Aşa cum afirmă localnicii, Madridul este un oraş care nu doarme niciodată. Frumuseţea sa este unică, iar oamenii sunt foarte primitori.

Şi mai atrăgător este în aceste zile de sărbătoare. Mii de beculeţe în kilometri întregi de perdele luminoase dau senzaţia că ai păşit într-un tărâm de basm. Cercuri concentrice uriaşe, multicolore, candelabre strălucitoare, agăţate de ghirlande, cuburi roşii şi albastre, stau suspendate deasupra principalelor artere din Madrid.

Cred că merită efortul de a ieşi un ceas-două să te bucuri de atmosferă. Nu e ca o slujbă de seară, dar, de curiozitate, poţi încerca.

Mai multe fotografii pe albumul parohiei.

Dana Ioana Manolache

Batranul Piotr Semionov traia intr-un sat mic, parca uitat de vreme. Era cioplitor astfel ca, de cate ori il vedeai, el statea aplecat desupra vreunei bucati de lemn la care mesterea pana ce o transforma ori intr-o masa micuta, intr-un baston, sau intr-un calut de lemn sau… in tot felul de lucrusoare pe care ti-era mai mare dragul sa le privesti, atat de frumos erau lucrate. Avusese batranul parte in viata lui atat de bune cat si de rele, cum e viata omului. Dar cea mai mare bucurie a lui, acum, cand pletele ii incaruntisera si ii slabisera si puterile, era vederea celor doi nepoti ai sai. Cand ei veneau in vizita, atmosfera din casa batranului era una de sarbatoare. Ochii sai negri si mari se luminau de bucurie atunci cand cei doi nepoti se iveau pe poarta gradinii.

Serghei si Ivan, caci asa se numeau cei doi copii, crescusera alaturi de bunicul lor tot asa cum crescusera si langa parinti, deoarece petreceau mult timp in casa lui, din acel mic sat. Iar cand incepusera scoala, isi pastrau mult timp din vacante pentru a putea sta in casa bunicului, pe care il iubeau mult. Satul li se parea copiilor un colt de Rai, si parca niciunde nu mai vedeau atata frumusete ca in campurile pline de soare si flori din apropierea casei bunicului. Iar iarna, parca nicaieri nu mai era atata zapada si nici derdelusuri ca acelea din satul bunicului parca nu se mai gaseau in alt loc. Cand venea dimineata cu cea dintai ninsoare, Serghei si Ivan erau primii la joaca, si construiau, impreuna cu alti copii de prin sat, cazemate de zapada, de unde incepeau apoi batalia cu bulgari. Iar strigatele si rasetele lor de bucurie umpleau toata curtea. Apoi bunicul ii chema inauntru, iar nepotii se grabeau sa intre si gaseau pe masa de lemn acoperita cu stergar curat, mancarea aburind imbietor. Inainte de Craciun bunicul cioplea intotdeauna pentru ei caluti si soldatei de lemn, trenulete si tot felul de alte lucrusoare care ii bucurau pe cei doi nepotei foarte. De fapt, el cioplea mai mereu, si era minunat sa vezi cum facea sa rasara, dintr-o bucata de lemn fara forma, jucarii atat de frumoase.

Si iata, anii au trecut, unul dupa altul, iar Serghei si Ivan de-acum nu mai erau copii, ci devenisera niste tineri pregatiti sa ia viata in piept. Au plecat la studii, in orasele mari ale tarii.

“Eheei, nepotii mei au sa ajunga oameni mari”, spunea batranul si se bucura in sinea lui gandindu-se la viitorul stralucit care ii astepta pe nepotii sai. Iar tinerii, parca adevereau spusele lui. Serghei ajunse medic, si isi castiga in scurt timp un renume in orasul in care traia. Iar Ivan era actor, si multa lume venea la spectacolele sale, pentru ca era talentat. Amandoi erau multumiti de ceea ce realizasera, asa cum era si firesc. Numai ca, odata cu asta, parca si dragostea lor fata de batranul bunic incepuse a se raci. Daca fata de parinti isi mai pastrau totusi sentimentele bune, fata de bunic devenisera aproape cu totul indiferenti. Vizitele lor prin sat devenira din ce in ce mai rare, si mai scurte.

Bunicul vedea purtarea lor, dar nu le spunea niciodata nimic, ci intotdeauna se bucura de ei, cu toate ca, nu de putine ori, acestia mai multa tristete ii aduceau decat vreo bucurie.

“Am trecut pe la matale, asa, ca eram prin preajma… dar nu stam mult!” se grabeau sa ii spuna ei, aproape de fiecare data cand veneau pe la el. Apoi insa nu aveau rabdare sa vorbeasca mai nimic cu el, deoarece batranul le punea tot felul de intrebari despre viata lor, iar cei doi tineri se indoiau ca bunicul lor ar putea intelege cum este viata de la oras; li se parea ca problemele lor sunt prea complexe si profunde incat batranul nu ar pricepe nimic din ele, nici daca ar incerca macar.

“- Mda… nu mai avem timp, bunicule sa mai stam asa de mult la vorbe… stii, cu treburile noastre… avem indatoriri… si nu ne mai prea arde de vizite, de plimbari si alte lucruri de astea care nu aduc niciun folos”, spuneau nepotii.

“-Bine,dragii mei, mult, putin, cat ar fi… eu ma bucur ca ati venit. Ca atunci cand veniti voi, parca si soarele straluceste mai tare”, spunea bunicul… iata cat ii iubea.

Cu timpul, ei incepura sa isi arate din ce in ce mai mult nemultumirea pe care le-o provoca faptul ca, in loc sa se odihneasca mai mult in zilele libere, mai trebuia sa vina si in vizita la bunicul. Astfel ca amanau mereu si mereu, spunand ca… vor veni ei… alta data, insa, data aceea parca nu mai venea. Si asa trecura lunile, anii, iar cei doi nepoti parca il uitasera de tot pe batranul de la marginea satului din povestea noastra.

Ba, aproape ca se uitasera si unul pe celalat, cei doi frati, atat de rar se vizitau. Desi se iubeau mult unul pe celalalt, dar acum timpul lor era cu totul ocupat cu grijile de la lucru si cu… micile distractii ale fiecaruia. Lui Serghei ii placea sa mearga la seratele din inalta societate si la tot felul de petreceri la care veneau o multime de oameni necunoscuti, cu care intra in vorba despre medicamente si despre starea spitalelor din oras, sau despre cele mai recente evenimente. Iar Ivan isi petrecea timpul in compania prietenelor sale din teatru, pe care le schimba aproape in fiecare saptamana, fara ca ele sa se supere pentru lucrul acesta si fara ca el sa se gandeasca vreo clipa daca era bine ceea ce facea sau daca nu.

Fratii pareau multumiti de aceasta viata a lor, care seamana cu a multora. Zambetul le era intotdeauna pe buze, insa ceea ce era ciudat cu ei, era faptul ca desi erau mereu inconjurati de oameni, se simteau infiorator de singuri. Chiar si la petreceri la care ei erau in centrul atentiei, dupa ce invitatii plecau fiecare la casa sa, Serghei si Ivan inchideau usile in urma lor, si oftau scurt, parca usurati. De fapt, nu isi simteau deloc sufletele usoare, ci mai degraba obosite si incarcate de un simtamant de nemultumire, insa nu ar fi putut spune de ce. Si nici unuia dintre ei nu i-ar fi trecut prin minte ca poate la aceeasi ora, fratele sau drag se afla in aceeasi stare. Ei nici nu isi dadeau seama ca de fapt, jucau un teatru permanent. Lumea in care traiau nu le mai lasa timp se se gandeasca la ei insisi, la copiii din ei. Uitasera cum era sa zambesti cu adevarat, uitasera sa se mai bucure si de altceva decat de linguselile celor din jurul lor sau de lucruri fara prea multa importanta. Traiau parca intr-un vis, unul ciudat, in care simti ca existi undeva, ca vorbesti, razi, respiri, dar nu stii unde esti, nu te poti poti gasi si nici recunoaste.

Dar iata ca veni si momentul ca acesti doi frati sa isi vina in sine, sa se trezeasca din vis.

Intr-o seara minunata de iarna, o multime de domni eleganti insotiti de cucoane pline de ifose erau in fata intrarii teatrului. Era un spectacol deosebit, se juca Oedip, iar in rolul principal il avea chiar Ivan. Se pregatise indelung pentru seara aceea, pentru publicul care avea sa se declare din nou cucerit de talentul sau. Isi aranja bine costumul si intra in scena, dupa ce saruta fugar o tanara domnisoara, fardata neplacut de tare, care il incuraja.

Incepu spectacolul… lumea din sala fu repede introdusa in lumea legendei, si mai toti participau la evenimentele si starile prin care trecea eroul. Actiunea ajunsese in momentul in care tanarul Oedip isi ucide, fara sa stie, tatal. Ivan (acum in rolul lui Oedip) ridica mana cu pumnul inclestat, cu care trebuia sa para ca il va lovi pe batranul Laios, strainul care il infruntase. Dar ceva neobisnuit se intampla atunci, ceva la care nu se astepta nimeni. Ivan se uita la chipul actorului din rolul batranului si ramase ca traznit, cu o mana ridicata in aer. Nu, nu i se parea, ochii aceia… privirea, ii erau cunoscute, de undeva, de demult… Ciudat, doar il mai vazuse pe colegul sau de atatea ori inainte la repetitii… stia sigur ca tot el trebuia sa fie si in seara aceea, acolo. Dar acum avea in fata chipul unui om necunoscut si care totusi avea in el ceva atat de tainic, de apropiat. Unde mai vazuse ochii aceia negrii, de unde e privirea aceea? Apoi deodata, in cateva fractiuni de secunda se lamuri: chipul actorului ii adusese in minte chipul bunicului: da, bunicul era. Cel care ii crescuse pe amandoi, care le facuse copilaria atat de fericita, bunicul care ii iubise si pe care il iubeau atat de mult, candva… iar el, Ivan, nepotul lui trebuia sa il loveasca, sau deja il lovise oare? Gandul acesta din urma ii dadu un fior ca de foc si gheata, simti ca inima i se strange ca intr-o gheara.

“Doamne!”, mai apuca sa sopteasca. Privirea i se intuneca, genunchii i se indoira, si el se prabusi fara simtire pe scena sub privirile surprinse si speriate ale celor din sala. Cortina se lasa, scena fu acoperita…

Nu stia cat statuse asa, inconstient, cand isi reveni si vazu chipurile celor care se stransesera in jurul sau.

“Slava Domnului, si-a revenit!” auzi. Il adusesera pana in culise, unde il stropisera cu apa si parfumuri tari. Ivan se ridica usor, si cu un mers nesigur, ca de om beat, isi lua pelerina si iesi, fara sa spuna un cuvant, lasandu-i pe toti muti de uimire.

In timpul acesta, pe o strada luminoasa a orasului trecea Serghei. Mai avea putin si ajungea acasa. De obicei venea cu trasura, dar in seara aceea ningea atat de frumos incat se hotarase sa mearga pe jos pana acasa. In lumina rosiatica a noptii, turlele inalte ale caselor pareau rupte dintr-un basm. Pe o margine de drum, zari un cersetor care statea zgribulit de frig. Zapada se cernea mereu si fulgi mari se asterneau pe barba si pletele sale albe si lungi. Serghei se opri din drum si incepu sa caute prin buzunare, poate va gasi ceva maruntis pentru batran. Insa nu gasi nimic, si ofta, inciudat. Nu stia de ce, dar voia sa il ajute cumva pe cersetor, ceva din imaginea lui il induiosase. Dintr-o data se lumina la fata: “Desigur, am sa il chem pana la mine in bucatarie, am sa ii dau ceva de mancare… Astfel se va mai si incalzi putin”.

“-Buna seara, batrane, nu ai vrea sa vii cu mine, ca sa mananci si matale ceva cald, ca uite… e frig, si ninge… si m-am gandit ca…”. Se opri incurcat. “Oare ce m-a apucat?”, ii strafulgera prin gand. El, care de obicei se simtea stanjenit de prezenta altor oameni in locuinta sa, el care de abia astepta sa ramana singur, acum poftea fara sa se gandeasca aproape, un necunoscut, sa ii calce pragul, sa stea alaturi de el la masa si sa se odihneasca.

Batranul isi ridica privirea si Serghei ii putea vedea acum fata. Cat de frumos si de linistit era chipul acestui om! De unde avea el atat pace, un om atat de simplu, un om aparent batut de soarta, singur, batran, fara adapost si fara hrana pe o vreme ca asta!?

“-Vin, taica, daca vrei dumneata…”.

In inima lui Serghei se asternu un sentiment de bucurie si de teama pe care nu si-l putea explica. Ajunsera acasa, in curand. Aici totul era foarte frumos si curat, insa domnea o liniste apasatoare. Casa era pustie parca.

“-Aseaza-te, poftim, da-mi mie cojocul, ca aici e mai cald… nu trebuie sa il tii pe matale”.

“-Ei, lasa, ca nu zabovesc mult. Multumesc, adauga batranul. Se asezara tacuti la masa. Serghei se simtea ciudat: Se bucura ca nu era singur in acea seara minunata, si se temea ca nu cumva, vorbind, sa il stanjeneasca pe batran si acesta sa plece pe neasteptate.

Cand terminara de mancat, batranul il privi pe Serghei in ochi si ii spuse:

“-Esti un om bun, Serghei, si sigur ca fapta ta nu va ramane fara rasplata. E greu sa traiesti inconjurat de oameni, si totusi sa te simti singur, dar tu stii asta foarte bine, nu? Si Vania se simte asa, stii? E la fel de singur si de trist ca si tine cu toate ca rade mult. Bietul de el, e un actor si cand coboara de pe scena. Totusi, cand mai pleca de la repetii, fie ca era singur, fie inconjurat de asa zisii lui prieteni, nu era data in care sa ma vada la coltul strazii si sa nu imi daruiasca ceva bani sau mancare. He-hee, ce mai radeau actorasii de el, cand il vedeau dand de pomana! Dar el nu ii asculta, el se apropia cu o figura serioasa, putin rusinata, imi intindea darul, si astepta. Stia ca ii spun “Sa te binecuvanteze Dumnezeu!”. Si vedeam cum i se lumina chipul de un zambet cand auzea asta. Apoi pleca sa ii prinda din urma pe ceilalti, ca sa se opreasca impreuna in prima crasma prapadita, unde dupa cateva pahare de votca, se simte fiecare inconjurat de prieteni de nadejde. Trist, asa-i? Dar voi ati ales asa, fara sa stiti cand. Iar acum, degeaba va amagiti inconjurandu-va de oameni de care nu va leaga nimic, si pe care nici nu va dati seama de ce ii tineti aproape. Degeaba va adaugati cunostinte peste cunostinte, oameni cu care vorbiti vrute si nevrute pe la tot soiul de petreceri, pentru ca apoi, dupa ce incuiati usa casei voastre sa va gasiti la fel de singuri si cu sufletul greu. Daca dragoste nu e… stii bine ca nimic nu e. Si inca ceva: Mie mi-ai dat sa mananc acum, dar bunicului de cand nu i-ai mai cumparat o paine? Pe mine m-ai chemat la caldura, dar bunicul tau oare are lemne pentru iarna asta? Cred ca si Vanea se gandeste la el acum.

Serghei ramasese ca incremenit cu privirea atintita spre batran. Ce mai era si asta? Intr-o clipa isi aminti si el de batranul cioplitor, de fratele sau, de parinti… de copilarie… Cat de frumos era atunci… cat erau de fericiti!… si acum? …acum erau atat de departe toate. Iar el era parca cel mai singur om de pe pamant.

Se scutura, ca dintr-un vis, si atunci vazu ca batranul cersetor disparuse.

“-Doamne, Dumnezeule! Ce a fost asta? Am visat sau a fost aevea? Simtea ca i se luase un val de pe ochi, si, fara sa stea prea mult pe ganduri, isi lua haina si iesi. Ajuns in strada, nu se mai uita dupa batranul cersetor, simtea ca nu are rost sa faca asta. Se urca in prima birja pe care o gasi, si porni direct spre satul bunicului.

Era o noapte minunata, ningea cu fulgi mari, ningea luminos si miroasea a sarbatoare, dar el nu simtea asta. In mintea lui imaginea bunicului, a lui Ivan si cuvintele cersetorului se rulau fara oprire. Apoi se gandi cu groaza ca poate nu va mai apuca sa il vada pe batran… poate era deja tarziu. Simti ca ii vin lacrimi in ochi, dar nu planse, ci doar duse pumnii starnsi la frunte si ramase asa, dus pe ganduri.

”-Ce orb, ce orb am fost! Dar cum a fost cu putinta asta, sa fiu atat de imbecil? Ah, daca as mai avea, Doamne, macar o zi, macar o ora… ba chiar si cateva minute doar, sa apuc sa ii spun… sa ii spun tot! Ca imi pare rau… si mai ales ca il iubesc atat de mult… ca il iubim… da, sigur ca si Ivan il iubeste, si ca as vrea sa fim din nou ca in copilarie… si sa mancam la aceesi masa, da, masa aceea de lemn, si apoi sa mai stam noaptea pe prispa si el sa ne spuna tot felul de istorioare, sa fie deasupra cerul atat de aproape, incat parca daca intinzi mana poti atinge stelele! …sa simt iarasi aerul acela proaspat si rece… mai tii minte, Vanea, cand spuneai ca la bunicul miroase mereu a ploaie si a flori si a lemn? Mai stii cum ne astepta el mereu cu ceaiul… ceaiul rece… intreba el zambind, de parca fratele sau ar fi fost de fata si i-ar fi putut raspunde. Si Ivan, oare cum de nu m-am mai gandit la el, unde mi-au fost mintile pana acum? Nici macar nu isi daduse seama cand incepu sa se roage incet, si totusi aprins… se ruga sa il mai gaseasca pe batran in viata, sa recupereze tot timpul pierdut pana atunci. Mai chemase el ajutorul lui Dumnezeu si pana atunci, insa in noaptea aceea ca era pentru prima data cand intr-adevar, realiza ca doar El mai poate face ceva ca sa nu fie prea tarziu.

Vocea birjarului il scoase din starea in care se gasea:

“-Am ajuns, domnule”.

Serghei tresari. Nu mai traise din copilarie sentimentul acela de teama, si nici atunci atat de profund. Cobora, si privi spre casa. I se paru ca o vede la fel ca in urma cu 20 de ani, parea aceeasi casa din povesti, unde isi petrecuse copilaria impreuna cu Ivan. Doar ca acum era liniste, foarte liniste, si nici tipenie de om. Era aproape dimineata, cerul incepea sa se lumineze deja. Lua totusi felinarul, si se indrepta spre casuta, calcand apasat, fiindca isi simtea pana si mersul nesigur.

Ninsoarea inca se cernea linistit cu fulgi mari peste case si peste toata natura, iar in timpul acesta el se intreba infrigurat: oare ce va gasi dincolo de usa aceea pe care nu o mai deschisese de atata amar de vreme.

Cand ajunse in prag vazu o silueta inalta ce se apropia repede de el. Strainul se opri langa el, Serghei ridica felinarul in dreptul fetei acestuia si il recunoscu imediat pe fratele sau.

“-Ivan, Vanea, fratioare… ce faci aici?”

“-Serghei… cat ma bucur sa te revad… a trecut atata timp. Stii, adauga apoi fixandu-l cu privirea pe fratele sau, astazi mi s-a parut ca l-am vazut pe bunicul pe scena, ca era acolo… desi stiam ca asta era aproape imposibil. Poate crezi ca mi-am pierdut mintile sau ca eram beat, dar uita-te la mine, sunt cat se poate de treaz si cu mintea intreaga. Stiu ca asta a fost ca o mustrare pentru ca l-am uitat pe bunicul atata timp. Serghei, parca pana acum erau toate acestea uitate iar astazi mi-am adus aminte de tot, absolut tot din copilaria noastra… de jocuri, de copacii in care ne cataram, de padurile in care ne ascundeam si de stelele care ni se pareau atat de aproape cand ne intindeam seara in iarba, iar bunicul ne povestea lucruri atat de frumoase. Cat de frumos era, Serghei… cat de frumos. Apoi deodata mi s-a nazarit ca poate nu il voi mai apuca pe batran in viata, poate deja s-a stins si ca de acum constiinta avea sa ma chinuie, sa imi arate cat de netrebnic am fost. Ce zici, strasnica palma ar fi pentru noi,nu? Si… Serghei, atunci am simtit ca nu mai pot repara nimic, m-am simtit… asa cum trebuie sa te simti in iad, deznadajduit si cumplit de singur… Ah, daca mi-ar mai da Dumnezeu o sansa… as schimba tot cat mi-ar sta in putere as repara… as… Se opri, isi trecu mana prin par cu un gest pripit, zburlindu-l. Palise si fata i se crispa intr-o expresie uimire si disperare”.

“-Frate, inteleg ce spui. Sa nu crezi ca eu am ajuns aici intamplator. Dar… te rog, sa intram mai intai si am sa iti povestesc apoi. De cand am plecat din oras parca am stat pe ghimpi, nu m-am putut linisti.

“-Da, sa intram, Doamne, ajuta!”

“-Doamne, ajuta!”

Si inspirand adanc, Serghei scoase cheia, si deschise usa. In casa era cald si liniste, foarte liniste. Intr-un colt al camerei era, ca in fiecare casa ruseasca, un iconostas si in dreptul lui ardea o candela pe care bunicul o tinea aprinsa zi si noapte. Aceasta imprastia o lumina calda si tainica, si in lumina ei, cei doi tineri vazura chiar locul in care dormea de obicei bunicul. Celor doi frati li se parea atat de lunga distanta dintre usa si patul acela, si parca la orice pas pe care il faceau le sporea nerabdarea. Se apropiara repede, dar fara zgomot si se oprira langa batran. Bunicul respira usor si suradea prin somn. Serghei si Ivan ingenucheara de o parte si de alta si prinsera a-i saruta mainile calde cu degete lungi si putin osoase. Lacrimile bucuriei le siroiau pe fata, dar lor nu le pasa, nici macar nu isi dadeau seama de asta. Erau din nou copii…

Cand lumina blanda a diminetii patrunse in camera, batranul deschise usor ochii-in fiecare zi se trezea devreme. Si nu mica ii fu mirarea cand ii vazu pe cei doi nepoti ai sai. Adormisera acolo pe cate un scaunel. Cand dadu sa se ridice in capul oaselor ca sa vada mai bine, fiindca nu ii venea a crede ochilor de bucurie, vazu ca cei doi frati il tineau usor, fiecare de cate o mana, ca si cum ar fi vrut sa i le incalzeasca.

“-Dragii mei”, rosti el incet.

Cei doi nepoti se trezira si ei, si se uitara lung la batran, fara sa poata spune un cuvant. Bunicul ii privi cu mult drag, apoi spuse din nou, ceva mai tare:

“-Dragii mei, ati venit!” Atunci Ivan si Serghei se ridicara si il imbratisara. Bunicul era atat de emotionat ca ii dadura lacrimile. Dupa atata timp, ii strangea iar in brate pe acesti doi copii care acum devenisera… tot copii, dar copii mari si simtea ca atat de bucuros nu mai fusese de multa vreme. Si chiar asa si era, de fapt, atata bucurie mai incercase chiar in zilele in care cei doi frati venisera pe lume.

“-Iarta-ne, batiuska. Tu stii cat ne bucuram ca suntem aici, iar impreuna?” spuneau ei. Oare ne poti ierta pentru felul in care ne-am purtat?

“-Dragii mei, dar v-am iertat de multa vreme. Eu doar… va asteptam, in fiecare zi, in fiecare seara. Iar acum mi-a implinit Domnul aceasta dorinta si sunteti din nou aici, sanatosi… bucurosi. Ei, dar gata cu atatea lacrimi! Sa ne veselim, nu? Dragii de ei, cum au venit la mosneagul lor in miez de noapte, ca sa ii faca o bucurie. Si ce mare bucurie! Dragii mei, tot repeta batranul, cu ochii inca umezi. Sa va binecuvanteze Dumnezeu din Ceruri, intotdeauna.

sursa: laurentiudumitru.ro

A cunoaste tehnicile de manipulare, este indispensabil pentru a ne elibera de robie!!!

Cunoscutul politolog, filozof si lingvist nord-american Noam Chomsky (profesor emerit la MIT) a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masa. Evreu si de sensibilitate anarhista, semnase o petitie pentru a apara libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson.

Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importanta decât orice versiune a faptelor sustinuta de ordinea stabilita, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întretine cu adevarul faptelor în sine.”

Chomsky evoca diferitele tehnici de manipulare si, în primul rând, strategia diversiunii.

1. Strategia diversiunii

Strategia diversiunii consista în deturnarea atentiei publicului de la problemele importante si de la schimbarile hotarâte de elitele politice si economice, printr-un potop continuu de distractii si de informatii neînsemnate. Chomsky analizeaza diferitele tehnici de spalare a creierului, pe care o îndura poporul nostru.

’’A distrage în permanenta atentia publicului, departe de adevaratele probleme sociale, captivata de subiecte fara importanta adevarata. A tine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fara niciun timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii.

Aceasta metoda se mai numeste si ’’ problema – reactie – solutie”. La început, se creeaza problema, sau „situatia”, prevazuta pentru a suscita o anume reactie a publicului, pentru ca tocmai acesta sa ceara masurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intentionata a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul sa ceara legi represive, în detrimentrul libertatii.

3. Strategia „în degradeu”.

Pentru ca publicul sa accepte o masura inacceptabila, este de ajuns sa fie aplicata în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durata de zece ani. În acest fel, au fost impuse conditii sociale si economice absolut noi au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Somaj masiv, imigratie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizari, salarii care nu mai asigura un venit decent, iata schimbarile care ar fi provocat o revolutie daca ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite.

O alta maniera de a obliga publicul sa accepte o hotarâre nepopulara este de a o prezenta ca “dureroasa, dar necesara’’, obtinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoara acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru ca efortul nu trebuie facut imediat, apoi, pentru ca publicul are mereu tendinta de a nadajdui ’’totul va merge mai bine mâine” si ca sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, aceasta maniera lasa publicului timp pentru a se obisnui cu ideea schimbarii, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit.

Exemplu recent: trecerea la Euro si pierderea suveranitatii monetare si economice, acceptate de tarile europene între 1992 – 1995 si aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a publicitatilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje si un ton absolut copilaresti, aproape debile, ca si cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Daca ne adresam unei persoane ca si cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate si cu o oarecare probabilitate, va avea un raspuns sau o reactie tot atât de lipsita de simt critic ca al unui copil de 12 ani” analizeaza Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire.

Este o tehnica clasica pentru a opri analiza rationala si, deci, simtul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emotionalului deschide accesul la subconstient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinte, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului în nestiinta si prostie.

A face în asa fel ca poporul sa nu înteleaga tehnologiile si metodele folosite pentru controlarea si robirea lui. Calitatea educatiei data claselor inferioare trebuie sa fie cât mai slaba, încât prapastia de nestiinta, care separa clasele de jos de cele de sus sa fie si sa ramâna de neînteles de catre cele dintâi.

8. A încuraja publicul sa se complaca în mediocritate.

A încuraja publicul sa creada ca e ”bine” sa fi prost, vulgar si incult. A-l îndopa cu seriale americane si emisiuni de tele-realitate, niste dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovatirea.

A face omul sa creada ca numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligente insuficiente, sau a capacitatilor si eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc sa se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimeaza si se învinovateste, ceea ce creaza o stare depresiva, având ca efect abtinerea de la actiune. Si, fara actiune, nu exista revolutie !

10. A cunoaste oamenii mai bine decât se cunosc ei însisi.

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgeratoare ale stiintei au sapat o prapastie crescânda între cunostintele publicului si acelea detinute si folosite de elitele conducatoare. Multumita biologiei, neurobiologiei si psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoasterea avansata a fapturii omenesti, fizic si psihic. Sistemul cunoaste individul mediu mai bine decât el însusi. Aceasta înseamna ca, în majoritatea cazurilor, sistemul detine un control mai mare si o putere mai importanta asupra oamenilor decât ei însisi.

sursa: Laurenţiu Dumitru

Printr-un complex de împrejurări înțelesurile despre natura femeii s-a denaturat. Poate și pentru că imaginile care ne împresoară sunt îmbibate de pornografie, de sexualitate și vulgaritate, s-a ajuns la a percepe femeia ca pe un obiect ce poate fi cumpărat. Cred că în toată această poveste chiar femeia are o mare parte de vină din cauza faptului că se lasă transformată de lucruri atât de ușoare, începând de la modul de a se îmbraca – fie bărbătește, fie senzual – și sfârșind cu maniera de a se comporta în societate. Adesea auzim întrebarea „Cum să-mi găsesc partenerul de viață?” și de aici înțelegem că oamenii sunt debusolați. Iubirea este un sentiment care nu se caută ci este rezultatul unui moment tainic al vieții când totul decurge de la sine dacă alături îl avem pe Dumnezeu. Ernest Bernea ne aduce în atenție câteva principii de a considera femeia:

Femeie și feminitate.

Universul nostru moral cuprinde și raportul bărbat – femeie, raport de o calitate și un sens deosebit; deosebirea vine din faptul că avem de-a face cu două naturi în fond sunt principii, cel masculin și cel feminin, cu formulele și valențele lor aparte.

Există aici, în lumea noastră, între bărbat și femeie, o permanentă stare de tensiune care se manifestă în infinite chipuri, unele luminoase, altele sumbre, unele echilibrate, altele într-o dramatică luptă. Putere complexă și misterioasă, dragostea omului pentru femeia lui este, de cele mai multe ori un, impas unde țese dulcele cu amarul și cântecul cu plânsul.

Cei mulți dintre oameni văd însă în femeia lor o existență de o calitate inferioară, o făptură care poate fi și poate să nu fie. Atunci când o caută, o vor ca pe o posesiune și o exploatează ca pe un bun propriu, ceea ce face să-i stingă personalitatea. Cei mai mulți dintre oameni iubesc femeia pentru ei, nu pentru ea, și o consumă, nu o cultivă.

Acel ,,tu” pe care îl simțim zilnic în viața noastră interioară și socială este cu totul specific în cazul femeii și trebuie privit ca atare. În general, natura și condiția femeii au fost privite într-un mod cu totul superficial și nedemn. Au trebuit să vină poeții, și nu dintre cei mai fericiți (Dante), ca o reabilitate a ei să se producă.

Pentru oamenii noștri de toate zilele, femeia este un obiect de uz casnic sau un instrument de furnizat plăceri, iar căsătoria o instuție prin care se câștigă certitudinea economică și sexuală. Pe aceste temeiuri și în acest sens este privită, de cele mai multe ori, dragostea. Dragostea acestor oameni are aceeași calitate pe care o are însăși viața lor ce se mișcă între apetit și senzație.

Femeia devenită soție este în primul rând un om, omul cel mai apropiat și cel mai bun, omul alături de care și prin care îți înfăptuiești destinul. Legătura sexuală există, dar nu se este specifică și definitorie pentru că ea cade și dincolo de sfera existenței umane, în zoologie este reală și necesară prin caracterul ei natural, dar acestă legătură capătă o semnificație nouă prin dragoste, adevărata legătură fiind de natură spirituală. În acest fel, însăși natura sensului biologic al căsătoriei se schimbă, se transfigurează.

Înțelegem mai mult dacă privim lucrurile în adâncime, nu în aparențele lor înșelătoare. Oamenii când se căsătoresc o fac mai des împinși de instincte sau din interes, mai rar din dragoste; în acest fel își iau amante în loc de soții, care înseamnă cu totul altceva. În aceste cazuri nu mai poate fi vorba nici de dragoste ca putere generatoare a spiritului, nici de familie, nici de casă în înțeles de cămin și cu atât mai puțin de unitate de viață și împlinirea unui destin uman superior.

Întrucât e om, femeia trebuie tratată ca o făptură spiritualizată; femeia are umanitatea ei pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm și, mai ales, s-o distugem. Ființă cu o structură proprie, cu o sensibilitate și vocație specifică, ea manifestă valori și sensuri cu totul particulare. Cine dorește masculinizarea femeii, nu știe ce face, pentru că în acest fel sărăcește universul umanității noastre.

În căsătorie stau față-în față două existențe care sunt un potențial de viață și rodesc abia prin unificarea lor; sunt, așa după cum am mai spus, două principii în stare de tensiune, având drept năzuință realizarea unui echilibru existențial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimilare reciprocă, care aduce la viață o altă existență și care e, în mod real, altceva decât era inițial. Aici e unul din misterele existenței umane.

Dragostea care are, în substanța și sensul ei adevărat, ceva cosmic, nu merge pe relație, ci pe creație. Noul este unitate androgină. Aceasta este una din căile prin care omul poate învinge singurătatea și alunga moartea.

Treptele bucuriei – Ernest Bernea – Editura Vremea București 2008

sursa: catehetica.ro

Sam cel Român locuieşte de mai bine de 7 ani la Cluj şi se recomandă “regele României, mai român decât tine”. A hotărât să se stabilească aici după ce a făcut mai multe excursii şi s-a convins că cel mai bun loc în care poate trăi este România pentru că “are tot: mare, munţi, oraşe frumoase, aer proaspăt, apă bună, mâncare sănătoasă, femei frumoase”.

A venit pe lume în Orlando, Florida. A terminat liceul, iar apoi a devenit autodidact. “Am lucrat câţiva ani pentru o mare bibliotecă americană şi luam de la gunoi cărţile pe care le aruncau studenţii după examene, le citeam, şi aşa am învăţat o grămadă de lucruri.” E şi “un fel de poliglot”, pentru că, pe lângă engleză şi română, vorbeşte spaniolă, italiană şi ivrit, pe care le-a învăţat “pe stradă, nu din cărţi”, când a locuit pe rând, cel puţin câte un an de zile, în Mexic, Italia, Spania şi Israel.

Primele lucruri despre România le-a aflat prin 1999, de la o româncă stabilită în State, care i-a făcut cadou un album al trupei “Holograf” şi i-a tradus în engleză versurile. Cel mai mult i-a plăcut melodia “Banii vorbesc”.

Aşa că, un an mai târziu, în 2000, ajungea pe Otopeni, cu o cursă Tarom, pentru o excursie de o săptămână, să vadă cu ochii lui cum vorbesc banii aici. A cutreierat Bucureştiul, Braşovul, Clujul şi Timişoara, şi a rămas fascinat de tot ce i s-a întâmplat. A revenit apoi trei ani la rând, în vizite tot mai lungi, iar în 2004 s-a hotărât să se stabilească definitiv în România.

“Auzeam tot timpul în capul meu o voce care-mi spunea: trebuie să te muţi aici, să trăieşti aici, e cel mai bun loc pentru tine! Şi până la urmă mi-am zis că n-are rost să tot dau o grămadă de bani pe avion ca să vin în vizită, mai bine mă mut aici şi gata!” Aşa că a demisionat de la slujba pe care o avea în Atlanta, unde lucra pentru o agenţie guvernamentală, şi-a luat laptopul, camera foto şi o valiză cu haine şi s-a întors în România “pentru totdeauna”.

“Acum aici e casa mea şi aici o să mă îngropaţi. În America am locuit în mai multe state şi după aia am trăit în mai multe ţări din lume, Anglia, Mexic, Spania, Italia, Israel, în fiecare am întâlnit lucruri interesante. Dar România are tot, mare, munţi, oraşe frumoase, aer proaspăt, apă bună, mâncare sănătoasă, femei frumoase. Ce mai doriţi, sincer, când toată lumea care vine aici rămâne şocată când vede ce ţară extraordinară e România? Am stat de vorbă cu o grămadă de turişti din toată lumea şi toţi mi-au spus că aici e un fel de paradis. Sigur, nu e totul perfect, nici vorbă, e şi sărăcie, şi corupţie, am stat şi eu la coadă, OK! Dar e o ţară foarte bogată, cu resurse care nu se pot cumpăra, cu bani se cumpără maşină sau casă de lux, dar ce preţ are aerul proaspăt sau apa bună? Nici pentru un milion de dolari nu se găseşte aşa ceva în alte părţi. Păi, unde se găsesc urşi în Italia, de exemplu, urşi cum am văzut eu la Sinaia şi la Braşov?”

Iniţial a locuit la Timişoara, apoi s-a mutat la Cluj, iar de aici la Braşov, pentru ca în cele din urmă, în 2007, să se întoarcă “definitiv” la Cluj, unde trăieşte într-un apartament închiriat nu departe de centru, pe care îl împarte cu cele două pisici culese de pe stradă.

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut odată stabilit în România a fost să-şi “uite” numele real – “nu de tot, pentru că-l am în continuare pe paşaport şi în actele oficiale de aici, dar altfel nu-l spun la nimeni” – şi să-şi ia “un nume de scenă”: Sam R. “R de la Român, adică Sam cel Român”. De ce Sam cel Român? “De ce Ştefan cel Mare? A trebuit să aleg ceva şi am ales numele ăsta, pentru că aşa mi-a plăcut, e vreo problemă?”

Cu acest nume şi-a semnat atât cartea scrisă anul trecut despre România – “The Complete Insider’s Guide to Romania”, “un fel de ghid turistic pentru străinii care vizitează România, scris de cineva din interior, care trăieşte aici şi cunoaşte bine locurile, oamenii, obiceiurile şi aşa mai departe” – cât şi “Balada Supravieţuitorului”, o suită de confesiuni autobiografice subintitulată “27 de povestiri ale unui american naufragiat în România acum câţiva ani de zile”.

La început a trăit din economiile cu care venise din State, “destul de consistente, pentru că acolo lucram câte 80 de ore pe săptămână şi câştigam foarte bine, dar nu prea cheltuiam că n-aveam nici timp, nici chef, eram prea obosit”. Când contul din bancă a început să se subţieze, şi-a găsit un job la o instituţie guvernamentală americană: “ceva cu baze de date, destul de plictisitor, dar cu avantajul că puteam să lucrez online, de oriunde din lume”.

Anul trecut însă, după ce şi-a publicat cartea, atât în versiune tipărită, cât şi electronică, a renunţat la slujbă şi de atunci trăieşte doar din ce câştigă din vânzarea ghidului. Cam 150-200 de exemplare lunar, numai pe Internet. Clienţii sunt aproape în totalitate străini, mai ales americani, doritori să viziteze România.

“Împământenirea” sub noul nume nu i s-a părut însă suficientă, aşa că şi-a completat ” cartea de vizită” cu “Regele României, mai român decât tine”. Cum i-a venit ideea?

“În aprilie anul trecut am fost la ambasada americană de la Bucureşti, să rezolv ceva în legătură cu paşaportul. Şi, în timp ce aşteptam, am intrat în vorbă cu paznicii români de la intrare, iar unul din ei mi-a zis <Aaa, se vede că eşti ardelean, după cum vorbeşti!>. A fost foarte greu să-l conving că sunt american, era sigur că sunt un român care se dă american ca să intre mai uşor în ambasadă. M-am gândit după aia mai bine şi mi-am dat seama că omul avea ceva dreptate, pentru că aici am învăţat să dansez folcloric, să fac brânză în casă, o grămadă de lucruri specific româneşti, în timp ce românii merg la mall după Pizza Hut şi McDonald’s, sunt mai americani decât mine. Şi atunci am zis: dacă tu eşti mai american, atunci eu sunt mai român decât tine, fiindcă eu trăiesc mai româneşte decât tine, tu mănânci nu ştiu ce hamburger la micul dejun, eu telemea cu ceapă verde. Deci cine-i mai român? Eu!”

La fel şi cu “Regele României”. “Am văzut că aici e un rege care nu face nimic, s-a mutat aici după ce a stat atâţia ani în Elveţia fără să facă nimic pentru poporul <lui>, decât poze. Şi atunci am zis: nu vreau să fiu preşedinte, că nu-mi place, vreau să fiu rege! Deci, cine e rege aici? Eu! Pentru că eu fac ceva aici, şi pentru mine, şi pentru România, fără să aştept să facă alţii. Şi-mi mai place şi fiindcă sună frumos, King of Romania!”

În sinea sa, certitudinea că e cu adevărat “mai român decât mulţi români” a avut-o însă abia când a reuşit să vorbească româneşte suficient de bine ca să poată scrie şi un articol despre “cum am învăţat limba română în 36 de paşi uşori şi durează numai zece ani”. Nu stă nici o clipă pe gânduri când trebuie să spună care i-au fost cei mai buni profesori.

“Ţiganii, că ei nu vorbesc engleza şi puteam să exersez, cu românii nu prea am putut, că vorbesc aproape toţi englezeşte şi voiau mereu să exerseze ei cu mine. N-am stat la şcoală pentru bacalaureat în limba română, am stat la stradă, cu ţigani şi oameni fără dinţi, aşa trebuie să înveţi o limbă, practic. Odată, la Turda, am stat de vorbă mai mult de o oră cu un ţigan de cinci ani, ca să exersez, că ăla avea răbdare, aşa am învăţat! Şi m-au mai ajutat mult şi manelele, care conţin mult slang (argou), că e mare diferenţă între limba oficială, din cărţi, şi limba română cum o vorbesc oamenii pe stradă.”

Îndrăgostit de România şi fericit cu viaţa frumoasă pe care o duce aici, Sam cel Român nu-şi ascunde însă supărările pricinuite de noua sa patrie. Primul lucru pe care-l detestă este “obiceiul majorităţii românilor de a se plânge tot timpul că au probleme, în loc să caute soluţii”.

“OK, şi eu am avut şi am probleme, dar nu stau toată ziua doar să mă plâng, găsesc soluţii, pentru că întotdeauna când se închide o uşă, se deschide o fereastră, aşa trebuie gândit pozitiv, numai aşa se poate schimba ceva! Aici în România problema nu e ţara, care e frumoasă şi bogată, problema e că e locuită de oameni care nu gândesc la ce fac, ei fac problemele.”

Cealaltă supărare – politicienii: “Tot timpul fac ceva cu Statele Unite care nu e deloc bun pentru România, cu rachete şi de-astea, pentru care România nu a primit aproape nimic, tot timpul nu vor decât să fie un frate mai mic lângă Obama. Ca să nu mai zic că nu se poate ajunge aşa de înalt fără să fii corupt, fără să fii prins într-un păianjen de corupţie. Totul e vândut la alţii pe nimic, politicienii români tot timpul au frică să nu-i deranjeze cumva pe americani, dar nu poporul american, doar Casa Albă şi pe Obama. Dacă citiţi WikiLeaks, se vede că în fiecare săptămână mere acolo, la ambasadă, şi PSD, şi PNL, şi PDL, o, domnu’ ambasador, îmi pare rău, nu ştiu ce… Şi pentru ce, numai ca să merem în America fără viză? Păi, n-o să fie niciodată, pentru că americanii ştiu că România e fraieră, primeşte şi găzduieşte soldaţi şi rachete pentru un pic de bani de la CIA, pentru ce, pentru închisoare secretă! Sincer, ce a primit România de la America? Nimic!”

Supărările de care a avut parte în cei aproape opt ani de când trăieşte în România, nu l-au făcut să regrete nici o clipă că a ales să fie “român pentru totdeauna, mai român decât mulţi români”. Dovadă că se gândeşte tot mai serios să ceară şi cetăţenia română. O va face atunci când o să ştie româneşte suficient de bine ca să poată da examenul de limba română cum spune legea. “Nu vreau să obţin cetăţenia doar prin căsătorie cu o româncă, pe care nici n-am găsit-o deocamdată.” Când se va întâmpla acest lucru? “Poate chiar anul viitor, când o să mă simt pregătit o să mă sui într-o bună zi în tren sau în avion şi o să mă duc la Bucureşti să depun cererea!” Până atunci însă are alte treburi “urgente”: un serial de filme documentare despre România, de câte 10 minute fiecare, “în completarea ghidului turistic. Primele “producţii” se găsesc deja pe YouTube.

sursa: gandul.info

Tot ceea ce pricinuiește durere sufletului nostru și ne pogoară în tristețe devine o pacoste,un lucru nesuferit și de aceea este foarte important să avem înțelepciunea și trezvia de a ne poziționa foarte corect când aceasta apare. Simeon Kraiopoulos ne învață cum să înfruntăm necazurile cum să le convertim. Durerea este adesea locul în care ne întâlnim cu Dumnezeu iar pe de altă parte este modalitatea Lui de a ne atrage atenția asupra faptului că ceva este în neregulă. Înțelept ar fi să descoperim asupra cărui aspect vrea Dumnezeu să luăm aminte. Suferințele pe care le-au răbdat sfinții au avut o cu totul altă conotație. Dar să vedem ce ne învață Taina Suferinței:

Tristețea provenită din evenimente nefericite și îmrejurări neplăcute.

Există al doilea gen de tristețe care provine din anumite împrejurări nefericite sau din diferite evenimente cu care ne-am confruntat: boală, accident, pagubă, sau orice altceva. Incidentele acestea ne constrâng, ne doboară, sunt întâmplări neprevăzute care nu țin de noi, ci de ceilalți.

Toate acestea îl strivesc pe om, îl întristează și-l tulbură. Amintiți-vă că ne-am referit la versetul apostolului Pavel: ,,Cu tot necazul nostru, sunt covârșit de bucurie” (2 Corinteni 7, 4).

De ce era Apostolul Pavel mâhnit? Nu din pricina caracterului său, nu pentru că îi era rănit orgoliul – adică vroia să se dea drept o persoană fără de păcat înaintea lui Dumnezeu, însă nu putea din pricina greșelilor lui – ci pentru că potrivnicii îl urmăreau continuu, îl împiedicau, îl chinuiau, permanent avea de înfruntat strâmtori. Prin urmare, oprimarea din afară care îl înconjura de pretutindeni, mereu și cu multă tensiune, aceasta îl supăra.

Așadar, este cu putință pentru om să încerce acest al doilea fel de tristețe și foarte mulți oameni să fie sufocați înlăuntrul lor de tristețe. Se pierd, se dezorientează, sunt strâmtorați și toată lupta, toate eforturile, toată viața lor se istovește încercând evitarea acestui gen de tristețe. Este în zadar, atâta timp cât cineva este în această lume. Oricât ar prevedea lucrurile, oricât le-ar preveni, oricât le-ar rândui, oricât l-ar ajuta cineva se vor ivi lucruri neprevăzute, fapte, care nu pot fi sesizate și vrând nevrând, va fi constrâns, se va mâhni, va încerca tristețea, va suferi această strâmtoare.

Pe de altă parte, însă, omul poate să simtă așa precum spune Apostolul Pavel: ,,Cu tot necazul nostru, sunt copleșit de bucurie”.

În cazul primului fel de tristețe despre care am vorbit mai înainte, este cu neputință să simtă cineva bucuria, tocmai pentru că este vorba despre o tristețe demonică. Ea ar putea să nu existe, dar ne-o crează diavolul, pentru că adăugăm și ajutăm și noi la aceasta, când starea noastră nu este deloc bună. Omul, însă, poate să scape de această tristețe, nu este obligat să rămână în acea stare.

Al doilea gen de tristețe există, cu voia sau fără voia noastră. Dar iată că Apostolul Pavel ne spune aceste cuvinte: ,,Cu tot necazul nostru sunt covârșit de bucurie”. El are nu doar o simple bucurie, ci prea plinul bucuriei, pentru că, într-adevăr dinafară, omul poate avea asemenea tristeți și strâmtori însă Dumnezeu care ne însoțește pretutindeni, nu lasă să cadă asupra noastră tristeți mai mari decât am putea să purtăm.

Astfel, chiar dacă aceste stări ne doboară, putem să simțim bucuria despre care grăiește Apostolul Pavel și să încercăm să înfruntăm lucrurile în acest fel.

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

sursa: catehetica.ro

Un studiu realizat în SUA de Organizaţia Cercetaşelor Americane pe 1.141 de fete, cu vârste cuprinse între 11 şi 17 ani, arată că circa 47% din ele urmăresc cu regularitate diverse reality show-uri.

68% din aceste admiratoare de reality show-uri (comparativ cu 50% din celălalt grup) consideră că “este în natura fetelor” să fie răutăcioase şi să se afle în permanentă competiţie unele cu altele. Aproape 78% din ele (comparativ cu 54% din cele care nu vizionează reality show-uri) consideră că bârfitul reprezintă o activitate normală în relaţiile sociale dintre fete, iar 63% (comparativ cu 50%) spun că le vine greu să aibă încredere în alte adolescente. Aproximativ 72% din ele spun că îşi acordă mult timp îngrijindu-se de aspectul lor exterior, comparativ cu 42% din grupul adolescentelor care nu urmăresc în mod frecvent reality show-uri.

În general, potrivit acestui studiu citat de Mediafax, pasionatele de reality show-uri au mai des tendinţa “de a pune accentul pe răutate şi pe minciună pentru a-şi atinge scopurile”, se afirmă într-un comunicat al autorilor studiului. Într-adevăr, 37% din ele (comparativ cu 24%) consideră că trebuie să minţi pentru a obţine ceea ce vrei, 37% (comparativ cu 25%) sunt de părere că dacă eşti răutăcios, atunci eşti mai respectat de cei din jur, iar 28% (comparativ cu 18%) spun că trebuie să fii răutăcios pentru a-ţi atinge scopul. Aceste fete, potrivit studiului, se consideră mature, inteligente, amuzante şi deschise.

sursa: realitatea.net

Consumul de materiale pornografice în mediul virtual are efecte dăunătoare asupra performanţelor sexuale din viaţa reală, se arată într-un studiu publicat în “Psychology Today”, o revistă americană de specialitate.

“Pornografia pe Internet creeză o generaţie de tineri care sunt lipsiţi de orice speranţă în dormitor, incapabili să performeze sexual”, scrie Daily Mail. Expunându-se la imagini şi filme destinate adulţilor, tinerii se desensibilizează într-atât încât ajung în imposibilitatea de a mai fi excitaţi în cadrul întâlnirilor intime. În acest context, impotenţa, asociată în general bărbaţilor de vârstă medie, îi afectează pe cei aflaţi în floarea vârstei.

Potrivit sursei citate, un număr tot mai mare de tineri se confruntă cu această problemă, iar aceasta a devenit atât de comună, încât “incapacitatea” a ajuns să fie considerată în rândul celor afectaţi drept una normală.

Cu un titlu sugestiv, cercetarea americanilor, “Porn-Induced Sexual Dysfunction is a Growing Problem”/ “Disfuncţiile sexuale datorate consumului pornografic – o problemă în creştere”, explică faptul că pierderea libidoului mai devreme de 30 de ani este cauzată de o suprastimulare sexuală frecventă. Prin vizualizarea în mod repetat de pornografie pe internet, organismul secretă în exces dopamină, neurotransmiţătorul care activează reacţia acestuia la placerea sexuală. În mod paradoxal, în situaţii reale, atunci când sunt pe punctul de a face sex, bărbaţii au parte de un blocaj, creierul nemaiavând capacitatea de a răspunde la semnalele de dopamină obişnuite. Aceştia mai reacţionează doar la suprastimulări de mare intensitate.

Ipoteza acesteia este confirmată şi de alţi specialişti. “Pornografia mai mult excită decât satisface, pentru că avem doi centri separaţi ai plăcerii în creierul nostru, unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea tip “apetit” cu care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune”, explică N. Doidge, în lucrarea “The Brain that changes itself”/ “Creierul şi schimbările sale”.

sursa: gandul.info

Iată de ce nu trebuie să răspundem deloc la un recensământ care cere obligatoriu CNP-ul .

Simpla solicitare a CNP-ului la recensământul din 2011 putea fi tratată simplu, cu refuz. Însă ghemul de minciuni, prostii și ilegalități din jurul întregii povești sugerează că e mai bine să nu le spunem recenzorilor nimic. CNP este destul de ușor de reconstituit ulterior și reatașat la informațiile furnizate. Nu e clar la ce vor folosi informațiile – presupusa fraudare a alegerilor e doar una dintre sutele de posibilități – dar e limpede că eforturile sunt prea mari pentru un scop aparent trivial. Culmea absurdului a fost atinsă când “Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal” a anunțat că își suspendă activitatea de relații cu publicul exact pe perioada recensământului, “deoarece se efectueaza mutarea la noul sediu alocat”.

Cum să închizi instituția când se întâmplă cea mai amplă colectare de date personale de la înființare până acum? Fie securiștii de acolo ar trebui dați afară până la ultimul pentru incompetență totală, fie e o încercare penibilă de-a opri efectele legii care le dă cetățenilor dreptul de-a cere eliminarea CNP.

În oricare situație, nici unul dintre argumentele pentru colectare nu ține apa:

1. “Prin lege, informațiile sunt confidențiale și vor fi folosite doar în scopuri statistice” (Sloganul recensământului)

Cât timp formularea “prin derogare de la legea X” este uzuală în ordonanțele guvernului iar serviciile de informații interne funcționează după proceduri secrete și clandestine, afirmația este egală cu zero.

2. “CNP este necesar pentru a stabili data și locul nașterii” (Vergil Voineagu, președinte INS)

Datele sunt deja cerute separat, iar anul nașterii ar trebui să fie suficient pentru scopuri statistice.

3. “În registrele oficiale, numărul CNP-urilor active este mai mare decât populaţia efectivă a României. Aşa se face că la vot apar pe liste şi persoane decedate în urmă cu 15 ani, care nu au fost şterse de la Evidenţa Populaţiei. Este singura ocazie de a pune ordine în aceste registre” (Vladimir Alexandrescu, director de comunicare la INS).

Declarația asta este în mod fățiș contrară celei cum că datele vor fi folosite în scopuri exclusiv statistice. Iar scopul tot nu va putea fi atins, pentru că lipsa unui CNP nu spune dacă persoana a murit acum 15 ani sau n-a fost găsită.

4. “Doar așa se pot evita înregistrările duble” (cei doi de mai sus, în diverse contexte)

Șansele ca o persoană să fie înregistrată de două ori sunt muuuuuuuuuult mai mici decât șansele ca altele să refuze cu totul din cauza cererii CNP.

5. “Scopul RPL este acela de a se obţine informaţii despre numărul populaţiei, distribuţia sa teritorială şi structura demo-socio-economică a acesteia, elemente absolut necesare în sistemul statistic al ORICĂRUI STAT” (o compunere penibilă publicată de INS)

Statul are suficiente metode de-a colecta informațiile. Dacă totuși a fost atât de incompetent să nu le folosească și a ajuns tot la mila cetățenilor, ar fi util ca măcar să nu-i sperie cu cereri năstrușnice.

6. “Este păcat de banii plătiți tot de noi” (contribuabil frustrat)

Dimpotrivă, dacă un demers major al birocraților eșuează, arătându-le că e cazul să arate mai mult bun simț și să respecte contribuabilii, abia atunci sunt niște bani cheltuiți cu folos

7. “Se mai cere CNP și în țările X și Y” (maimuțele de serviciu)

Atunci INS să facă recensământ acolo. În majoritatea nu se cere, și chiar dacă s-ar cere ăsta nu-i un motiv să facem la fel.

8. “CNP-ul este extrem de usor de aflat” (DC++ kids)

Da, dar nu însoțit de un dosar cu informații personale.

9. “Informațiile există deja pe la diverse instituții” (resemnații)

Foarte bine, să le ia de acolo dacă sunt în stare.

10. “Dacă nu ai nimic de ascuns, nu trebuie să te temi” (diverși imbecili)

Poate am, poate n-am, dar asta nu-i treaba ta, imbecilule!

sursa: riscograma.ro

Un pustnic care îşi duce viaţa retras în munţi, ar putea fi obligat să se întoarcă la cele mai puţin lumeşti. Primăria îl alungă din chilia în care trăieşte în post şi rugăciune. Motivul? În apropiere se va construi în curând o pârtie, iar slujitorul Domnului ar sta în calea schiorilor dornici de senzaţii tari.

Într-un loc parcă binecuvântat de Dumnezeu, părintele Onufrie şi-a găsit tihna. De 18 ani s-a retras în pustietate. Într-o chilie din Masivul Postăvarul, se roagă neîncetat pentru binele tuturor.

Oamenii cu suflet l-au ajutat să îşi ridice construcţia şi i-au oferit în dar icoane. Vin la el pentru un sfat sau o alinare şi îi mai aduc de mâncare.

În drum spre chilie, pustnicul a ridicat o troiţă, la care să se închine oamenii.

Iarna, doar fiarele pădurii se mai încumetă pe-aici.

A crezut că pe munte nu va deranja pe nimeni, dar s-a înşelat. Chilia este într-o râpă, la 200 de metri de locul unde va fi noua pârtie. Cei de la primărie i-au cerut ca până luni să plece.

Părintele le-a jurat autorităţilor că nu îi va incomoda pe schiori, doar să-l lase să trăiască în pace, unde a ales Cel de Sus.

sursa: antena 3.ro