani, întorcându-se la Biserică, s-au demonizat. Mulţi dintre ei aveau probleme, sufereau, aveau vise, simţeau prezenţe, vedeau tot felul de spirite în casă. Într-o seară, unul dintre ei mi-a povestit cazul lui: avea frica de a intra în casă, trăia stări foarte proaste, mai ales noaptea şi simţea în casă prezenţe străine. După ce s-a botezat a scăpat de aceste tulburări. M-am bucurat să aud asta. A doua zi, când m-am întâlnit cu preoţii, le-am spus la curs ce mi-a povestit omul acela (făceam cursuri cu preoţii luni, marţi, miercuri şi câteodată joia, câte patru ore; ne întâlneam şi discutam probleme de pastoraţie, predam noţiuni elementare de istorie a Bisericii, făceam exegeză biblică). Au început să mărturisească şi ei multe cazuri de oameni care, frecventând vrăjitorii, erau bântuiţi de duhuri rele, nu puteau dormi, se speriau noaptea, simţeau prezenţe, dar, după ce s-au botezat, au scăpat. M-am bucurat că, încă o dată, am avut confirmarea puterii Ortodoxiei. Se îndemnau întrei ei: „Dacă vrei să scapi de asta, du-te şi te botează la ortodocşi!”.

Doar pentru cei care se botezau în Biserica Ortodoxă se producea această liniştire?

Ei erau convinşi că aşa este, aşa au sesizat.

Foarte interesant!

Mi-a mai povestit o doamnă, o grecoaică despre influenţa pe care o au şamanii asupra lucrătorilor de la ferma ei. Acolo sunt greci fermieri, care cultivă tutunul şi sunt foarte bogaţi. Au mii de hectare de pământ, pe care cultivă tutun şi, în fiecare an, câştigă bani foarte mulţi, unii câştigă peste un milion de euro pe an numai din tutun. Mai au şi alte afaceri. Este acolo un bătrân grec (83 de ani) foarte de treabă. El a construit o biserică ortodoxă. Doamna despre care vă spuneam este născută acolo şi are în jur de 50 de ani. Ea îmi povestea că lucrătorii ei merg duminica la şamani pentru rugăciuni. Am întrebat dacă plăteau şi mi-au spus că se plăteşte sau se duc daruri.

Un fenomen oarecum asemănător cu cel de pe la noi. Căci se mai întâmplă şi în România să se meargă la vrăjitori cu tot felul de daruri…

Aşa se întâmplă când oamenii nu cunosc Adevărul. Caută soluţii uşoare pentru problemele lor, pierzând din vedere perspectiva veşniciei. Doresc să-şi rezolve problemele din viaţa de zi cu zi, cu orice preţ, cu riscul de a pierde libertatea, curăţenia conştiinţei şi în final Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne spuneaţi la un moment dat de acel curs pe care l-aţi ţinut cu preoţii din zona respectivă. Care a fost misiunea dumneavoastră şi cum s-a desfăşurat în aceste 2 luni?

ÎPS Dimitrios avea un centru de misiune într-un sat mai mărişor, Kidamali, unde trăiau cca. 2.500 de locuitori. În acest sat erau 8 confesiuni: ortodocşi, catolici, anglicani, martori ai lui Iehova, penticostali, adventişti, lutherani, musulmani. Crease aici o bază misionară, un centru de misiune. Printre altele exista aici o cantină şi, în fiecare zi, veneau în jur de 150-250 de copii şi mâncau. De două ori pe săptămână primeau o farfurie de orez şi, câteodată, ceva fasole, iar în celelalte cinci zile primeau câte o cană de lapte şi un pacheţel mic de biscuiţi. Aceasta se întâmpla în fiecare zi la ora patru după-amiaza. Aici, la una din cele două biserici care existau, se slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mai era o sală de clasă unde se puteau face cursuri şi o policlinică mică – aşa o numeau ei – un spaţiu care se dorea a fi la un moment dat loc de găzduire şi îngrijire pentru câţiva bolnavi. Era în plan să fie adus un medic acolo. Policlinica avea doar parter cu două, trei săli, mobilate ca o casă: cu nişte fotolii, bănci, o bibliotecă. Încă nu devenise policlinică aşa cum s-a intenţionat. Mai era şi o bucătărie, un depozit de haine şi o cameră pentru alimente. Dintre cele două biserici, prima fusese construită de un călugăr pe la 1956 şi a două biserică, mai mare, terminată acum un an de zile. La această biserică veneau câte 500 de credincioşi în fiecare duminică. Aceasta a fost baza noastră de unde făceam incursiuni în regiune, vizitând unul sau două sate în fiecare zi. În jurul acestui sat erau 17 parohii: Magubiki, Muangata, Iringa, Chipera, Mloa, Wenda, Idodi ş.a.. În aceste sate sărace făceam cateheze.

Aveaţi translatori?

Erau doi părinţi care ştiau binişor engleză: părintele Dimitrie şi părintele Cleopa. Le vorbeam despre Ortodoxie, le spuneam că Ortodoxia a fost în Africa din cele mai vechi timpuri, le povesteam despre viaţa Sfântului Antonie, a Sfântului Moise Arapul (Etiopianul). Ei veneau şi ascultau.

Băştinaşii?

Da, catehumenii din satele respective. În câteva sate sunt boababi în centrul satului şi sub aceşti boababi se întâlneau de ani şi de ani când discutau problemele comunităţii. Acolo era centrul satului. Sub boababi erau nişte bănci şi ne întâlneam acolo. În satul Idodi era un baobab – cel mai gros copac pe care l-am văzut vreodată – de 5 metri în diametru. Se adunau 50-100 de oameni la umbra lui. Vorbeam o oră, după care ei puneau câteva întrebări. Puteam sta acolo o oră, două ore, cât se simţea nevoia, apoi mergeam în alt sat. Le dăruiam câte o iconiţă şi un pacheţel de biscuiţi, la copii în primul rând, şi câteodată celor mari. Aceasta a fost o activitate din cele întreprinse acolo. O altă activitate a fost oferirea de bani în parohii, pentru copiii din şcoala primară – câte 5000 de şilingi (echivalentul a 4 dolari). A însemnat mult pentru ei, deoarece puteau să îşi cumpere uniforma şcolară. Pentru cei care erau liceeni se ofereau 20.000 de şilingi (17 dolari), iar cei care erau bolnavi de SIDA primeau tot câte 20.000 de şilingi, pentru a-şi cumpăra medicamente. Fiecare sat are bolnavii săi. Le-am dat celor care ştiau că au SIDA, pentru că sunt şi mulţi care nu ştiu că sunt bolnavi. 7% din populaţia Tanzaniei este infestată cu virusul HIV.

Am predat câteva ore la şcolile din regiune. Erau şase şcoli în zonă: 3 licee şi 3 şcoli generale şi erau bucuroşi să ne întâlnească. Şcolile aveau câte 650-680 de elevi şi foarte puţini profesori (5-8 profesori la o şcoală). Am predat geografia, dar şi biologie. Am cumpărat hărţi pentru fiecare şcoală. Ei nu văzuseră hărţi niciodată şi s-au bucurat mult. Am avut o hartă mare pe care le arătam continentele, oceanele, ţările, cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent, polul Nord, polul Sud, le-am explicat despre cele patru anotimpuri. Nu ştiau nimic despre anotimpuri, nici măcar elevii de liceu. Totul era nou pentru ei şi erau bucuroşi să afle cât mai multe lucruri noi, pentru că nu aveau manuale. Nici măcar profesorii nu aveau manuale după care să predea şi studiau geografia Tanzaniei folosind nişte caiete. Profesorii îşi copiau lecţiile unii de la alţii de pe nişte caiete. Nu ştiau că cel mai înalt vârf din Africa, Kilimanjaro – 5985 m este pe teritoriul Tanzaniei. Le spuneam că este foarte important să-şi cunoască ţara şi că eu aş fi fost foarte mândru să am un munte aşa de înalt în ţara mea.

Slujeam Sfânta Liturghie sâmbăta şi duminica în diferite sate. Am reuşit să cuprindem toate satele din regiunea Iringa.

Maicile au cumpărat o maşină de cusut şi au croit haine la copii, dulame la preoţi, rochiţe la fetiţe (zile întregi au cusut zeci de hăinuţe). Apoi le tăiau unghiile copiilor, căci ei nu aveau unghiere şi se descurcau cum puteau. A trebuit să cumpărăm unghiere, de fapt le-am cumpărat pe toate din oraşul Iringa – 12 bucăţi. Iringa este un oraş cu o populaţie cât a Iaşului.

Da. Copiii se bucurau foarte mult, mergeau acasă şi le arătau părinţilor că li s-au tăiat unghiile şi părinţii erau uimiţi şi întrebau: „Cine a făcut asta?” şi spuneau: „Cei de la Biserica Ortodoxă”. Maicile au făcut misiune cu unghiera. Am aflat despre impactul pe care l-a avut „acţiunea unghiera” printre ei de la un fermier grec.

E şocant pentru noi!

Nu toţi care veneau erau ortodocşi. Erau foarte mulţi nebotezaţi, mulţi de alte confesiuni, alţii musulmani. În această perioadă am botezat mulţi musulmani. Musulmanii din Tanzania nu sunt agresivi, ci foarte paşnici. Am fost în zona Zanzibar, unde 95% erau musulmani. Aproape toţi erau musulmani şi erau foarte prietenoşi. Nu au atitudinea musulmanilor din alte zone.

Deci tanzanienii sunt paşnici…

Foarte paşnici! Sunt, cred, cei mai paşnici din popoarele din Africa. Kenyenii sunt diferiţi, cu toate că şi ei vorbesc aceeaşi limbă – swahili. În total sunt 6 ţări care vorbesc aceiaşi limbă. Sunt în jur de 350 de milioane de vorbitori de limba swahili. Cei din Kenya, Ruanda, Burundi, Zambia vorbesc toţi swahili. Aproape toată regiunea Africa de Est vorbeşte swahili. A fost o cultură swahili. Swahili înseamnă coastă. Cei care au fost aproape de coastă au fost din acelaşi trib, vorbesc aceeaşi limbă.

Vorbeaţi de fermierii greci care cultivă tutun acolo şi de acea biserică construită de un grec. Cât de veche este misiunea ortodoxă în Tanzania?

Acum 50-60 de ani au fost câţiva preoţi în Tanzania, câte un preot pe ici pe acolo, însă nu au fost episcopi. Episcopul Ieronimos şi Dimitrios mitropolitul sunt veniţi de curând, de prin 2004.

Sunt oficial primii episcopi ortodocşi din perioada contemporană?

Da. Acum au venit, de curând, şi au început misiunea. Au început să înfiinţeze parohii, să boteze. Se organizează botezuri pentru un număr mare de catehumeni. În primele zile cât a stat ÎPS Teofan s-au botezat într-o singură zi 1500 de catehumeni.

Şi cum se desfăşurau aceste botezuri în masă?

Participau mulţi preoţi la un botez. Ajutau cu toţii. Se citeau lepădările pentru toţi o dată. Se întorceau cu faţa spre apus cu mâna dreaptă sus şi spuneau cu toţii formulele din Molitfelnic. Erau baptisterii mari construite lângă fiecare biserică – din cărămidă, pline cu apă. Pe câteva trepte se intra, pe câteva trepte se ieşea. Copiii mici erau botezaţi într-o latură a baptisteriului. Toate botezurile se făceau şi se fac prin cufundare. După aceea ieşeau afară, primeau cruciuliţe, erau miruiţi, un preot îi tundea în semnul Sfintei Cruci, iar apoi participau cu toţii la acel dans al botezului în jurul bisericii şi al baptisteriului, cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.”. Mergeau aşa câteva sute de oameni. Se citea Evanghelia, se rostea ectenia, apoi se făcea încheierea, toate după rânduiala slujbei Botezului aşa cum se face şi la noi.

Cum aţi trăit momentele acestea ale botezului unui număr atât de mare de credincioşi?

A fost puţin stres la început. Toţi ne avertizau că ne putem îmbolnăvi foarte uşor. Ne spuneau să fim atenţi, să avem grijă să nu ne intre apă în ochi, să nu înghiţim apă în timp ce săvârşim botezurile, pentru că sunt foarte mulţi bolnavi şi apa este infestată. Să nu ne zgâriem şi să ne spălăm pe mâini imediat după botezuri, să ne dezinfectăm, să nu mâncăm cu ei. Dacă ne stropim cu apă pe faţă să ne spălăm. După ce ne atingem sau dăm mâna cu ei, la fel. Erau instructaje pentru ca să ne protejeze de eventualitatea bolilor. După vreo câteva săptămâni am început să mâncăm cu ei, să stăm cu ei fără să ne mai spălăm din jumătate în jumătate de oră. În timpul slujbelor de botez te udai leoarcă. Apa de la botez se murdărea de la o vreme şi aveam un sentiment nu foarte confortabil. Din când în când completam apa din baptisteriu cu apă curată. Scădea nivelul apei. Oamenii erau neîngrijiţi. Foarte mulţi aveau răni pe cap, la picioare. Răni deschise. După un timp ne-am obişnuit cu situaţia aceasta. După câteva sute de botezuri trăiai o bucurie deosebită. Bucuria aceea nu am mai trăit-o în România. După ce botezai vreo 400-500, nu-ţi venea să zici nimic decât să te plimbi fără să doreşti să întâlneşti pe cineva. Era o bucurie, un har peste noi şi nu simţeai nevoie de nimic, ci doar să contempli natura, cerul…

Cum spunea Sfântul Apostol Pavel: har peste har.

Ceva se întâmpla. Erai fizic obosit, te schimbai pentru că erai ud şi după asta mâncai ceva, dar nu foarte mult pentru că nu mai aveai dispoziţie pentru mâncare, dar peste toate domina starea de bucurie de care vorbeam. Până seara târziu erai într-o stare de euforie duhovnicească, era o stare bună.

Ce perspective există pentru misiunea ortodoxă în Tanzania în special şi în Africa în general, pentru că este un tărâm încă deschis misiunii?

Da. Este acolo spaţiu larg pentru propovăduire. Oamenii au multă răbdare să asculte şi nu trebuie decât invitaţi pentru a asculta cuvântul. Le povesteşti despre Ortodoxie şi ei preferă Ortodoxia. Mulţi voiau să se boteze şi nu era timp. Trebuie – este adevărat – să se împlinească şi şase luni de la venirea la biserică până la botez. Adică să participe la cateheze, să înţeleagă puţin credinţa ortodoxă. Nu se botezau imediat. Pe mulţi nu am apucat să îi botezăm, pentru că era şi postul mare, erau foarte multe slujbe. Se aflau şi la distanţe mari parte din cei ce doreau să primească botezul. Se făceau liste cu cei care erau în aşteptare pentru botez. Pentru a organiza botezurile plăteam câţiva şoferi ca să aducă oamenii cu camioanele din mai multe sate la una din biserici. Cumpăram mâncare, adică orez, sare, câteodată sucuri, după care pregăteam cruciuliţele şi cămăşile albe. Pe adulţi îi îmbrăcam cu cămăşi albe. Copiii erau dezbrăcaţi, dar cei mari erau îmbrăcaţi într-o cămaşă albă care avea cusută o cruce roşie pe piept şi, la fel una, pe spate.

Mă întrebai de perspective… Ceea ce pot să spun este că ei sunt disponibili pentru a primi Ortodoxia. Spuneau că simt o bucurie la Biserica Ortodoxă, la slujbele noastre, chiar daca nu primesc aşa multe daruri precum la alte culte.

Am întrebat pe unii dintre ei de ce preferă Biserica Ortodoxă?

- Pentru ce ai venit? Pentru bani?

- Nu pentru bani.

- Atunci de ce ai venit?

- Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Este mai multă iubire aici.

- Crezi că preoţii ortodocşi muncesc mai mult ca alţii?

- Nu, nu cred.

Nu este nimic care să mă facă să înţeleg că ar fi vreun merit al nostru. Pur şi simplu Ortodoxia îşi face lucrarea ei harică. Preoţii nu muncesc mai mult. Este ceva în Biserică: cântările, slujbele, icoanele… Aşa mi-a spus un domn primar – Constantin îl chema. Şi la fel mi-au spus şi alţii, că există mai multă răbdare, mai multă iubire în Biserica noastră.

Aţi administrat şi alte Sfinte Taine credincioşilor de acolo?

Într-o zi s-au făcut 60 de cununii.

Şi tot aşa în grup?

Da. Tot în grup se făceau.

Toată această misiune probabil că presupune nişte cheltuieli destul de mari. Cine susţine financiar misiunea din Tanzania?

IPS Dimitrios obţine sponsorizări din Grecia şi din Cipru. Foloseşte banii pentru construcţii de biserici, pentru salariile preoţilor. Preoţii primesc cam 100 de dolari pe lună. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Apoi cumpără alimente şi îi ajută pe unii care sunt mai bolnavi cu bani. Şi botezurile trebuie plătite: transportul oamenilor, mâncarea, cruciuliţele – pe care trebuie să le dai la fiecare în parte. Sunt nişte investiţii şi nu întotdeauna este foarte uşor de obţinut banii.

Noi, românii, am putea ajuta cumva misiunea de acolo?

Da. Putem ajuta cu bani pentru construcţia de biserici, pentru fântâni, chiar şi o şcoală s-ar putea construi de noi acolo. Câţiva credincioşi din Arhiepiscopia noastră au dăruit bani pentru construirea unei biserici cu hramul Sf. Cuv. Parascheva. Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi sfinţită anul care urmează. Au mare nevoie de şcoli şi de cărţi pentru biblioteci.

În încheiere am dori să ne împărtăşiţi un moment ce v-a impresionat mai mult în această scurtă misiune în Africa.

M-au impresionat chipurile oamenilor. M-a impresionat tristeţea lor şi bucuria lor. Au o tristeţe adâncă, deosebită de a noastră, o suferinţă pe care nu pot să o exprime pentru că nu au cultura necesară, dar care poate fi observată cu uşurinţă. Se moare uşor şi moartea este primită firesc. Se plânge puţin. Decedatul este îngropat în aceeaşi zi datorită căldurii. Viaţa merge mai departe. O statistică arată că în fiecare zi mor în Tanzania aproape 3000 de copii datorită bolilor şi inaniţiei. Şi în Tanzania nu este situaţia cea mai gravă din Africa. Fiecare are în familie morţi. L-am întrebat pe un preot:

- Câţi fraţi ai?

- Am două surori.

- Dar nu sunteţi mai mulţi fraţi – căci la ei media este de 5 copii?

- Păi am mai avut trei fraţi.

- Şi?

- Au murit.

- Dar ce vârste aveau?

- 20, 30.

- Cum au murit?

- Un frate a murit de SIDA, altul de malarie şi celălalt a murit împuşcat fiind în armată în timpul conflictelor din Zanzibar.

- Şi părinţii?

- Părinţii au murit şi ei.

Şi el avea doar 30 de ani. Altădată, la finalul Sfintei Liturghii, venind vorba despre moarte, am întrebat pe un alt preot:

- Nu ţi-e frică de moarte?

- Nu mi-e frică!

- Dar ai trei copii! – avea trei băieţi

- Da! Am trei copii, dar Dumnezeu are grijă de ei.

Cu câtă simplitate şi credinţă vorbea!? M-am mirat. Studiem ani de zile teologia şi nu reuşim să dobândim această simplitate în acceptarea morţii. Probabil că a observat mirarea mea pentru că a continuat să-mi spună:

- Nu te mira, căci eu am rămas fără părinţi pe când aveam 9 ani. Mai aveam două surori: o soră mai mică cu doi ani şi încă o soră de un an. A murit prima dată tata şi apoi mama după un an de zile. Am rămas trei copii singuri. La scurt timp după moartea mamei mi-a murit şi sora mijlocie. Eram foarte trist. În anul acela a venit o doamnă, o olandeză la noi în sat şi a întrebat pe bătrânii saltului dacă este vreun copil care să vrea să meargă la şcoală – căci ea dorea să ajute pe cineva în acest sens. Făcusem puţină şcoală, dar o întrerupsesem. Bătrânii s-au sfătuit şi copilul ales am fost eu. Am urmat o şcoală foarte bună, unde am învăţat în engleză. Şcoala primară, gimnaziu, apoi am făcut şi colegiul. N-are grijă Dumnezeu?

Era singurul preot care urmase liceul şi, de asemenea, un colegiu teologic în Kenia. Povestea foarte firesc, fără emoţii, fără să facă filozofie, fără să epateze. Simplu. Ei vorbesc foarte simplu despre moarte. E ceva normal. M-a impresionat raportarea lor la moarte ca la un lucru aproape firesc.

Ştiau că pot să moară dacă beau apă din pârâu, căci în multe sate nu sunt fântâni. Mureau destui din cauza tifosului. Când le-am spus că la noi fiecare casă are fântâna, n-au vrut să mă creadă, la început.

M-a impresionat de asemenea bucuria lor, râsul lor molipsitor. Am constatat că nu pot să mintă. Dacă spuneau o minciună, începeau să râdă. Se bucurau cu foarte puţin. Se bucurau pentru cea mai mică atenţie pe care le-o arătai, pentru un cuvânt, pentru cel mai neînsemnat dar.

Vă mulţumim părinte!

Notă: Acest interviu a fost publicat Revista „Lumea Credinţei” în două părţi: decembrie 2010 şi ianuarie 2011. În perioada 7-11 mai 2011, Părintele Nicodim l-a însoţit pe Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-o nouă vizită în Tanzania, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a vizitat şi sfinţit şi cele două biserici construite prin efortul financiar al unor persoane fizice sau juridice din Moldova şi din ţară. Cele două biserici vor avea ca patron spiritual pe Sfântul Ioan Botezătorul, respectiv pe Sfânta Parascheva de la Iaşi.

sursa: pemptousia.ro

Un intelept a fost intrebat: “de ce Dumnezeu i-a daruit omului doua urechi si o singura gura?”

 Inteleptul a raspuns:

 - “Ca sa auda mai mult decat sa vorbeasca”

-Trebuie să avem luare-aminte și rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea și rugăciunea aduce luare-aminte.

-Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii și trândăvia sunt ca și când cineva ar putea arma sa pe umăr, în vreme ce dușmanul îl ucide; pe când, dacă își ține mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare dușmanul el trage primul și îl omoară.

-Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos și când rugăciunea se face astfel încât cineva să înțeleagă ce a cerut, adică să fie conștient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

-Spuneți rugăciunea; aceasta sfințește gura, sfințește aerul, sfințește locul în care a fost rostită.

-Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.

-Rugăciunea să fie spusă într-una, zi și noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău și seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

-Numele lui Iisus sfințește gura, mintea și inima; diavolul se străduiește să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi și nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem așa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-și facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu există nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: ,,da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu și Dumnezeu, nimic altceva”.

-Diavolul ia minte și o duce unde vrea el, când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria și provocă maladii și boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minții este trezvia. Diavolul îșii macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

-Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minții. Păcatul nu se poate face dacă nu se primește mai întâi gândul păcatului.

Mai întâi se predă omul lăuntric, prin nălucire, și apoi urmează păcatul din afară.

-Dacă mintea nu se curățește de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minții cuvintele Sale.

-Diavolii pun o mulțime de piedici pentru ca om să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

-Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numele lui Iisus Hristos.

-Lucrarea trezviei este meșteșugul meșteșugurilor și știința științelor; e nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare,trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, , unde diavolul încearcă să strice, să îmiedice toată lucrarea: e ca și când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformrze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Așadar, gândește-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învețe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru și dascăl duhovnicesc și fără să nesocotească sfaturile diavolului.

Deoarece lucrarea minții noastre nu este desăvârșită, de aceea nu primim mângăiera duhovnicească și căutăm mângâierea prin vorba lungă, râs și întoarcere către cele din afară.

O cugetare diavolească te chinuie și, dacă nu te spovedești sau nu te rogi, ca să fugă cugetartea, aceasta devine tortură; cât de înfricoșător este să fii cu diavolii!

-Sfinții Părinți foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie și plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

Despre credință și mântuire – Efrem Athonitul – Editura Egumenița

sursa: catehetica.ro

Cel mai adesea rostim rugăciunea Doamne miluiește într-un mod sec fără a conștientiza că rostind-o trebuie să fim pe poziția cerșetorului, a aceluia care este sigur de faptul că are nevoie de milă. Chiar și în Biserică uneori rostim / cântăm această rugăciune în chip triumfalist. Atunci când suntem în suferință avem frângerea inimii și ne poziționăm oarecum corect, ne punem în poziția aceluia care cu adevărat cere, cerșește de la Dumnezeu ceva. În alte condiții însă, când facem pocăință pentru propriile păcate și nemernicii nu ne jelim autentic, nu ne vedem chiar păcătoși, avem întotdeauna puncte de referință către alți semeni mult mai păcătoși decât noi. Din această perspectivă Simeon Kraiopoulos ne explică cum ne vindecă Dumnezeu, de ce îngăduie suferința ca o școală peste sufletul nostru. Și iată ce ne spune sfinția sa:

Întotdeauna Domnul depășește așteptările noastre.

N-ar fi mare lucru pentru Dumnezeu ca atunci când venim și ne ungem, să ne vindece pe toți fără osebire.

N-ar fi mare lucru, dar nici n-ar avea însemnătate, n-ar avea valoare.

De altfel, Dumnezeu o va face, așa cum o și face. Noi suntem datori să alergăm la harul Lui și să cerem ceea ce avem nevoie, dar vindecarea aceasta nu are valore.

Are valoare să vii la Sfânta Taină și să pleci cu încrederea și cu certitudinea că s-a întâmplat, întocmai, ce ai cerut. Același lucru este valabil și pentru cele duhovnicești.

Omule, este cu neputință ca Dumnezeu să te lase în păcat, în patimi, în slăbiciunile tale, cu rănile păcatului.

El te va vindeca, dar vrea ca tu să crezi aceasta, chiar înainte de vindecare și mai ales, să crezi până într-atât, ca și cum deja te-ai vindecat.

Adică, atunci când participi la Taina Sfântului Maslu, în paralel să alergi la Domnul cu rugăciunea și cu pocăința pentru ca să te vindece, să te facă un om nou. Și crezând că va face aceasta vei rămâne sub harul Lui și vei pleca la casa ta, ca și cum așa s-au întâmplat lucrurile. Cu această certitudine, cu această credință să pleci.

Este lucrul de cea mai mare valoare și este cu neputință ca după aceea Dumnezeu să nu-ți vindece sufletul, să nu-l sature, să nu nască înlăuntrul tău o stare prin care, dacă-mi este îngăduit să vorbesc așa, să înnebunești de mulțimire și de fericire.

Nu-ți va veni să-ți crezi ochilor, tu cel care aveai impresia că niciodată nu vei fi îndreptat, nu vei fi vindecat, nu vei deveni așa cum vrea Dumnezeu.

Vei constata că ești un om nou, mult mai mult decât puteai să-ți închipui, să-ți dorești, decât reușeai să cuprinzi cu mintea și cu dorința ta.

Darul pe care-l oferă Dumnezeu sufletului nostru depășește întotdeauna ceea ce cerem, ceea ce nădăjduim, întrece orice așteptare a noastră.

Însă, și în neputințele trupești și în cele sufletești Domnul dorește să vadă credința, certitudinea despre care am vorbit.

Dacă primim aceste învățături, dacă le lăsăm să intre în sufletele noastre și arătăm credință și certitudine cât timp stăm aici, dar și după ce plecăm de aici, înțelegeți ce se va întâmpla în sufletul nostru?

Vă dați seama cât de schimbați vom fi, cât de schimbați vom pleca și cât de schimbați vom trăi oriunde ne-am afla?

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

sursa: catehetica.ro

Sfantul Grigorie cel Mare a fost intrebat de un ucenic:

 - “Cine trebuie sa ne fie cu adevarat prieten?”.

 Sfantul Grigorie i-a raspuns:

 - “Prieten imi este cel care imi arata greselile si dusman imi este acela care ma lauda”.

Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la baza “crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati – care sunt unele impersonale – ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele dupa “pofta” inimii sale. Atunci cand “pofta” este intretinuta de patimi precum cele mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.

Unul din paradoxurile lumii in care traim este faptul ca multimea grijilor si responsabilitatilor, de care suntem asaltati pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat sa le gestioneze, mai putin nepasator si iresponsabil.

Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. “Abilitatea” de care trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.

Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului, si altceva este “toata grija cea lumeasca sa o lepadam”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, “nepasarea cea buna”, sau nepatimirea omului duhovnicesc.

Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, “omul rupt de ceilalti”.

Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta “orbire a sufletului” ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.

Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de “altceva”, ci fata de “altcineva”, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana spre fapta buna.

Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji, decat sa “purtam de grija”.

Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.

Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de “moarte sufleteasca”, prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro

Iubind saracia lui Hristos, acum te indulcesti de ospatul cel vesnic; cu nebunia cea paruta ai rusinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobandind darul ajutorarii prin minuni, Fericita Xenia, roaga pe Hristos Dumnezeu sa ne izbaveasca prin pocainta de tot raul.

Mai multe despre viaţa, minunile şi ajutorul Sfintei Xenia se pot citi aici.

Minunea cea mare se petrece cu omul care reușește să înțeleagă lucrurile așa cum trebui, să vadă de unde îi vin neputințele, de unde poticnirile, de unde lipsa împlinirii, a păcii și liniștii sufletești. Ce mai mare minune este ca omul să-și vadă păcatele, iar o minune și mai mare ca acesta este să știe să și le plângă – acesta este drumul ce duce la mântuire. De-ar învia și morții cineva dar nu-și vede și nu-și plânge păcatele nimic nu i-ar folosi. Dar iată ce ne spune Sfântul Siluan:

Sfântul Siluan socotește că omul pierde harul pentru nevrednicia sa, din pricina greșelilor, păcatelor, patimilor și gândurilor sale rele. Când sufletul pierde harul, spune el, „se gândește: „Trebuie să-L fi supărat pe Domnul”sau: Trebuie că L-am întristat pe Domnul”. „ Atunci când pierd harul, sufletul meu se mâhnește și spune: de ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul?” Sfântul Siluan spune că harul se pierde mai ales din pricina cugetelor de mândrie și slavă deșartă, de care mărturisește că a fost întinat și care l-au făcut să cunoască chinurile iadului. Harul „se pierde ușor prin mândrie, pentru un singur gând de trufie.

„ Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul care îți spune: Ești un sfânt, și altul care zice: Nu te vei mântui.” „ Dacă păcătuiești printr-un singur gând (…), harul se retrage”, tot așa cum un singur nor poate ascunde lumina soarelui: „Un nor avenit, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Așa pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul”. „O dată,din pricina mândriei mele, a trebuit să îndur ca harul Sfântului Duh să mă părăsească.” „Tu îmi retragi harul Tău pentru că sufletul meu nu rămâne mereu în smerenie”.

„Cunosc un începător care aprimit pe Duhul Sfânt după șase luni de mănăstire; alții l-au primit după zece ani, iar alții au așteptat patruzeci de ani și chiar mai mult înainte de-a cunoaște harul. Dar nimeni n-a putut reține acest har, pentru că nu suntem smeriți”.

Astfel, spune Sfântul Siluan, „dacă judeci pe ceilalți, dacă cârtești și-ți place să faci voia ta, atunci chiar de te-ai ruga mult, sufletul tău va sărăci și vei spune: Domnul m-a uitat.

Dar nu domnul te-a uitat pe tine, tu ai uitat că trebuie să te smerești, și pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu sălăsuiește în sufletul tău. El intră cu ușurință intr-un suflet smerit și îi dă pacea și odihna în Dumnezeu.”Dumnezeu a binevoit ca omul să cunoască și pricina venirii harului, și motivul pierderii lui: „ Slavă lui dumnezeu (…) că ne învață să recunoaștem ce face să vină harul și ce ne face să-l pierdem.”

Totuși Siluan nu socotește pierderea harului drept o pedeapsă a lui Dumnezeu.

Fără să stăruiască asupra acestui lucru, el recunoaște aici o anumită pedagogie a lui Dumnezeu, care se retrage pentru ca omul să-L caute încă și mai mult. „Domnul retrage adeseori harul Său de la suflet și prin aceasta povățuiește cu bunătate și înțelepciune sufletul”.

Hristos vrea mai întâi ca omul să învețe smerenia, făcându-i cunoscut faptul că harul este dar al bunătății lui Dumnezeu, care nu poate fi silit prin nimic, și descoperindu-i totodată sărăcia și golul lipsei de har; de asemenea, îi arată că este cu neputințâ să-l redobândească prin propriile sle puteri și-l face să lepede pentru totdeauna orice cuget de mândrie și slavă deșartă, pe care Sfântul Siluan le socotește, așa cum am văzut, pricină de pierdere a harului. Astfel, Siluan spune: „de la Domnul a învățat sufletul meu smerenia”.

Apoi, Domnul vrea ca sufletul „ să-și arate alegerea lui liberă, să dobândească răbdarea și să-și dovedească iubirea și credincioșia față de Dumnezeu, pentru a le face tari și neclintite.

Vrea, în sfârșit, să-l întărească în nădejde. „Când omul este în stare de har, îi este ușor să-L iubească pe Dumnezeu și să se roage zi și noapte”.

Dar omul înțelept știe să îndure și uscăciunea; el nădăjduiește cu tărie în milostivirea lui Dumnezeu, pentru că știe că El nu-i va înșela nădejdea, ci-i va da la vremea cuvenită toate cât sunt de trebuință”.

Sfântul Siluan Athonitul – DUMNEZEU ESTE IUBIRE

Mărturia Sfântului Siluan Athonitul – Jean Claude Larchet

Editura Sophia – București 2003, pag.177-178

sursa: catehetica.ro

Deci cu ce se ocupă Evanghelia de astăzi?! Este o Liturghie, aici în Evanghelia de astăzi ne arată cum se naște Euharistia.Euharistia este acel fenomen al plinătății absolute. Universul în Euharistie, în Liturghie, este clipa plinătății lui. În Euharistie nu lipsește nimic. Ce este atât de mare de umple universul?! Nu este mare, este o bucățică mica de pâine și un pahar și acela nu prea mare, de vin. Aici este tot universul, nu lipsește nimic. Dar de ce nu lipsește nimic? Pentru că numele Euharistie,înseamna mulțumire. Pâinea și vinul sunt atât de minunate, dacă le privești cum le-a privit Hristos.

El le-a privit prima dată în plinătatea de care vorbim, și El face prima Euharistie la Cina cea de Taina. Aceasta înseamnă Euharistie: Să creezi universul mulțumirii. Pe ce? Pe un pic de pâine și pe un pic de vin. Să umpli universul cu sentimentul tău de bucurie, de mulțumire, de recunoștința. Pentru ce Îi mulțumea Iisus la Cina Cea de Taină, Tatălui Său, în clipa primei Euharistii? Din Aceasta am luat noi și trăim și astăzi, din aceeași Euharistie, din aceeași mulțumire. Pentru ce Îi mulțumea? Îi mulțumea că I-a dăruit, I-a acordat Lui șansa să moară pe Cruce.

Iar noi nu Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătățile pe care le avem, pentru sănătatea pe care o aveam; pentru șansele pe care le-am avut să avem părinți, să creștem cu iubirea lor, în grija lor, să fim în grija învățătorilor, a profesorilor; noi nu mulțumim pentru nimic. Iar El mulțumea pentru că Tatăl Lui L-a învrednicit să Îl urce pe Cruce.

Deci nu are importanță pentru ce, important este să ai puterea euharistiei, să ai cunoașterea ei. Până când nu vom ajunge în stare de mulțumire, nu avem rai. Pentru că l-a avut Adam și l-a pierdut că nu era mulțumit. Nu poți spune că dacă ai avea mult, mult vei fi mulțumit. Adam a avut tot, era singurul deținător al universului și nu a fost mulțumit. Deci nu aceasta este problema.

Despre ceilalți nouă, Mântuitorul nu întreabă unde stau ci unde sunt, ce sunt. Ei nu erau. Erau sănătoși dar nu erau, pentru că nu erau mulțumiți; degeaba ai sănătate dacă nu știi ce ai; vei găsi mereu prilej de nemulțumire.

Așa se poate naște iadul și raiul. Am văzut ceea ce ar trebuie să se nască cu fiecare Euharistie. Nu ar trebui să fie raiul cu noi, măcar duminica, pe o bucățică de pâine și pe un păhăruț de vin?

Dar nu îl avem căci numai preotul se împărtășește, și poporul refuză aproape definitiv; venim ca spectatori la Euharistie; nu mustrăm, dar uite, cum s-a născut iadul neeuharistiei de două mii de ani, de când lumea stă și asistă cum se împărtășește părintele singur în altar….

Euharistia ar fi trebuit să fie numai împreună. Așa că suntem două lumi: una acolo, în altar și alta aici și nu ne întâlnim. De aceea tristețea este mare; de accea sunt atâtea nefericiri pe lume; este cea mai nefericită lume, deși nu îi lipsește nimic. Nu a fost niciodată lumea mai sănătoasă ca astăzi; s-au înmulțit oamenii pentru că se moare foarte puțin; suferința este din ce în ce mai mică dar lumea este extrem de nemulțumită. Lumea nu se află în Euharistie. Suntem mulți dar suntem cei nouă. Când vom reuși să fim al zecelea, toți să fim al zecelea, atunci vine Raiul.

Să ne ajute Dumnezeu să ajungem acolo unde trebuie. Amin.

Pr. Prof. Ion Buga, ,,Nimeni nu a grăit vreodată ca omul acesta”, p. 322-324

Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.com/

Zaheu este o persoana cunoscuta nu doar datorita Evangheliei din Duminica a XXXII a dupa Rusalii, ci si pentru ca textul din aceasta duminica se citeste si la Taina Sfantului Maslu.

Zaheu era mai-marele vamesilor si era bogat. Vamesii aveau datoria de a strange impozitele pentru Imperiul Roman. Scriptura ne spune ca auzind ca trece Hristos prin Ierihon, s-a urcat intr-un sicomor sa-L vada pentru ca era mic de statura.

Daca in fata celorlalti Zaheu era “mai marele vamesilor”, niciodata mic de statura, iata ca din cauza bogatiei pe care o acumulase din impozite, se afla in imposibilitatea de a-L intalni pe Hristos. Si datorita dorintei sale de a-L vedea pe Hristos, Mantuitorul ii vesteste ca doreste sa manance in casa lui. Ii spune lui Zaheu: “Coboara”. Acum Zaheu era sus si Mantuitorul jos. Am putea interpreta aceasta chemare a Mantuitorului si in alt chip: ii cere sa coboare, adica sa lepede falsa pozitie pe care i-o daruise bogatia. Asa face orice patima cu omul, ii spune ca este mai presus de toate si de toti, si din aceasta cauza el nu-L poata vedea pe Hristos. Este ceva asemanator fariseului care spunea: “Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni” (Luca 18, 11).

Zaheu asculta si intra cu Mantuitorul in casa sa. El nu pune intrebari, pentru ca el nu venise sa se lamureasca daca Mantuitorul este Mesia vestit de profeti. El dorea sa-L vada pe Hristos. In momentul in care Iisus intra in casa, am putea spune in inima sa, Zaheu se marturiseste: “Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor şi, daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit”. Iar Hristos ii primeste spovedania si ii graieste: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam”. Aceste cuvinte ii aduc cu adevarat inaltarea. Zaheu cel plecat de acasa a murit si in locul lui s-a ridicat un alt Zaheu, o faptura noua dupa cum spune Apostolul: “Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua” (II Cor. 5, 17).

Ceea ce ne lipseste noua este faptul ca nu reactionam precum a facut Zaheu, atunci cand a auzit ca Hristos avea sa treaca pe locul unde vietuia. Cati dintre noi se apropie de Trupul si Sangele Domnului asa cum a facut-o Zaheu? Cati cauta sa se elibereze cu adevarat de pacate ca Hristos sa poata intra in casa noastra? M-as bucura sa stiu ca sunt din ce in ce mai multi oameni care parasesc chipul multumii care judeca nedrept gestul lui Hristos de a cina cu Zaheu: “A intrat sa gazduiasca la un pacatos”.

Textul Evangheliei din Duminica a XXXII a dupa Rusalii ne descopera ca nu exista indepartare si ratacire atat de mare, incat sa nu poata fi iertata de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie sa faca omul: sa-si vina in fire, sa constientizeze indepartarea si sa-si doreasca sa-L vada pe Hristos, asa cum a facut-o Zaheu.

Sa nu uitam niciodata ca oricat de pacatosi am fi, Domnul vrea sa intre si sa ramana in noi, caci “Fiul Omului a venit sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut” (Matei 18, 1-11).

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro 

Salutul crestin este o scurta marturisire de credinta, precum si o rugaciune spontana. Mantuitorul ne-a spus urmatorul lucru: “Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Pentru aceasta, salutul crestin, fiind rostit in numele lui Dumnezeu, este totodata si o stare de comuniune cu Acesta.

Deoarece omul a fost zidit de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, el nu poate trai in singuratate, separat de semenii sai, ci numai in comuniune cu acestia. Comuniunea cu cei de aproape ai nostri se face insa numai in virtutea dragostei, singura care ne deschide inima spre cei pe care ii intalnim. Deoarece se poate observa usor faptul ca oamenii certati intre ei evita sa se intalneasca, iar daca o fac, refuza sa se salute, putem spune ca salutul necesita dragostea noastra fata de cel pe care il salutam.

Salutul crestinilor

Intalnirea cu un om trebuie sa fie intotdeauna prilej de bucurie. Sfintii Parinti spun ca fiecare intalnire este de mare folos, fie pentru noi, fie pentru cel pe care il intalnim. Bucurandu-ne de cel pe care il intalnim, simtim automat nevoia sa ii facem o urare de bine. Ca si crestini, urarile de bine pe dorim celor pe care ii intalnim iau forma unor rugaciuni spontane.

In cartile Sfintei Scripturi au fost inscrise unele formule de salut existente deja la acea data intre crestinii vremii. Formulele de salut folosite de crestini in primele secole aveau mai multe roluri. Astfel, in perioada persecutiilor, cand crestinii traiau in ascuns, unele forme de salut vizau in primul rand recunoasterea reciproca. Mai apoi, acestea au pastrat doua scopuri complementare: marturisirea credintei in Hristos si comuniunea cu cel intalnit.

Mantuitorul ii saluta adesea pe Apostoli, prin cuvintele: “Pace voua!” (Ioan 19, 20) sau “Bucurati-va!”. El nu ii saluta doar, ci le si daruia o reala pace interioara, precum si o bucurie care nu ii parasea nici in cele mai vitrege momente. Aceasta bucurie a intalnirii arata starea sufleteasca pe care trebuie sa o avem intotdeauna, ca unii care traim in vremea Invierii.

Sfanta Scriptura consemneaza o serie de formule de salut specifice Epistolelor, acestea luand forma unor introduceri sau incheieri, dupa cum urmeaza: “Imbratisati-va unul pe altul cu sarutarea dragostei. Pace voua tuturor, celor intru Hristos Iisus. Amin” (I Petru 5, 14). “Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti!” (II Corinteni 13, 13). “Har voua si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 3).

In cultul liturgic bisericesc s-au pastrat toate aceste forumule de salut, sub forma unor binecuvantari. Salutul izvorat din bucuria pascala, anume “Bucura-te!”, a fost prealuat in toate Acatistele inchinate Maicii Domnului sau sfintilor.

Astazi, crestinii se saluta intre ei mai ales cu salutul “Domane ajuta!”. Acest salut nu trebuie inteles ca o necesitate de comportament, ci el trebuie sa izvorasca dintr-o vietuire autentica in Hristos, ca un fel de rugaciune spontana. Atunci cand acest salut este rostit in mod inconstient, el nu are puterea de a bucura inima celui salutat.

In perioada cuprinsa intre Pasti si Inaltare, crestinii se saluta cu “Hristos a inviat!” si “Adevarat a inviat!”. Mai apoi, pana la Pogorarea Duhului Sfant, crestinii se saluta cu “Hristos s-a inaltat” si cu “Adevarat s-a inaltat!”.

Slujitorii din Sfantul Altar pastreaza intre ei un salut cu totul special, numit “Sarutarea pacii”. Aceasta forma de salut, formulata ca ritual liturgic, era la inceput o conditie a participarii credinciosilor la savarsirea Sfintei Liturghii. Treptat insa, din motive practice, acest salut a fost inlocuit de rostirea Crezului, el fiind pastrat intocmai numai intre slujitori, in Sfantul Altar.

Cand la strana se canta “Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh…”, slujitorii se inchina de trei ori inaintea Sfintei Mese, rostind rugaciunea “Iubite-voi, Doamne!”, saruta Cinstitele Daruri si Sfanta Masa, dupa care isi dau succesiv “sarutara pacii” pe umeri, strangandu-si mana dreapta. Primul dintre slujitori spune “Hristos in mijlocul nostru”, al doilea continua, zicand “… este si va fi…”, iar cel dintai incheie, zicand “… totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor!”

Din cuvintele salutului folosit se vede atat raportarea celui care saluta la cel salutat, cat si calitatea celui pe care il salutam. Crestinii ii saluta pe clerici folosind urmatoarele formule: “Binecuvinteaza, parinte!” sau “Sarut mana, parinte!”. La acestea, slujitorii Altarului raspund prin cuvintele “Domnul sa te binecuvinteze” sau, mai scurt, “Domnul!” Sarutarea mainii preotilor, ca a unora care daruiesc binecuvantarea si Sfintele Taine, este si ea o modalitate de salut.

“Doamne miluieste!” ramane cel mai folosit salut crestin. Legat de acesta, Costion Nicolescu spune: “Conform promisiunii evanghelice, cand doi oameni se intalnesc si sunt impreuna in numele Domnului, Acesta e cu ei. “Doamne ajuta!” este un salut, dar si o rugaciune, nu numai pentru cei ce se intalnesc sau se despart, ci si pentru toata lumea, nefiind precizata persoana. “Doamne ajuta!” este rugaciunea isihasta a satului nostru, conducand prin pomenirea cat mai deasa a numelui Domnului la linistire si trezvie.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro