Deci cu ce se ocupă Evanghelia de astăzi?! Este o Liturghie, aici în Evanghelia de astăzi ne arată cum se naște Euharistia.Euharistia este acel fenomen al plinătății absolute. Universul în Euharistie, în Liturghie, este clipa plinătății lui. În Euharistie nu lipsește nimic. Ce este atât de mare de umple universul?! Nu este mare, este o bucățică mica de pâine și un pahar și acela nu prea mare, de vin. Aici este tot universul, nu lipsește nimic. Dar de ce nu lipsește nimic? Pentru că numele Euharistie,înseamna mulțumire. Pâinea și vinul sunt atât de minunate, dacă le privești cum le-a privit Hristos.

El le-a privit prima dată în plinătatea de care vorbim, și El face prima Euharistie la Cina cea de Taina. Aceasta înseamnă Euharistie: Să creezi universul mulțumirii. Pe ce? Pe un pic de pâine și pe un pic de vin. Să umpli universul cu sentimentul tău de bucurie, de mulțumire, de recunoștința. Pentru ce Îi mulțumea Iisus la Cina Cea de Taină, Tatălui Său, în clipa primei Euharistii? Din Aceasta am luat noi și trăim și astăzi, din aceeași Euharistie, din aceeași mulțumire. Pentru ce Îi mulțumea? Îi mulțumea că I-a dăruit, I-a acordat Lui șansa să moară pe Cruce.

Iar noi nu Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătățile pe care le avem, pentru sănătatea pe care o aveam; pentru șansele pe care le-am avut să avem părinți, să creștem cu iubirea lor, în grija lor, să fim în grija învățătorilor, a profesorilor; noi nu mulțumim pentru nimic. Iar El mulțumea pentru că Tatăl Lui L-a învrednicit să Îl urce pe Cruce.

Deci nu are importanță pentru ce, important este să ai puterea euharistiei, să ai cunoașterea ei. Până când nu vom ajunge în stare de mulțumire, nu avem rai. Pentru că l-a avut Adam și l-a pierdut că nu era mulțumit. Nu poți spune că dacă ai avea mult, mult vei fi mulțumit. Adam a avut tot, era singurul deținător al universului și nu a fost mulțumit. Deci nu aceasta este problema.

Despre ceilalți nouă, Mântuitorul nu întreabă unde stau ci unde sunt, ce sunt. Ei nu erau. Erau sănătoși dar nu erau, pentru că nu erau mulțumiți; degeaba ai sănătate dacă nu știi ce ai; vei găsi mereu prilej de nemulțumire.

Așa se poate naște iadul și raiul. Am văzut ceea ce ar trebuie să se nască cu fiecare Euharistie. Nu ar trebui să fie raiul cu noi, măcar duminica, pe o bucățică de pâine și pe un păhăruț de vin?

Dar nu îl avem căci numai preotul se împărtășește, și poporul refuză aproape definitiv; venim ca spectatori la Euharistie; nu mustrăm, dar uite, cum s-a născut iadul neeuharistiei de două mii de ani, de când lumea stă și asistă cum se împărtășește părintele singur în altar….

Euharistia ar fi trebuit să fie numai împreună. Așa că suntem două lumi: una acolo, în altar și alta aici și nu ne întâlnim. De aceea tristețea este mare; de accea sunt atâtea nefericiri pe lume; este cea mai nefericită lume, deși nu îi lipsește nimic. Nu a fost niciodată lumea mai sănătoasă ca astăzi; s-au înmulțit oamenii pentru că se moare foarte puțin; suferința este din ce în ce mai mică dar lumea este extrem de nemulțumită. Lumea nu se află în Euharistie. Suntem mulți dar suntem cei nouă. Când vom reuși să fim al zecelea, toți să fim al zecelea, atunci vine Raiul.

Să ne ajute Dumnezeu să ajungem acolo unde trebuie. Amin.

Pr. Prof. Ion Buga, ,,Nimeni nu a grăit vreodată ca omul acesta”, p. 322-324

Sursa: http://deasaimpartasire.blogspot.com/

Zaheu este o persoana cunoscuta nu doar datorita Evangheliei din Duminica a XXXII a dupa Rusalii, ci si pentru ca textul din aceasta duminica se citeste si la Taina Sfantului Maslu.

Zaheu era mai-marele vamesilor si era bogat. Vamesii aveau datoria de a strange impozitele pentru Imperiul Roman. Scriptura ne spune ca auzind ca trece Hristos prin Ierihon, s-a urcat intr-un sicomor sa-L vada pentru ca era mic de statura.

Daca in fata celorlalti Zaheu era “mai marele vamesilor”, niciodata mic de statura, iata ca din cauza bogatiei pe care o acumulase din impozite, se afla in imposibilitatea de a-L intalni pe Hristos. Si datorita dorintei sale de a-L vedea pe Hristos, Mantuitorul ii vesteste ca doreste sa manance in casa lui. Ii spune lui Zaheu: “Coboara”. Acum Zaheu era sus si Mantuitorul jos. Am putea interpreta aceasta chemare a Mantuitorului si in alt chip: ii cere sa coboare, adica sa lepede falsa pozitie pe care i-o daruise bogatia. Asa face orice patima cu omul, ii spune ca este mai presus de toate si de toti, si din aceasta cauza el nu-L poata vedea pe Hristos. Este ceva asemanator fariseului care spunea: “Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni” (Luca 18, 11).

Zaheu asculta si intra cu Mantuitorul in casa sa. El nu pune intrebari, pentru ca el nu venise sa se lamureasca daca Mantuitorul este Mesia vestit de profeti. El dorea sa-L vada pe Hristos. In momentul in care Iisus intra in casa, am putea spune in inima sa, Zaheu se marturiseste: “Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor şi, daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit”. Iar Hristos ii primeste spovedania si ii graieste: “Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam”. Aceste cuvinte ii aduc cu adevarat inaltarea. Zaheu cel plecat de acasa a murit si in locul lui s-a ridicat un alt Zaheu, o faptura noua dupa cum spune Apostolul: “Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua” (II Cor. 5, 17).

Ceea ce ne lipseste noua este faptul ca nu reactionam precum a facut Zaheu, atunci cand a auzit ca Hristos avea sa treaca pe locul unde vietuia. Cati dintre noi se apropie de Trupul si Sangele Domnului asa cum a facut-o Zaheu? Cati cauta sa se elibereze cu adevarat de pacate ca Hristos sa poata intra in casa noastra? M-as bucura sa stiu ca sunt din ce in ce mai multi oameni care parasesc chipul multumii care judeca nedrept gestul lui Hristos de a cina cu Zaheu: “A intrat sa gazduiasca la un pacatos”.

Textul Evangheliei din Duminica a XXXII a dupa Rusalii ne descopera ca nu exista indepartare si ratacire atat de mare, incat sa nu poata fi iertata de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie sa faca omul: sa-si vina in fire, sa constientizeze indepartarea si sa-si doreasca sa-L vada pe Hristos, asa cum a facut-o Zaheu.

Sa nu uitam niciodata ca oricat de pacatosi am fi, Domnul vrea sa intre si sa ramana in noi, caci “Fiul Omului a venit sa caute, sa mantuiasca pe cel pierdut” (Matei 18, 1-11).

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro 

Salutul crestin este o scurta marturisire de credinta, precum si o rugaciune spontana. Mantuitorul ne-a spus urmatorul lucru: “Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu, in mijlocul lor” (Matei 18, 20). Pentru aceasta, salutul crestin, fiind rostit in numele lui Dumnezeu, este totodata si o stare de comuniune cu Acesta.

Deoarece omul a fost zidit de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, el nu poate trai in singuratate, separat de semenii sai, ci numai in comuniune cu acestia. Comuniunea cu cei de aproape ai nostri se face insa numai in virtutea dragostei, singura care ne deschide inima spre cei pe care ii intalnim. Deoarece se poate observa usor faptul ca oamenii certati intre ei evita sa se intalneasca, iar daca o fac, refuza sa se salute, putem spune ca salutul necesita dragostea noastra fata de cel pe care il salutam.

Salutul crestinilor

Intalnirea cu un om trebuie sa fie intotdeauna prilej de bucurie. Sfintii Parinti spun ca fiecare intalnire este de mare folos, fie pentru noi, fie pentru cel pe care il intalnim. Bucurandu-ne de cel pe care il intalnim, simtim automat nevoia sa ii facem o urare de bine. Ca si crestini, urarile de bine pe dorim celor pe care ii intalnim iau forma unor rugaciuni spontane.

In cartile Sfintei Scripturi au fost inscrise unele formule de salut existente deja la acea data intre crestinii vremii. Formulele de salut folosite de crestini in primele secole aveau mai multe roluri. Astfel, in perioada persecutiilor, cand crestinii traiau in ascuns, unele forme de salut vizau in primul rand recunoasterea reciproca. Mai apoi, acestea au pastrat doua scopuri complementare: marturisirea credintei in Hristos si comuniunea cu cel intalnit.

Mantuitorul ii saluta adesea pe Apostoli, prin cuvintele: “Pace voua!” (Ioan 19, 20) sau “Bucurati-va!”. El nu ii saluta doar, ci le si daruia o reala pace interioara, precum si o bucurie care nu ii parasea nici in cele mai vitrege momente. Aceasta bucurie a intalnirii arata starea sufleteasca pe care trebuie sa o avem intotdeauna, ca unii care traim in vremea Invierii.

Sfanta Scriptura consemneaza o serie de formule de salut specifice Epistolelor, acestea luand forma unor introduceri sau incheieri, dupa cum urmeaza: “Imbratisati-va unul pe altul cu sarutarea dragostei. Pace voua tuturor, celor intru Hristos Iisus. Amin” (I Petru 5, 14). “Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti!” (II Corinteni 13, 13). “Har voua si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 1, 3).

In cultul liturgic bisericesc s-au pastrat toate aceste forumule de salut, sub forma unor binecuvantari. Salutul izvorat din bucuria pascala, anume “Bucura-te!”, a fost prealuat in toate Acatistele inchinate Maicii Domnului sau sfintilor.

Astazi, crestinii se saluta intre ei mai ales cu salutul “Domane ajuta!”. Acest salut nu trebuie inteles ca o necesitate de comportament, ci el trebuie sa izvorasca dintr-o vietuire autentica in Hristos, ca un fel de rugaciune spontana. Atunci cand acest salut este rostit in mod inconstient, el nu are puterea de a bucura inima celui salutat.

In perioada cuprinsa intre Pasti si Inaltare, crestinii se saluta cu “Hristos a inviat!” si “Adevarat a inviat!”. Mai apoi, pana la Pogorarea Duhului Sfant, crestinii se saluta cu “Hristos s-a inaltat” si cu “Adevarat s-a inaltat!”.

Slujitorii din Sfantul Altar pastreaza intre ei un salut cu totul special, numit “Sarutarea pacii”. Aceasta forma de salut, formulata ca ritual liturgic, era la inceput o conditie a participarii credinciosilor la savarsirea Sfintei Liturghii. Treptat insa, din motive practice, acest salut a fost inlocuit de rostirea Crezului, el fiind pastrat intocmai numai intre slujitori, in Sfantul Altar.

Cand la strana se canta “Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh…”, slujitorii se inchina de trei ori inaintea Sfintei Mese, rostind rugaciunea “Iubite-voi, Doamne!”, saruta Cinstitele Daruri si Sfanta Masa, dupa care isi dau succesiv “sarutara pacii” pe umeri, strangandu-si mana dreapta. Primul dintre slujitori spune “Hristos in mijlocul nostru”, al doilea continua, zicand “… este si va fi…”, iar cel dintai incheie, zicand “… totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor!”

Din cuvintele salutului folosit se vede atat raportarea celui care saluta la cel salutat, cat si calitatea celui pe care il salutam. Crestinii ii saluta pe clerici folosind urmatoarele formule: “Binecuvinteaza, parinte!” sau “Sarut mana, parinte!”. La acestea, slujitorii Altarului raspund prin cuvintele “Domnul sa te binecuvinteze” sau, mai scurt, “Domnul!” Sarutarea mainii preotilor, ca a unora care daruiesc binecuvantarea si Sfintele Taine, este si ea o modalitate de salut.

“Doamne miluieste!” ramane cel mai folosit salut crestin. Legat de acesta, Costion Nicolescu spune: “Conform promisiunii evanghelice, cand doi oameni se intalnesc si sunt impreuna in numele Domnului, Acesta e cu ei. “Doamne ajuta!” este un salut, dar si o rugaciune, nu numai pentru cei ce se intalnesc sau se despart, ci si pentru toata lumea, nefiind precizata persoana. “Doamne ajuta!” este rugaciunea isihasta a satului nostru, conducand prin pomenirea cat mai deasa a numelui Domnului la linistire si trezvie.”

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Este interesant cum în peisajul destul de coroziv al cinematografiei scandinave, dominat de reverberaţiile goticului ori de un secularism extrem, direcţia psihologist-metafizică a lui Bergman îşi şlefuieşte contondenţele, fără a pierde adâncimea, pentru a se deschide spre arealul limpede al unei mistici de factură creştin-ortodoxă.

Există, se pare, un spaţiu al transcendeţei, în care existenţialismul mizantrop al lui Bergman a fost fecundat de messianismul tarkovskian (în chip imaculat, căci cei doi nu au dialogat faţă către faţă niciodată)… Un plan irigat de tăceri luminoase, în care avalanşa interogaţiilor marelui suedez este absorbită de răspunsurile tăcute, de dincolo de raţiuni şi cuvinte, ale apofatismului de sorginte ortodoxă.

Între cele două genii, care au lărgit nebănuit de mult puterea de cuprindere a ecranului, s-au creat, într-adevăr, punţi suprapersonale: operatorul Sven Nykvist, actorul Erland Josephson şi insula Gotland (unde Tarkovski filma “Sacrificiul”) sunt câteva dintre acestea.

Nu ştiu care este confesiunea lui Klaus Härö, regizorul filmului “Scrisori către părintele Jacob” (2009), nominalizat de Finlanda pentru Oscar în 2010, dar aerul peliculei laureate cu 14 premii internaţionale (pentru regie, scenariu, interpretare) este foarte apropiat de acela al pieselor reprezentative ale cinematografiei creştin-ortodoxe de azi, ca cele ale unor Zviaghinţev, Lunghin, Dreyden – pleiadă de cineaşti tributară în egală măsură celor două repere majore amintite rãsãritene.

Autor al unor drame ca “Elina” (2002) şi “Mother of Mine” (2005), deţinător a peste 60 de premii la festivaluri internaţionale de film, inclusiv premii ale publicului şi organizaţiilor religioase, Klaus Härö este interesat de lumea inocenţei şi de relaţia mistică dintre fragilitate şi putere, mai precis de puterea fragilităţii, pe care le radiografiază în filigranul filmului psihologic de cameră.

Cineast de mare rafinament, Härö îşi construieşte filmul pe contraste de lumină puternice, dominate de clar-obscur, în care peisajul natural şi chipul uman joacă un rol important. Primul cadru din “Scrisori către părintele Jacob” (director de imagine Tuomo Hutri), al unui bărbat aşezat, cufundat pe trei sferturi în întuneric, aminteşte de misteriosul debut din “Căinţa” lui Abuladze şi are aceeaşi funcţie de prolog către o confruntare dintre întuneric şi lumină, în care tensiunea dramatică (întreţinută de cuplul actoricesc Kaarina Hazard şi Heikki Nousiainen) este net potenţată de contrastul vizual.

Scenariul filmului “Postia Pappi Jaakobille”, semnat de regizor şi Jaana Makkonen, este linear şi fără multe răsturnări de situaţie. O criminală condamnată la închisoare pe viaţă este graţiată după doisprezece ani de detenţie. Spre surprinderea ei, femeia lipsită de familie şi prieteni primeşte o ofertă de serviciu ca asistentă a unui preot orb de provincie, căruia trebuie să-i citească scrisorile. Deformată de anii de izolare şi complexată de incertitudinea reintegrării sale sociale, Leila este necolaborativă şi reticentă, reacţionând cu duşmănie la dragostea părintească necondiţionată cu care o primeşte bătrânul pastor. Valurile de scrisori aduse zilnic de poştaşul pe bicicletă (trimitere la un personaj din “Sacrificiul” tarkovskian, plasat într-un peisaj similar), la care părintele răspunde cu seriozitate şi altruism, rugăciunile înălţate spontan pentru necunoscuţi o indignează; respectul şi evlavia de care se bucură fragilul părinte printre sute de oameni, care îi cer sfatul şi rugăciunea, uneori chiar şi bani, îi stârneşte, probabil, invidia: chipul crispat al femeii masive, neiubite de nimeni nu ne lasă să-i ghicim sentimentele, dar gestul de a arunca o parte din scrisori şi de a-l intimida pe poştaş o confirmă. Sabotajul îi reuşeşte şi, în scurt timp, poştaşul nu mai soseşte, ori se întoarce din drum, speriat, la vederea siluetei ameninţătoare a Leilei. Dispariţia misivelor zilnice îl nedumereşte şi îl zguduie pe părinte, care se simte inutil şi abandonat, rupt de orice contact cu lumea: rugăciunile pentru ceilalţi erau cele care-i dădeau viaţă! Leila jubilează, în timp de părintele trăieşte drama existenţială a părăsirii de Dumnezeu. Pe teritoriul pustiu, insular, al casei singuratice înconjurate de natură, părintele Jacob i se confesează singurului suflet de lângă el. Leila primeşte jelania umilă a părintelui şi inima i se dezmorţeşte: reuşeşte, pentru întâia oară, să plângă şi să-şi recite propria “scrisoare”: povestea tragică a unei vieţi sfărâmate. Părintele o ascultă, rostind simplu, ca şi în alte dăţi: “Ceea ce la oameni e imposibil la Dumnezeu este posibil”. Rosteşte şi moare.

Duhul “ortodox” al peliculei e evidenţiat nu doar de atitudinea faţã de oameni şi Dumnezeu a personajului principal (ce aminteşte de civilizaţia epistolarã a lavrelor ruse), ci şi de indicii scenografice concrete, justificate istoric, ca rãmãşitele vizibile şi relativ abundente de frescã ortodoxã, animând pereţii degradaţi ai catedralei din pãdurea finlandezã – trimiteri cãtre trecutul comun, istoric şi pnevmatic, în care (ca la Zviaghinţev) graniţele interconfesionale sunt conştient estompate (nu însã pânã la anulare ideologic-ecumenistã), întru evidenţierea şi retrãirea creştinismului unic, viu, originar.

Elena Dulgheru

“Cred in scanteia divina a omului si in capacitatea lui de a infrange raul din lume, cred in frumusetea, bunatatea si adevarul sau, in putinta lui de a se depasi pana la jertfa si sfintenie, cred in libertatea, in forta creatoare, in iubirea, lacrima si bucuriile lui. Cred in vigoarea si trainicia neamului meu, in ascendentul sau spiritual asupra istoriei, cred intr-o pace finala a omenirii. Mai cred in omenia lui Dumnezeu si in talentul greierilor de a-mi inspira duiosii natale”. (Bartolomeu Valeriu Anania)

Pe la 25 de ani îmi intrase în cap să le las pe toate și să mă fac călugăr. Eram pe cale să termin Teologia și, cu toate că aveam nevastă acasă, îmi tot căutam de treabă printre frații și părinții de la Trei Ierarhi. Mă trezeam cu noaptea-n cap să ajung la ceasuri, apoi, peste zi, vindeam la pangar lumînări și iconițe, pe la prînz dădeam o mînă de ajutor la bucătărie, după-amiaza făceam pe ghidul pentru vizitatorii mănăstirii, iar după vecernie mă aciuam printr-o chilie sau alta, pînă dădea starețul peste mine și mă alunga acasă: Du-te, măi, că te-așteaptă nevasta. Plecam cu ciudă, mă mai încurcam vreun ceas, două prin curte, cu nea Petrică, paznicul, mare amator de povestiri cuvioase, iar a doua zi o luam de la capăt. Cînd se mijea de ziuă, mă găseau iarăși cinstiții părinți la ușa bisericii, ca un pui de bodaproste, așteptînd să înceapă slujba. De la o vreme, nu-l mai slăbeam pe duhovnicul meu, starețul Clement. Călugăr, în sus, călugăr, în jos. Ce-ți trebuie, măi, călugărie? mă lua părintele Clement, om dintr-o bucată și nu prea deprins cu meșteșugul vorbelor alese. Uite-așa, părinte, ziceam eu, n-am pace dacă nu mă fac călugăr. Azi așa, mîine așa. Îmi crescuse și o pleată de toată frumusețea, pe care o purtam legată călugărește în coadă. Barbă aveam, chilie îmi trebuia.

Într-o seară, pe după vecernie, se împiedică iarăși starețul de mine prin curtea mănăstirii. Nu ți-am zis, măi, să te duci acasă? Păi, zic, casa mea e la mănăstire, că eu vreau să mă fac călugăr. Mă ia starețul în chiliuța sa, ce-i servea și de birou și unde ne primea de obicei. Ia zi tu, da’ de ce vrei să te faci călugăr? Zic: Ca să mă rog, părinte stareț. Nu mai vreau decît să mă rog. Păi, face el, și de ce nu te rogi? Ce te oprește? Eu, bucuros că în sfîrșit mă ia în seamă: N-am pace în lume, părinte. Nu mai am pace. Nu mai vreau decît să le las pe toate și să-mi găsesc liniștea.

Părintele cade pe gînduri. Așa deci, face el la o vreme, deci vrei să te rogi. Se ridică și văd că se îndreaptă la colțul cu icoane, aprinde candela, pune o lumînare în sfeșnic și-mi face semn. Hai încoa’ și te roagă. Deschide el psaltirea la prima catismă. Iaca, stai aici în genunchi şi începe să te rogi. Mă uit eu la el, dar el serios. Mă las în genunchi şi mă pun pe citit. Părintele îşi mai face oleacă de treabă prin birou, apoi iese şi se duce. Trec aşa vreo două ceasuri. Eu, la psaltire. Atîta doar, cum ardea lumînarea, mă ridicam şi aprindeam alta. Pe la opt aud zvon de tacîmuri dinspre trapeză. Taci că acum mă cheamă la masă, zic. Dar nici pomeneală. Mă, îmi spun, să vezi că ăștia au uitat de mine. Înghit în sec, termin psaltirea şi o iau de la capăt. Pe la vreo zece, zece jumate, apare în sfîrșit starețul. Pregătit ca de culcare, într-un hălățel de molton, cu un prosop aruncat pe umăr și cu periuța de dinți în mînă. Te rogi, cuvioase, te rogi? îmi aruncă el, trecînd spre baie. Apoi se mai învîrte ce se mai învîrte, stinge lumina și iese din birou. Cre’că glumește, mă încurajez eu în gînd, doar n-are de gînd să mă lase aici. O vreme mai aud cîte-o ușă trîntindu-se, cîte un scîrțîit de podele, apoi s-a făcut liniște deplină, încît auzeam cum sfîrîie ceara în flacăra lumînării. Oftez, mă așez cît mai bine, trag și o pernuță sub genunchi și zic mai departe la psaltire. Pe la unu din noapte au început să mă ia cînd valuri de fierbințeală, cînd fiori reci ca de gheață. Cădeam cu nasul în carte, mă trezeam, căutăm rîndurile și o luam de la capăt. Nu știu dacă mai era sau nu rugăciune, dar nici nu m-am oprit din citit. Parcă îmi plesnea mintea-n cap. Rînd pe rînd, îmi venea să strig, să arunc cartea, să mă întind pe jos, să mă ascund sub preș. Așa m-am chinuit toată noaptea. Spre dimineață nu mai simțeam nimic, repetam ca un aparat stricat catismă după catismă, deși cred că mai degrabă dormeam în genunchi. La cinci, părinții s-au trezit pentru utrenie. Starețul trece la baie, în hălățelul lui de molton, și-mi aruncă iarăși din mers: Tot în rugăciune, cuvioase, tot în rugăciune? Cînd am văzut că trece de opt și nu mă cheamă nici la liturghie, mi-am zis, gata, să vezi că pățesc ca la Pateric, mă ține trei zile aici, să vadă cîtă răbdare am. M-a luat așa o sfîrșeală și am simțit că nu-mi mai trebuie nimic, decît un ceai fierbinte și un pat să mă întind. Îmi venea să arunc Psaltirea cît colo. Cuvintele se dezintegrau, slovele se desprindeau de carte și se ridicau vîrtejuri în tavan. A trecut și prînzul, fără să se milostivească cineva și de mine. Nici în genunchi nu mai puteam sta, mă chircisem într-un fel de asană, cu capul rezemat de un raft, și cred că arătam ca un martir în ultimele lui ceasuri.

Pe la două, starețul își face din nou intrarea. Se așează la birou, rîgîie ușor, ca după masă, și mă contemplează în liniște. Te-ai rugat, cuvioase? șoptește el, să nu mă „tulbure”. I-am aruncat o privire semi-tîmpă, probabil goală de orice conținut. Ei, dacă te-ai rugat, face el, atunci hai să ne facem călugări.

Mă ridic cu greu și mă gîndesc cu inima îndoită la ce mă mai așteaptă. Hai încoace. Ieșim în curte, ne suim în mașină și pornim la drum. Ieșim din oraș. Starețul îmi întinde un pachet de biscuiți, pe care l-aș înghiți din două mișcări, dar, ca să fac impresie, mă străduiesc să arăt cumpătarea unui ascet și rod încetișor biscuit cu biscuit. Părintele nu spune nimic. Dar cu tăcerile lui eram obișnuit. Odată am mers împreună pînă la București, cinci ceasuri, fără ca el să sufle un cuvințel. Cînd am intrat în Colentina, a spus dintr-odată: Da’ țeavă de 16 nu aveau? (cu o zi înainte mă trimisese să cumpăr niște țeavă pentru nu știu ce instalație la chilii).

Am mers, nu mai știu, mult. Poate două, trei ceasuri. Am trecut de Sihăstria Voronei, apoi am luat-o de-a dreptul peste un deal, de era să rămînă mașina bucăți, apoi am traversat o pădure și ne-am oprit într-o poiană, la capătul unui drum forestier. Într-o margine curgea un pîrîu. Am coborît amîndoi și am făcut cîțiva pași. Cum e? face părintele. Îți place aici? Am dat din cap emoționat. Simțeam că urma să se întîmple ceva important. E și un paraclis mic pe-aproape. Locul are de toate. Apă, aer curat, liniște. Poți încropi și o grădiniță cu cîteva legume. Îl ascultam și nu-mi venea să cred. Îmi venea să-l iau în brațe, să-l sărut. Ce zici? face el. Ți-ai găsi pacea aici? E destulă liniște? Am răspuns cu vocea gîtuită de emoție: O, părinte, mă mai întrebați? Aici e ca la începutul lumii. Bun, zice, acuma ascultă la mine. Dacă nu îți găsești pacea în inima ta, oriunde ai fi, n-o găsești nici aici, nici oriunde te-ai duce. Pacea pe care o cauți tu e pacea cu tine. Pentru asta n-ai nevoie să te faci călugăr. Hai să mergem.

N-a mai spus nimic, sau nu mai îmi aduc eu aminte. A pus o casetă cu muzică psaltică și a cîntat tot drumul, cît l-a ținut gura. M-a adus pînă acasă și m-a lăsat în fața blocului. Nu știu dacă mi-am găsit vreodată pacea cu mine însumi. De fapt, știu, nu mi-am găsit-o niciodată. Nu am atîta smerenie. Dar de atunci am aflat ce trebuie să caut. De atunci, am încetat să mai visez chilii și pustietăți și am început să tînjesc după clipa în care voi face pace cu mine însumi și voi fi desăvîrșit.

Am intrat în casă și mi-am sărutat soția. Unde ai fost? Unde ai umblat? s-a îngrijorat ea. Am luat-o în brațe și am început să rîd. Starețul e nebun, înțelegi?… N-ai mai auzit una ca asta. Hai să-ți povestesc!

Și după un an s-a născut Paraschevi, am legănat-o la piept, i-am citit povești și am știut că locul meu e acolo.

sursa:  pongogonzo.wordpress.com

Se întâmplă ca oameni răi să-i dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi. Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești.

De aici iau naștere nu numai mândria, ci și semeața cugetare, disprețuirea apropelui, osândirea, clevetirea, grăirea de rău, ocările, răzbunarea cu fapte și cu cuvântul, dorirea și căutarea cinstirilor, slavei omenești și laudelor.

De aici iau naștere amăgirea, viclenia, șiretenia, minciuna și fățărnicia.

De aici iau naștere faptele și cuvintele de rușine.

De aici iau naștere mâncatul și băutul peste măsură și grija ospețelor.

Așa se face că oamenii născocesc schimbării în îmbrăcăminte, în zidirea și împodobirea caselor, precum și celelalte deșertăciuni.

Toate acestea și cele asemenea lor sunt de la cugetarea trupească și de la otrava aducătoare de moarte a șarpelui, care este semănată în inima omenească.

Otrava dinăuntrul omului îl chinuie pe acesta, și cu timpul îi face suferința de neîndurat: și otrava șarpelui, care este ascunsă în suflet, chinuie foarte sufletul și îi pricinuiește felurite dureri.

Uită-te ce face în om mândria! Cum îl chinuie!

Câte mijloace năsocește pentru a dobândi cinste, slava și lauda în această lume, și, odată ce le-a dobândit, cu câtă osteneală și grijă își păzește această comoară!

Cât de nemulțumită este atunci când cineva o disprețuiește!

Cât o doare atunci, cât se tulbură, cum cârtește și se îndârjește când e lipsită de cinstiri, încât mulți chiar își pun capăt zilelor!

Cum să biruim mândria

Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți

Editura Sofia – 2010

sursa: catehetica.ro

La vremea aceasta se cade să știm cum trebuie să arate un bun conducător, care trebuie să-i fie calitățile samd. Oare mai există undeva oameni aleși pe astfel de criterii descrise de Ernest Bernea? Mai este capabilă societatea modernă să-și mai aleagă liderii? Din punctul nostru de vedere bine fără Dumnezeu nu există. Atâta timp cât societatea în întregul ei este întoarsă cu fața de la Dumnezeu, unde să ne fie speranța? Soluția singură și cea mai viabilă ar fi să revenim cu capul pe umeri și să ne restabilim legătura cu Creatorul. Întru-un îndemn la simplitate, Ernest Bernea ne face cunoscută părerea sa cu privire la:

Bunul conducător.

Oamenii nu pot trăi laolaltă fără să se aleagă dintre ei unii care conduc. Este aceasta o lege aspră legată de natura și de soarta noastră.

Epoca modernă și contemporană, fie ea liberală sau comunistă, a prins omul într-un angrenaj, într-o seamă de condiții care îi distrug felul său originar și adânc, setea sa de libertate și duh. Viața interioară a omului de astăzi este obosită până la distugere de elemente străine naturii ei. Colectivitatea fiind concepută ca o mașină, conducătorul cel mai nimerit și mai firesc a fost desigur tehnicianul, cunoscătorul principiilor și al mecanismului social.

Nerodnicia și suferința contemporană arată cu prisosință cât de puțin corespunde tehnicianul nevoilor istorice ale unui popor.

Tehnicianul este de folos numai în serviciul comandat, nu însă ca om politic.

Inteligența și știința precisă acumulată pe calea ei nu-i sunt îndeajuns conducătorului. Izvoare mult mai adânci și orizonturi mult mai largi trebuie să hrănească sufletul conducătorului.

A fi conducător este o sarcină atât de grea, încât puțini sunt aceia care pot răspunde unei astfel de chemări.

Faptul însuși al conducerii omului de către om este în viața noastră un nenoroc.

Îndreptarea acestei sorți triste poate veni pe o singură cale, și atunci numai în parte: prin ajungerea la conducerea a celor mai bogați lăuntric, mai blânzi și mai darnici, a celor mai cuprinzători și mai spiritualizați dintre noi.

Conducătorul, atât cât poate oferi viața noastră aci pe pământ, trebuie să iasă vădit deasupra nivelului de rând și anume prin tăria sa morală, prin forța nestăvilită a unui suflet creator. Conducătorul trebuie să cuprindă o întregă umanitate în ființa sa.

În general, oamenii ajung conducători prin setea lor de dominație, prin dorința de a dispune de semenii lor, nu prin chemare.

Există o voluptate a puterii politice, foarte răspândită mai ales la acei ce trăiesc numai pe plan social și care, așa cum sunt dăruiți, izbândesc foarte adesea. Din această voluptate nasc întotdeauna formele întoarse ale conducerii așa cum sunt demagogia și tirania.

Când ai puterea în mână, să nu abuzezi de ea; să nu faci filantropie pentru că nu ești în situația de-a o face. Când ai puterea cu tine, fii bun și îndrumător; fă dreptate. De obicei oamenii fac pe filantopii când sunt datornici, după cum fac pe vitejii când nici o primejdie nu-i amenință. Și aceasta se observă îndeosebi când acești oameni sunt la conducere.

Bunul conducător. Unde e bunul conducător?

Acela care iubește cu toată ființa sa, care mângâie, care înalță? E atât de rar printre oameni!. Popoarele caută mereu profeți și capătă în schimb cezari.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea – București- 2006

sursa: catehetica.ro 

Sfinții Părinți ne atrag atenția asupra faptului că la vremurile cele de pe urmă vor exista foarte mulți înșelători și înșelați deoarece „duhul adevărului” nu va sălășlui acolo unde mândria, iubirea de sine și mai ales slava deșartă patronează. Avem de a face în zilele noastre cu mulți înșelători asemnea celor despre care Sfântul Igantie Briancianinov ne arată. Pentru că oamenii înainte de a căuta mântuirea – printr-o luptă cu omul cel vechi – caută spre minunății, spre vise și vedenii spre spectaculozitate, și sunt foarte ușor de înșelat.

Recent, într-un cămin de alienaţi mintali din Moscova, se afla un fel de profet spre care alergau mulţimi de curioşi. Numele lui era Ivan lacovlevici. Nişte locuitori din Moscova care erau în vizită la un călugăr ce trăia în singurătate, făceau cu admiraţie elogiul profetului lor.

Ei spuneau că s-au convins, prin propria lor experienţă, că omul era văzător cu duhul. Ei l-au întrebat, într-adevăr, despre o rudă a lor care se găsea la muncă silnică în Nertcinsk. Timp de un ceas Ivan lacovlevici n-a răspuns nimic. La insistenţa de a le da un răspuns, el i-a întrebat: “E departe până la Nertcinsk?” Ei i-au răspuns: “Mai mult de 6000 de kilometri”. “Atunci e nevoie de timp pentru a merge acolo”, a replicat profetul, în final le-a spus că gambele ocnaşului sunt toate jupuite. După o vreme, cel ce s-a interesat de ruda sa, a primit o scrisoare de la Nertcinsk în care erau descrise condiţiile deosebite de grele de viaţă; menţiona că gleznele îi sunt pline de sânge din pricina lanţurilor pe care le purta.

“Vă daţi seama că Ivan lacovlevici este văzător cu duhul!”, spuse moscovitul sfârşindu-şi povestirea.

Călugărul a răspuns: “Nu-i nici o vedere cu duhul în această afacere, ci o evidentă intervenţie a duhurilor căzute.

Sfântul Duh n-are nevoie de timp! El descoperă imediat lucrurile tăinuite atât de pe pământ cât şi din cer. Ivan lacovlevici a trimis de la Moscova la Nertcinsk un diavol care se afla lângă el şi care i-a adus o informaţie banală şi pur materială, dar care a flatat vanitatea profetului şi curiozitatea oamenilor care l-au întrebat.

Sfântul Duh vesteşte întotdeauna lucruri duhovniceşti, de o reală necesitate şi având legătură cu mântuirea sufletului.

Spiritul căzut, dimpotrivă, vesteşte întotdeauna bucurii trupeşti, căci după cădere el se târăşte în patimi păcătoase şi lucruri materiale”.

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro

Doua femei au venit la parintele Ambrozie al Optimei. Una avea un pacat mare si din cauza lui era trista tot timpul. Cealalta era mai voioasa, ca nu avea nici un pacat mare. Ascultandu-le marturisirea, parintele Ambrozie le-a trimis la rau. Celei care savarsise pacatul cel mare i-a spus sa aduca o piatra mare, iar celeilalte femei i-a grait sa vina cu mai multe pietre mici.

Femeile au procedat intocmai. Apoi staretul le-a spus sa mearga si sa puna pietrele inapoi, la locurile de unde le-au luat. Prima a gasit usor locul pietrei mari, iar a doua s-a intors cu toate pietrele la staret. Acesta le-a explicat ca prima isi amintea mereu de pacatul ei cel mare, se pocaia de el si acum putea sa si-l ridice de pe suflet; cea de-a doua nu si-a luat in seama pacatele mici, si, intrucat erau multe, ea nu era in stare sa si le aminteasca si nu se putea pocai pentru ele.

Demnitatea martirica a poporului, in perioada comunista, a fost intrupata in cei care au fost capabili sa reziste si sa sufere in temnita chinurile si a moartea, si nu sunt putini acestia. Dar cei ramasi afara din temnite, si mai ales in ultimele decenii, au fost parca deposedati, incet-incet, de aceasta. Aproape o jumatate de secol, comunistii au incercat – si in mare parte au si reusit – sa innabuse demnitatea omului, chiar si a omului crestin.

Ce este insa demnitatea crestina, atata vreme cat stim ca virtutea capitala a unui crestin este smerenia? Este demnitatea lipsa de smerenie, este ea neascultare? Nu, nici pe departe, si aici este una dintre ideile gresite care s-au raspandit in ultima vreme intre noi.

Modelul nostru, pe care il urmam pana la moarte, nu este un set teoretic de norme. Noi nu traim crestineste dupa “manual”: “Asa da, asa nu”.

Noi traim crestineste pentru ca Il urmam pe Hristos, Dumnezeu-Cuvantul Intrupat, Care a fost zdrobit de tortionarii Sai. Calcat in picioare de oameni, jignit si scuipat de poporul Lui, umilit in cea mai mare masura posibila si in cele din urma rastignit, spanzurat pe o bucata de lemn pe care a transformat-o din unealta de blestem in unealta de mantuire.

Nu S-a plans. Nu le-a cerut indurare celor care il chinuiau. In toate acele momente, de la prindere pana la moarte, nu a spus un singur cuvant in plus. A spus probabil mai putine cuvinte decat contine acest articol. Si cu toate acestea, din El a razbatut si strabate si in noi in veci demnitatea Lui desavarsita in smerenie. Batut si umilit, S-a dovedit neinfricat in a suferi de bunavoie o moarte care nu era a Lui.

In Hristos vedem asadar ce inseamna impletirea dintre smerenie, ascultare pana la moarte si demnitate. Suntem grabiti in a predica si a imbratisa smerenia si ascultarea. Dar nu trebuie sa uitam demnitatea, caci fara ea smerenia si ascultarea noastra se pot transforma intr-o forma de frica mascata. Este usor sa ne deghizam frica de a fi demni, frica de a spune lucrurilor pe nume, imbracandu-le intr-o asa-numita “smerenie”, sau “ascultare”.

Sa nu ne inselam! Demnitatea nu trebuie confundata cu mandria, sau cu razvratirea. Nici pe departe, sa nu fie! Demnitatea este nobletea martirica a duhului crestin. Demnitatea se transmite de la discutia dintre Hristos si Pilat, se propaga prin neascultarea Apostolilor in fata puterilor zilei (“Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni”), se implineste in toti martirii crestini (“De ce sa ma lepad de Cel care nu mi-a facut niciun rau?” – Sf. Policarp), inclusiv in cei zdrobiti in temnitele comuniste.

Iar daca suntem un popor crestin, si nu doar o populatie crestina, atunci trebuie sa vorbim si despre o demnitate crestina nationala. Iar pe aceasta suntem datori sa o avem in cel mai inalt grad. Pentru ca numai astfel vom putea sa stam drepti, zicandu-le tuturor celor ce chinuie trupul plin de rani al natiunii: “Aceasta este tara noastra, pentru care stramosii nostri s-au jertfit, si de aceea toti tortionarii neamului sunt datori sa stie ca suntem aici, si nu vom pleca in veac!”. Suntem datori sa fim demni in fata tuturor celor ce gresesc. Nu pentru a-i chinui noi pe ei, ci pentru a ne arata a fi un popor, si nu doar o mana de oameni dezbinati.

Cine nu ii ia apararea copilului sau daca este chinuit de altul? Care parinte nu merge pana la capatul lumii pentru a face rost de cele necesare copilului sau? La fel suntem datori si noi nu doar fata de copiii nostri, ci si fata de cei lipsiti de aparare din acest popor. Cei obiditi, chinuiti, umiliti. Si daca nu vom fi demni in fata “mai-marilor” inseamna ca am fost biruti de frica – si nu frica lui Dumnezeu, ci frica de a fi barbati.

Nu am fost prezenti istoric la patimile Mantuitorului. Dar suntem prezenti la ele meta-istoric. Hristos este rastignit nu doar cu fiecare pacat al nostru, ci si cu fiecare om nedreptatit, chinuit, infometat si umilit. Ca popor, suntem ca intr-o vesnica saptamana a patimilor. Cine vom fi? Iuda, mergand spre moarte, sau vom fi unul dintre apostoli, precum Ioan, prezent la picioarele Crucii si alergand spre Invierea lui Hristos?

Paul Cocei

sursa: crestinortodox.ro

Manastirea Sfantul Antonie (Deir Mar Antonios) este o manastire ortodoxa a crestinilor copti din Egipt, fiind totodata si una dintre cele mai vechi asezari monahale din Egipt.

Intemeiata in jurul anului 356, in urma mortii marelui sfant Antonie, manastirea se afla la poalele muntilor Al-Qalzam, in apropiere de Al Zaafarana. De atunci, manastirea isi savarseste, fara intrerupere, slujbele si rugaciunile. Acestea sunt aproape neschimbate de 16 secole.

Bine ascunsa intre culmile muntoase ale muntilor ce inconjoara Marea Rosie, la manastire se ajunge cu autobuze special randuite pentru aceasta, cu plecari din Cairo, Suez si Hurghada. Cazarea in manastire se poate face in urma anuntarii din-nainte a intentiei.

Sfantul Antonie cel Mare – viata pe scurt

Sfantul Antonie s-a nascut in jurul anului 250 in Egiptul de Mijloc, dintr-o familie crestina instarita. La varsta de 20 ani, desi parea a fi destinat unui trai confortabil, s-a decis sa-si imparta averea saracilor. In primul moment s-a retras spre marginea orasului natal, mai apoi s-a stabilit intr-o necropola abandonata, impunandu-si un ascetism sever.

La varsta de 35 ani, nazuind spre o izolare totala, s-a stabilit intr-o fortareata parasita din desert: Pispir (Deir al-Maimun), unde a petrecut 20 de ani de viata anahoretica. Mai apoi, in incercarea de a evita orice contact cu lumea, s-a retras intr-un loc inaccesibil, patrunzand adanc in desertul de pe malul drept al Nilului. Aici a ramas o perioada de 50 de ani, pana la moartea sa intamplata in anul 356.

 Desi Sfantul Antonie nu a fost organizatorul monahismului crestin, totusi este perceput ca un “parinte fondator”. Influenta sa extraordinara, precum si fascinatia pe care persoana sa a exercitat-o asupra contemporanilor retrasi in pustie, marcheaza, in mod real, inceputul “miscarii” ce avea sa se raspandeasca rapid in intreaga lume crestina.

Manastirea Sfantul Antonie cel Mare – istoric

Anul fondarii manastirii care ii poarta numele trebuie cautat in perioada ce a urmat imediat mortii sale trupesti. Sursele literare relationeaza construirea primului nucleu monastic in zona cu domnia imparatului Iulian Apostatul (361-363).

Discipolii Sfantului Antonie au ridicat o micuta comunitate la baza muntelui, unde acesta si-a petrecut ultima parte a vietii in trup. Cu siguranta, nucleu initial se rezuma la o bisericuta, o trapeza si cateva constructii anexe (o bucatarie si un depozit pentru alimente).

Primii calugari obisnuiau sa traiasca separat in pesterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau in fiecare Duminica si sarbatoare liturgica majora pentru Liturghie, in biserica centrala.

Abia in a doua jumatate a secolului al V-lea anahoretii retrasi in zona au inceput sa-si construiasca celule apropiate, in interiorul nucleului monastic initial. Cu toate acestea, regula discipolilor Sfantului Antonie a ramas semi-anahoretica, activitatile in comun fiind limitate la Liturghie, agapele duminicale si ajutorarea fratilor in nevoi.

De-a lungul secolului al V-lea, Manastirea Sfantului Antonie a fost un refugiu pentru ascetii din desertul Sketis (Egiptul de Jos), fortati sa-si abandoneze chiliile datorita deselor si violentelor atacuri ale berberilor. Intre cei care au gasit adapost aici amintim pe Sfantul Ioan cel Scurt (cel Mic), care si-a sfarsit viata pamanteasca in zona.

In secolele VII-VIII, Manastirea Sfantul Antonie era ocupata de calugari melkiti (cei care acceptasera Ortodoxia chalcedoniana spre deosebire de majoritatea crestinilor egipteni, care ramasesera fideli ereziei lui Eutihie; de la cuvantul “melek” = rege = supusi imparatului de la Constantinopol), fapt certificat de Sinaxarul Etiopian.

In anul 790, un grup de calugari monofiziti de la Manastirea Sfantul Macarie din Sketis, deghizandu-se in beduini, au reusit sa patrunda in Manastirea Sfantul Antonie si sa recupereze moastele Sfantului Ioan cel Scurt, pe care le-au transportat la Manastirea din Wadi al-Natrun.

In secolul al XI-lea, comunitatea a fost lovita de o epidemie de ciuma bubonica, care a impanzit intreg Egiptul, precum si de raidurile destructive ale turcilor mameluci, sub comanda lui Nasr al-Dawla. Opera de restaurare a fost finalizata in secolele urmatoare de catre calugarii monofiziti, care au reusit, dupa o serie de incercari esuate, sa ocupe Manastirea Sfantul Antonie.

Secolele XIII-XIV constituie perioada de varf a manastirii: artele si literarura cunosc o extraordinara efervescenta. Pictura bisericii Sfantul Antonie se circumscrie acestei epoci (1232-1233); intre numeroasele copii si traduceri ale unor manuscrise amintim lucrarea monahului Simeon, care a realizat traducerea in etiopiana a Sinaxarului Ethiopian, initial redactat in limba araba.

In secolul al XV-lea, staretul manastirii a reprezentat Biserica Copta la Conciliul unionist de la Florenta (1438-1445), o incercare esuata de unire a Bisericii Romane cu Bisericile Rasaritene.

Aceasta perioada infloritoare a fost intrerupta spre sfarsitul secolul al XV-lea, atunci cand beduinii au atacat manastirea, au ucis toti calugarii si au distrus cladirile. Biserica Sfantul Antonie a fost transformata in bucatarie, iar manuscrisele rare din biblioteca serveau la mentinerea focului.

Cativa ani mai tarziu, manastirea a fost restaurata prin grija patriarhului Gabriel VII (1525-1568), care a trimis 20 de calugari de la Manastirea Sirienilor din Wadi al-Natrun pentru a reinvia traditia si viata monahala.

In secolul al XVII-lea, ordinul calugarilor franciscani a stabilit un acord cu Manastirea Sfantul Antonie: in schimbul unei sume anuale modice, doi-trei franciscani aveau dreptul de a rezida in centrul monahal de aici pentru a invata limba araba si a se pregati pentru slujirea misionara in Orient.

De-a lungul secolelor, Manastirea Sfantul Antonie a jucat un rol important in istoria Bisericii Copte. Alaturi de numeroase alte dovezi, aceasta afirmatie este intarita de numarul mare al patriarhilor copti care s-au format spiritual in acest asezamant. In ultimele trei secole, 12 calugari antonieni au atins cea mai inalta treapta administrativa din cadrul structurii eccleziale vizibile a Bisericii Egiptene.

 Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Nici ateismul nu mai e cea fost. In vremurile nu demult apuse ale comunismului triumfator acesta facea parte din ideologia de stat. Materialismul dialectic si istoric, doctrina absolut obligatorie pentru toti membrii societatii, ne spunea clar si raspicat ca idei ca Dumnezeu, suflet, inviere, nemurire sunt pure inventii ale claselor exploatatoare, menite sa tina in robie mareata clasa muncitoare. Filozofia marxist-leninista era destul de criticabila, dar nimeni nu avea voie sa zica ceva contra ei, si prea putini- inclusiv intre teologi- isi asumau riscul de a infaptui oricat de putin. Prin urmare, in vocabularul sarac al mass-mediei incredibil de sarace al acelui timp, nu existau cuvinte ca Pasti, Craciun, sfant, biserica, impartasanie decat daca, eventual, erau luate in ras in emisiunile propagandistice ale vremii.

Oamenii nu aveau voie sa vorbeasca, sa sarbatoreasca, sa se bucure, sa-si afiseze credinta. Daca erai credincios (ceea ce li se intampla unora), trebuia sa te ascunzi. Era riscant sa iti faci cruce cand treceai pe langa o biserica si mai era cineva prin preajma. Trebuia sa suporti orele de educatie ateista, in care credinta era asimilata unor epoci revolute, in care clasele exploatatoare franau dezvoltarea stiintei materialiste, care ar fi demonstrat inconsistenta logica si cognitiva a credintei. Crestinismul era asimilat cu necunoasterea, ba chiar cu sarlatania uneori. Preotii, si credinciosii in general, erau exclusi de la vreo manifestare publica si nu se punea problema sa aiba vreun cuvant de spus in privinta conducerii treburilor cetatii.

Vremurile pareau foarte grele dar, de fapt, nu era asa. Dupa ce a trecut faza feroce a instalarii comunismului, cand puscariile patriei gemeau de martiri, comunistii s-au multumit cu declaratii de adeziune formale si cu obtinerea supunerii din partea noastra. Astfel ca multi romani sustineau cu frenezie materialismul comunist in sedintele de partid, iar duminca mergeau frumusel la slujbele tinute in bisericile noastre ortodoxe. Stia partidul despre asta, conducatorii, securitatea? Desigur, doar si ei mergeau pe ascuns sa se cunune si sa-si boteze copiii. Dar era o ipocrizie generala din care credinta iesea in castig: fiecare spunea ceea ce trebuia in public pentru a face ceea ce voia in particular. Nu puteai sa afirmi credinta in mediile oficiale, dar o puteai foarte bine practica, destul de putin deranjat de politica atee de partid si de stat.

Romanii au rezistat in comunism pentru ca au stiut sa se „descurce”. Fiecare s-a aranjat cumva astfel ca, in mijlocul penuriei generale, mai fiecare a stiut sa iti asigure cele necesare, prin diverse mici aranjamente, fentari ale sistemului (dar cu voie de la stapanire!), furtisaguri, bisnita. Ei bine, astfel de descurcari am reusit sa avem si in privinta credintei, am scos-o cumva la capat, realizand paradoxuri ale compromisului greu de conceput pentru oamenii din lumea libera: am reusit sa fim in perfecta stare cu o putere care promova o ideologie violent atee si, in acelasi timp, am ramas si pravoslavnici.

Exista o doza de fatarnicie in comportamentul romanilor in regimul comunist. Dar, daca fiecare este sincer cu el insusi, oare este convins ca ar fi avut vocatie de martir, singura care l-ar indreptati sa arunce anateme? Datorita acestei ipocrizii „descurcarete” a romanilor am reusit sa ne pastram chipul chiar si in cele mai grele perioade ale comunismului. Dar, in acelasi timp, ne-am botit cel mai rau chipul, am fost natia cea mai acomodanta cu comunismul si cea care l-a depasit cel mai greu dupa caderea lui.

Situatia s-a schimbat radical dupa decembrie 89. Daca pana atunci aveam o mare penurie de ortodoxie in spatiul public, de atunci incolo a inceput un consum bulimic: o inflatie de cruci facute de politicieni la televizor, de prezente ale preotilor si ale altor personaje ce se inchinau teatral in fata camerelor de luat vederi.

In ciuda unor stridente insa, parea ca situatia a revenit la normalitate. Credinta si-a recapatat locul firesc in societatea romaneasca si in manifestarile publice. Ce s-a intamplat insa cu ateii? Au iesit la pensie, au amutit, le-au pierit argumentele, au murit cu totii? Nici vorba, doar ca si-au schimbat modul de actiune.

Daca inainte aveam o ideologie strong comunista, acum avem o ideologie soft (atat de soft ca nici nu mai e numita ideologie, si nici nu mai e tratata ca atare) a drepturilor omului, care ascunde o noua ipocrizie. Numai ca, daca ipocrizia de pe vremea comunistilor era menita sa salveze credinta, ipocrizia cea noua vrea sa o distruga.

Nu mai exista atei virulenti. Sigur, mai este cate un Stephen Hawking care neaga cu tarie existenta lui Dumnezeu (alte dati o aproba), exista asociatii umaniste care au un program explicit impotriva credintei, exista campanii publicitare care te indeamna la traiul fara grija vietii de dincolo. Se aud, din cand in cand, in tarile crestine, pozitii feroce anti-crestine. Dar, cu toata ingrijorarea unor ortodocsi cu discurs de utecisti care si-au schimbat obiectul infierarii proletare, nu e ateismul pur si dur problema cea mai arzatoare a credinciosilor de pe la noi.

Pentru ca, in general, religia s-a instalat comod in societatea consumista, unde isi are locul ei bine stabilit si unde este ingaduita cu generozitate. Nu deranjeaza pe nimeni, ba chiar contribuie la o buna stare de spirit a romanilor. Pastele, Craciunul sunt mari sarbatori crestine dar, pentru oamenii de azi, sunt mai ales prilejuri de a face cumparaturi, si o buna ocazie de a mari profiturile actionarilor de la supermarketuri. Cu toate ca propune un mod de viata ascetic, o abtinere de la placerile lumesti, crestinismul este bine integrat in societatea de consum. Postul poate fi tinut cu carnati, salam si prajituri de post, iar inventivitatea celor ce ofera solutii comode practicantilor credintei pare sa nu cunoasca limite.

Inainte vreme comunismul aducea o ideologie care se opunea credintei. Aceasta era vazuta, in spirit pozitivist, ca un moment depasit al istoriei umanitatii, fiind asimilata cu incultura, lipsa de spirit stiintific, acceptarea necritica a unor simple mituri. Inaintarea spre comunism avea sa inlature ca de la sine ideile invechite ale unora, iar bisericile ar fi devenit simple monumente istorice, martore ale unui trecut depasit demult.

Ateii de azi s-au rafinat, sunt europenizati, vorbesc despre drepturile omului si tot felul de fineturi din astea. Printre aceste drepturi se afla, desigur, si drepturile si libertatile religioase. Nimeni nu se gandeste sa le interzica, doar nu suntem pe vremea comunistilor atei, dar ele pot fi circumscrise exclusiv sferei private. Astfel, poti sa te arati un aparator al drepturilor credinciosilor si, concomitent, sa ceri interzicerea icoanelor in scoli si in spatiile publice ca sa respecti drepturile celor liberi cugetatori.

Nu e de bonton sa te declari impotriva credintei. Dar se poate gasi o portita eleganta de a elimina religia sau macar de a o reduce la un minim nesemnificativ. Aceasta este noua fata a ipocriziei, in care adversarii credintei nu-si declara cinstit scopurile, pentru ca asta i-ar deconspira si i-ar face ineficienti. Lupta insa, cu arme ideologice perfide ca sa isi atinga scopul. „Aceasta este, cred eu, definitia adevarata a fatarnicieidin punct de vedere crestin: diferenta sau neconcordanta dintre buze, gura si inima, dintre vorba si fapta. Fatarnicia poate fi interpretata si ca un fel de personalitate dubla, desigur este vorba de personalitate morala si spirituala, dar care este duplicitara si contradictorie: una pentru vazul lumii si alta ascunsa de vazul lumii.” (Extras din “Despre pofta. Fatarnicie si sminteala ” de Pr. Silviu-Petre Pufulete)

Se pare ca, atata cat va exista lumea asta nu vom scapa nici de fatarnicie si nici de dusmanii credintei. Ei sunt un dat al lumii, al oricarei societati istorice, dar cu care trebuie luptat. Tinand insa cont de schimbarea strategiei, de la ura fatisa la ura ascunsa dar plina, la suprafata, de bunavointa prefacuta, trebuie si credinciosii sa isi schimbe apararea. Exista pozitii crestine anti- atee care parca sunt spuse de responsabilii cu propaganda comunisti care s-au reciclat in cititori ai Bibliei. Duhul Sfant ne va calauzi sa avem acele pozitii, acele atitudini care sa ne mentina pe calea cea buna.

Paul Curca

sursa: crestinortodox.ro