Consumul de materiale pornografice în mediul virtual are efecte dăunătoare asupra performanţelor sexuale din viaţa reală, se arată într-un studiu publicat în “Psychology Today”, o revistă americană de specialitate.

“Pornografia pe Internet creeză o generaţie de tineri care sunt lipsiţi de orice speranţă în dormitor, incapabili să performeze sexual”, scrie Daily Mail. Expunându-se la imagini şi filme destinate adulţilor, tinerii se desensibilizează într-atât încât ajung în imposibilitatea de a mai fi excitaţi în cadrul întâlnirilor intime. În acest context, impotenţa, asociată în general bărbaţilor de vârstă medie, îi afectează pe cei aflaţi în floarea vârstei.

Potrivit sursei citate, un număr tot mai mare de tineri se confruntă cu această problemă, iar aceasta a devenit atât de comună, încât “incapacitatea” a ajuns să fie considerată în rândul celor afectaţi drept una normală.

Cu un titlu sugestiv, cercetarea americanilor, “Porn-Induced Sexual Dysfunction is a Growing Problem”/ “Disfuncţiile sexuale datorate consumului pornografic – o problemă în creştere”, explică faptul că pierderea libidoului mai devreme de 30 de ani este cauzată de o suprastimulare sexuală frecventă. Prin vizualizarea în mod repetat de pornografie pe internet, organismul secretă în exces dopamină, neurotransmiţătorul care activează reacţia acestuia la placerea sexuală. În mod paradoxal, în situaţii reale, atunci când sunt pe punctul de a face sex, bărbaţii au parte de un blocaj, creierul nemaiavând capacitatea de a răspunde la semnalele de dopamină obişnuite. Aceştia mai reacţionează doar la suprastimulări de mare intensitate.

Ipoteza acesteia este confirmată şi de alţi specialişti. “Pornografia mai mult excită decât satisface, pentru că avem doi centri separaţi ai plăcerii în creierul nostru, unul care are de-a face cu plăcerea care excită şi unul cu plăcerea care satisface. Sistemul excitant se referă la plăcerea tip “apetit” cu care primim imaginile pe care le dorim, cum ar fi sexul sau o masă bună. Neurochimia este în mare măsură legată de dopamină şi ridică nivelul nostru de tensiune”, explică N. Doidge, în lucrarea “The Brain that changes itself”/ “Creierul şi schimbările sale”.

sursa: gandul.info

Iată de ce nu trebuie să răspundem deloc la un recensământ care cere obligatoriu CNP-ul .

Simpla solicitare a CNP-ului la recensământul din 2011 putea fi tratată simplu, cu refuz. Însă ghemul de minciuni, prostii și ilegalități din jurul întregii povești sugerează că e mai bine să nu le spunem recenzorilor nimic. CNP este destul de ușor de reconstituit ulterior și reatașat la informațiile furnizate. Nu e clar la ce vor folosi informațiile – presupusa fraudare a alegerilor e doar una dintre sutele de posibilități – dar e limpede că eforturile sunt prea mari pentru un scop aparent trivial. Culmea absurdului a fost atinsă când “Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal” a anunțat că își suspendă activitatea de relații cu publicul exact pe perioada recensământului, “deoarece se efectueaza mutarea la noul sediu alocat”.

Cum să închizi instituția când se întâmplă cea mai amplă colectare de date personale de la înființare până acum? Fie securiștii de acolo ar trebui dați afară până la ultimul pentru incompetență totală, fie e o încercare penibilă de-a opri efectele legii care le dă cetățenilor dreptul de-a cere eliminarea CNP.

În oricare situație, nici unul dintre argumentele pentru colectare nu ține apa:

1. “Prin lege, informațiile sunt confidențiale și vor fi folosite doar în scopuri statistice” (Sloganul recensământului)

Cât timp formularea “prin derogare de la legea X” este uzuală în ordonanțele guvernului iar serviciile de informații interne funcționează după proceduri secrete și clandestine, afirmația este egală cu zero.

2. “CNP este necesar pentru a stabili data și locul nașterii” (Vergil Voineagu, președinte INS)

Datele sunt deja cerute separat, iar anul nașterii ar trebui să fie suficient pentru scopuri statistice.

3. “În registrele oficiale, numărul CNP-urilor active este mai mare decât populaţia efectivă a României. Aşa se face că la vot apar pe liste şi persoane decedate în urmă cu 15 ani, care nu au fost şterse de la Evidenţa Populaţiei. Este singura ocazie de a pune ordine în aceste registre” (Vladimir Alexandrescu, director de comunicare la INS).

Declarația asta este în mod fățiș contrară celei cum că datele vor fi folosite în scopuri exclusiv statistice. Iar scopul tot nu va putea fi atins, pentru că lipsa unui CNP nu spune dacă persoana a murit acum 15 ani sau n-a fost găsită.

4. “Doar așa se pot evita înregistrările duble” (cei doi de mai sus, în diverse contexte)

Șansele ca o persoană să fie înregistrată de două ori sunt muuuuuuuuuult mai mici decât șansele ca altele să refuze cu totul din cauza cererii CNP.

5. “Scopul RPL este acela de a se obţine informaţii despre numărul populaţiei, distribuţia sa teritorială şi structura demo-socio-economică a acesteia, elemente absolut necesare în sistemul statistic al ORICĂRUI STAT” (o compunere penibilă publicată de INS)

Statul are suficiente metode de-a colecta informațiile. Dacă totuși a fost atât de incompetent să nu le folosească și a ajuns tot la mila cetățenilor, ar fi util ca măcar să nu-i sperie cu cereri năstrușnice.

6. “Este păcat de banii plătiți tot de noi” (contribuabil frustrat)

Dimpotrivă, dacă un demers major al birocraților eșuează, arătându-le că e cazul să arate mai mult bun simț și să respecte contribuabilii, abia atunci sunt niște bani cheltuiți cu folos

7. “Se mai cere CNP și în țările X și Y” (maimuțele de serviciu)

Atunci INS să facă recensământ acolo. În majoritatea nu se cere, și chiar dacă s-ar cere ăsta nu-i un motiv să facem la fel.

8. “CNP-ul este extrem de usor de aflat” (DC++ kids)

Da, dar nu însoțit de un dosar cu informații personale.

9. “Informațiile există deja pe la diverse instituții” (resemnații)

Foarte bine, să le ia de acolo dacă sunt în stare.

10. “Dacă nu ai nimic de ascuns, nu trebuie să te temi” (diverși imbecili)

Poate am, poate n-am, dar asta nu-i treaba ta, imbecilule!

sursa: riscograma.ro

Un pustnic care îşi duce viaţa retras în munţi, ar putea fi obligat să se întoarcă la cele mai puţin lumeşti. Primăria îl alungă din chilia în care trăieşte în post şi rugăciune. Motivul? În apropiere se va construi în curând o pârtie, iar slujitorul Domnului ar sta în calea schiorilor dornici de senzaţii tari.

Într-un loc parcă binecuvântat de Dumnezeu, părintele Onufrie şi-a găsit tihna. De 18 ani s-a retras în pustietate. Într-o chilie din Masivul Postăvarul, se roagă neîncetat pentru binele tuturor.

Oamenii cu suflet l-au ajutat să îşi ridice construcţia şi i-au oferit în dar icoane. Vin la el pentru un sfat sau o alinare şi îi mai aduc de mâncare.

În drum spre chilie, pustnicul a ridicat o troiţă, la care să se închine oamenii.

Iarna, doar fiarele pădurii se mai încumetă pe-aici.

A crezut că pe munte nu va deranja pe nimeni, dar s-a înşelat. Chilia este într-o râpă, la 200 de metri de locul unde va fi noua pârtie. Cei de la primărie i-au cerut ca până luni să plece.

Părintele le-a jurat autorităţilor că nu îi va incomoda pe schiori, doar să-l lase să trăiască în pace, unde a ales Cel de Sus.

sursa: antena 3.ro

Această imagine şocantă scoate la iveală realitatea tristă cu care se confruntă oamenii din Africa. Foametea este o adevărată problemă pentru oamenii din acest continent, iar UNICEF doreşte implicarea a cât mai multor oameni.

Fotografia nu are nevoie de nicio descriere şi impresionează chiar şi pe cei mai tari dintre noi. Reprezentanţii UNICEF îşi doresc ca această fotografie să fie răspândită de cât mai mulţi oameni, iar reţeaua de socializare Facebook este un mediu propice pentru aceasta.

Aproape 90.000 de oameni au dat share la această fotografie!

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 21 iulie 20011 a aprobat Ghidul (Îndreptarul) privind numirea şi transferarea clerului la parohii, document obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române, în scopul asigurării unităţii, transparenţei şi corectitudinii în activitatea de numire şi transferare a clerului la parohii, care aduce la zi şi corelează prevederile actualului Regulament pentru numirea şi transferarea clerului şi ale hotărârilor Sfântului Sinod cu prevederile Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

A. Clasificarea parohiilor pe categorii:

În eparhiile Bisericii Ortodoxe Române, ţinând cont de condiţiile misionar-pastorale şi de numărul de credincioşi, de posibilităţile materiale, ca şi de situarea lor în mediul urban sau rural, parohiile sunt de 3 categorii. (art. 47 alin. (1) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române – în continuare Statut)

Clasificarea pe categorii a parohiilor se aprobă de Permanenţa Consiliului eparhial, în baza raportului cuprinzând datele statistice oficiale (număr de credincioşi, condiţii materiale, zonă geografică, medie de vârstă etc.). (art. 47 alin. (2) şi art. 102 lit. g) din Statut)

3. Sinoadele mitropolitane analizează şi stabilesc, la nivelul fiecărei Mitropolii, criterii unitare de clasificare a parohiilor din cuprinsul eparhiilor sufragane, în acord cu prevederile statutare şi regulamentare bisericeşti, acestea urmând a fi comunicate Cancelariei Sfântului Sinod pentru orientarea în vederea alcătuirii proiectului unui nou Regulament pentru numirea şi transferarea clerului în Biserica Ortodoxă Română. (Hotărârea Sfântului Sinod – în continuare HSS nr. 4274/8 iulie 2008)

B. Înfiinţarea şi desfiinţarea de posturi clericale:

4. Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) aprobă înfiinţarea şi desfiinţarea de posturi la Centrul eparhial şi la unităţile subordonate acestuia, în şedinţe ale Permanenţei Consiliului eparhial, (conf. art. 88 lit. q) din Statut)

C. Parohii vacante şi suplinirea lor:

Protopopul face propuneri chiriarhului cu privire la suplinirea posturilor vacante de
preoţi, diaconi şi cântăreţi bisericeşti, (conf. art. 71 lit. g) din Statut)

În caz de vacanţe la protopopiate, parohii şi mănăstiri, chiriarhii vor lua măsuri pentru asigurarea suplinirii până la numirea noilor titulari. (art. 134 alin. (4) din Statut)

D. Obligativitatea publicării posturilor vacante, a condiţiilor şi a tematicii pentru examenele de capacitate preoţească în vederea numirii într-un nost clerical, precum şi a condiţiilor şi a tematicii examenelor de selecţionare în vederea transferării la parohiile din mediul urban:

Pentru candidaţii care doresc numirea într-un post clerical, titularizarea pe posturile scoase la concurs de centrul eparhial este obligatorie şi se face în baza examenului de capacitate preoţească prevăzut de Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului. În acest scop, eparhiile sunt îndatorate să publice posturile vacante în vederea organizării examenului de titularizare (capacitate preoţească). – (HSS nr. 1199/9 iulie 2008)

Permanenţele Consiliilor eparhiale vor organiza în mod regulamentar examene de selecţionare, anunţând public, prin afişare, condiţiile şi data susţinerii lor. (Hotărârea Sinodului Permanent nr. 12304/26 februarie 1991; HSS nr. 3227/10 mai 1991)

E. Recrutarea şi numirea personalului clerical la parohii:

Numirea sau revocarea din oficiul de paroh se face de chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial, având în vedere calitatea activităţii desfăşurate. (art. 49 alin. (1) din Statut)

Pe lângă preotul paroh, într-o parohie pot fi unui sau mai mulţi preoţi şi diaconi slujitori numiţi de chiriarh într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului eparhial. Numărul slujitorilor la parohie se stabileşte în funcţie de cerinţele misionar-pastorale locale constatate de conducerea eparhiei… cu respectarea prevederilor statutare şi regulamentare bisericeşti. (art. 51 alin, (l) şi art. 123 alin. (2) din Statut)

Preoţii şi diaconii slujitori se recrutează dintre doctorii, absolvenţii de masterat şi licenţiaţii facultăţilor de teologie, specializarea Teologie pastorală, care au susţinut examenul de capacitate preoţească. (art. 123 alin. (1) din Statut)

Numirea pe post ca titular în vederea hirotoniei se face de centrul eparhial (Permanenţa Consiliului eparhial) în limita posturilor publicate şi în ordinea mediilor generale de titularizare. (HSS nr. 1199/9 iulie 2008)

F. Hirotonirea clericilor. Mărturisirea (declaraţia) de la hirotonie, Decizia privind reglementarea drepturilor şi îndatoririlor. Cartea canonică:

Chiriarhul (arhiepiscopul sau episcopul) hirotoneşte clerici şi se îngrijeşte de ocuparea la timp a parohiilor vacante, cu respectarea prevederilor canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, (conf. art. 88 alin. (1) din Statut)

Hirotesia întru citeţ şi ipodiacon şi hirotonia întru diacon şi preot se fac numai pe seama unui altar din cuprinsul eparhiei. (art. 123 alin. (5) din Statut)

Raportul între personalul clerical şi Centrul eparhial este unul de slujire şi misiune liber asumată, conform mărturisirii (declaraţiei) solemne publice rostite şi semnate de către fiecare candidat înaintea hirotoniei întru preot. La începerea activităţii pastorale în unitatea pentru care a fost numit, personalul bisericesc primeşte din partea chiriarhului o decizie prin care se reglementează drepturile şi îndatoririle ce-i vor reveni. (art. 123 alin (7) din Statut)

Doctorii în teologie, absolvenţii de masterat, licenţiaţii în teologie, absolvenţii de seminar teologic liceal, citeţii şi ipodiaconii teologi nu pot fi hirotesiţi sau hirotoniţi într-o altă eparhie fără documentele de ieşire canonică din eparhia de care aparţin. (art. 125 alin. (2) din Statut)

Textul Mărturisirii (Declaraţiei) de la hirotonia clerului de mir şi textul Mărturisirii (Declaraţiei) de la hirotonia clerului din rândul personalului monahal au caracter unitar şi obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române din ţară şi din afara graniţelor ţării. (HSS nr. 4218/7 iulie 2010)

G. Perfecţionarea personalului clerical în vederea obţinerii gradelor profesionale:

Promovarea examenelor pentru obţinerea gradelor profesionale (definitiv, II şi I) dă dreptul preoţilor şi diaconilor de a concura sau a solicita transferul pentru ocuparea de posturi în parohii de categorii superioare. Cursurile şi examenele pentru obţinerea gradelor profesionale (definitiv, II şi I) sunt obligatorii ca formă continuă de perfecţionare a pregătirii clerului şi se desfăşoară potrivit metodologiei, 3a instituţiile de învăţământ universitar teologic, care se aprobă de către Sfântul Sinod. (art. 125 alin. (1) din Statut)

Metodologia pentru obţinerea gradelor profesionale de către personalul clerical, studii medii şi studii superioare şi Precizările adiţionale reprezintă criteriul unic de pregătire, încadrare şi promovare a personalului clerical în Biserica Ortodoxă Română, prin examen de capacitate, definitivat, gradul II şi gradul I. (HSS nr. 545/5 martie 2003 şi nr. 1199/9 iulie 2008)

Personalului didactic licenţiat la specializarea Teologie Pastorală din cadru! Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, care predă discipline de specialitate teologică în învăţământul preuniversitar teologic sau care predă disciplina Religie în învăţământul de stat, i se echivalează, pe bază de acte justificative, gradele didactice obţinute în învăţământul de stat (definitivat, ÎI şi I) cu gradele profesionale pentru personalul clerical, cu obligaţia susţinerii examenului de titularizare (capacitate preoţească), înaintea hirotoniei. (conf. art. 121 alin. (3) din Statut coroborat cu prevederile HSS nr. 1199/9 iulie 2008)

Pentru certificarea promovării examenelor de obţinere a gradelor profesionale de către personalul clerical, se va tipări un model unic de diplomă, valabil în toate eparhiile din cuprinsul Patriarhiei Române. (HSS nr. 1.199/9 iulie 2008)

H. Notarea administrativă a personalului clerical:

Permanenţa Consiliului eparhial definitivează notarea anuală a preoţilor, la propunerea protopopului, într-o şedinţă de lucru din prima lună a anului următor perioadei evaluate. (art.102 lit. h) din Statut)

I. Condiţii pentru numirea şi transferarea clerului în mediul urban si rural:

Numirea şi transferarea preoţilor şi a diaconilor la parohii se fac prin concurs. (conf. art. 123 alin. (3) din Statut)

Pentru a putea fi numiţi, candidaţii la posturile de preot şi diacon trebuie să corespundă condiţiilor canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti. (art. 123 alin. (4) din Statut)

La parohiile din mediul urban (municipii şi oraşe), preoţii se numesc prin concurs, dintre doctorii, absolvenţii de masterat şi licenţiaţii în teologie. Aceştia sunt datori să aibă minimum cinci ani de vechime în cler şi să promoveze examenul de selecţionare pentru parohiile din mediul urban. (HSS nr. 3228/10 mai 1991 şi art. 124 alin. (1) din Statut)

La parohiile din mediul rural (comune şi sate), preoţii şi diaconii se numesc prin concurs dintre doctorii în teologie, absolvenţii de masterat şi licenţiaţii în teologie care au promovat examenul de capacitate preoţească. În cazul preoţilor care solicită transferul, aceştia sunt datori să aibă cel puţin cinci ani de la ultimul transfer. (HSS nr. 3228/10 mai 1991 şi art. 124 alin. (2) din Statut). La transferul de la o parohie la alta în mediul rural se va ţine cont de studii, notarea administrativă şi activitatea candidaţilor, precum şi de situaţia misionară din teren. (conf. HSS nr. 3228/10 mai 1991)

În cazul în care la unele parohii din mediul rural nu se prezintă candidaţi care întrunesc condiţiile prevăzute la aliniatul precedent, pot fi numiţi şi absolvenţi de seminar care au susţinut examenul de capacitate. (art. 124 alin. (3) din Statut)

Media generală de candidare la transferare a preoţilor şi diaconilor (din mediul rural şi urban) rezultă din ultima medie la acelaşi nivel de studii (doctorat, admisibilitate, masterat, licenţă în teologie, diploma de seminar)*, adunată cu media notărilor administrative pe ultimii cinci ani, cu media examenului de definitivat, gradul II sau gradul I (ultimul absolvit) şi împărţite la trei. (HSS nr. 3228/10 mai 1991)

Absolvenţii de seminarii şi preoţii care au numai studii seminariale nu vor putea candida şi nu vor putea fi numiţi la parohii din mediul urban. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

J. Examenul selecţionare numirea prin concurs la parohiile din mediul urban

(municipii şi oraşe):

La examenul de selecţionare pentru transferare la parohiile din mediul urban (municipii şi oraşe) se pot prezenta preoţii şi diaconii având calificativul Foarte Bine (8,51-9,50) şi Excepţional (9,51-10,00), rezultat din media la studii (ultima şcoală absolvită), media ultimului grad profesional absolvit (definitivat, gradul II sau gradul I) şi media notărilor administrative pe ultimii 5 ani, toate mediile adunate şi împărţite la 3, vechimea în cier de minimum 5 ani, fără impedimente canonice şi fără sancţiuni disciplinare în ultimii 5 ani. (HSS nr. 3227/10 mai 1991, nr. 511/25 ian. 1992, nr. 545/5 martie 2003, nr. 1199/9 iulie 2008)

Examenul de selecţionare pentru mediul urban este obligatoriu şi pentru doctorii în teologie. (HSS nr. 5014/15 noiembrie 2001 şi nr. 1002/13 martie 2G02)

Comisia de examinare se va stabili de chiriarhul locului dintre profesorii universitari de teologie, profesorii de la seminariile teologice liceale sau preoţi cu pregătire teologică superioară (doctorii în teologie, absolvenţi ai cursurilor de doctorat cu examen de admisibilitate, absolvenţi de masterat sau gradul I în preoţie), având activitate pastoral-misionară şi administrativă foarte bună sau excepţională. Comisia va fi prezidată de chiriarh sau delegatul său. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

Examenul de selecţionare va consta din următoarele probe:

Un memoriu asupra activităţii pastorale, misionare şi gospodăreşti, desfăşurate în ultimii cinci ani, avizat de protopop şi aprobat de chiriarhul locului, care apoi va fi prezentat oral şi în faţa Comisiei şi notat de aceasta;

O probă scrisă cu subiect stabilit de Comisie, din domeniul Teologiei pastorale, al
Teologiei dogmatice şi al îndrumărilor misionare, care să facă dovada cunoştinţelor candidatului în problemele actuale de pastoraţie, precum şi a capacităţii sale;

O probă orală de predică, rostită fie în faţa Comisiei în sală, fie în biserică, la un serviciu religios (15 minute);

O probă orală de cateheză, predată copiilor (30 minute);

O probă de slujire în biserică. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

Tematicele pentru examenul de selecţionare vor fi întocmite pentru fiecare serie în parte, cu concursul cadrelor didactice universitare, vor fi aprobate de chiriarhul locului şi afişate la sediul centrului eparhial şi în protopopiate, cu cel puţin o lună înainte de data examenului. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

Subiectele pentru probele fiecărui examen se vor extrage din urnă, unde vor exista cu 10 subiecte în plus faţă de numărul candidaţilor. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

La fiecare probă, fiecare examinator, inclusiv preşedintele, acordă câte o notă şi se face media la fiecare probă, fără rotunjire. Mediile de la probele examenului de selecţionare se adună şi se împart la cinci, obţinându-se astfel media generală a examenului. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

Candidaţii care vor obţine media generală 8,51, calculată din mediile de la probele examenului de selecţionare, vor fi declaraţi admişi. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

Dacă niciun candidat nu a obţinut media generală 8,51, examenul se va repeta. (HSS nr. 3227/10 mai 1991)

Media generală a examenului de selecţionare are valabilitate un an de zile de la data susţinerii, indiferent de parohia pentru care preotul sau diaconul respectiv se înscrie la concurs. (HSS nr. nr. 4277 din 7 iulie 1993)

Candidatul care a obţinut cea mai mare medie la examenul de selecţionare va fi numit la parohia pentru care a concurat (în ordinea mediilor obţinute de candidaţi). (HSS nr. 3227/10 mai 1991) 

La medii generale egale au prioritate preoţii şi diaconii eparhiei care îndeplinesc, în ordine, următoarele criterii: sunt doctori în teologie, absolvenţi de masterat, au absolvit şi examenul de gradul II sau gradul I, nu au mai solicitat transfer în ultimii cinci ani şi intră în concurenţă cu candidaţi din alte eparhii. (HSS nr. 3227/10 mai 1991 şi coroborat cu HSS nr. 3228/10 mai 1991)

Precizări ale Cancelariei Sfântului Sinod, întrucât acestea nu existau până acum.

Precizarea dintre paranteze aparţine Cancelariei Sfântului Sinod, ţinând seama de faptul că pentru aceeaşi parohie pot fi mai mulţi candidaţi.

România. Aici. Acolo.

Un interesant material evidenţiază elementele esenţiale care definesc tabloul României, cu cele două sau chiar patru milioane de români activi plecaţi la muncă în străinătate şi ce s-ar întampla dacă aceştia s-ar întoarce acasă. Luate grosso módo, consecințe pozitive ar fi “transferul de know-how, de mentalităţi diferite de cele din ţară, şi în al doilea rând, un val de antreprenoriat care alimentează economia românească”. Consecințe negative s-ar concretiza în “eliminarea unuia din principalele elemente de alimentare a contului curent (remiterile românilor din străinătate), plus o tensionare formidabilă a pieţei muncii”. Analizând însă situaţia în amănunt consecinţele reale sunt mult mai grave. De ce? Aşa cum foarte bine spune şi autorul, “România nu are resursele de a-i plăti şi nici nu le oferă spaţiul de afirmare necesar. A-i readuce în România înseamnă a-i plafona. În schimb, românii din această categorie pot fi excelenţi ambasadori neoficiali ai românilor, sprijinul lor (dezinteresat!) putând schimba o percepţie acolo, deschide o uşa dincolo”. Indiferent cât de bine sunt integraţi în ţara de adopţie, cei plecaţi trăiesc între două lumi, iar decizia de a reveni în România le va aparţine fără nici o constrângere atunci când sistemul românesc le va oferi mai multe oportunităţi decât în prezent.

Dan Luca/ Bruxelles

*********************

Doar profit și interese

Citind scrisorile voastre şi aflând despre dramele prin care aţi trecut şi treceţi, aş dori să vă dau câteva sfaturi. Încercaţi să nu vă descrieţi cu lux de amănunte lipsurile, corupţia, aspectele negative ale României din care aţi plecat. Nu este cazul de a povesti cum sunteţi trataţi în spitale, în magazine, despre lipsa colaborării cu instituţiile statului, despre umilirile la care sunteţi expuşi în fiecare zi, pentru simplul fapt că acestor spanioli nu le pasă de voi. Sunteţi în Spania doar pentru a munci, a presta servicii pe care alţii refuză să le îndeplinească. Aţi ajuns în această țară pentru a salva ceea ce a rămas din demnitatea voastră umană, lăsându-vă acasă copiii sau părinţii ajunşi la bătrâneţe. Este chiar atât de dificil de înţeles că toleranţa şi compasiunea sunt calităţi total absente printre străini, micile excepţii confirmând regula? Înainte de a vă mărturisi frustrările, încercaţi să fiţi siguri că aveţi în faţa voastră persoana capabilă de a înţelege drama de zi cu zi a unui român. Din păcate, nu aveţi cum să cunoaşteţi esenţa poporului spaniol, cum gândesc, cum reacţionează. Este nevoie de o experienţă de mulţi ani pentru o imagine clară despre ceea ce înseamnă mentalitatea celor care vă acceptă printre ei. Singurii care vă pot înţelege sunt vârstnicii care au fost martorii lipsurilor din cel de Al Doilea Război Mondial şi a foametei care a urmat. Nu confundaţi faptul că o familie spaniolă are nevoie de voi pe post de “internă”, “externă” sau “baby-sitter”, cu ospitalitatea sau bunătatea umană. Nu trebuie să credeţi că munca de “om bun la de toate” în casa unui spaniol vă dă dreptul de a face parte din acea familie. Aceste persoane vă acceptă atât timp cât reuşiţi să îndepliniţi rolul pentru care sunteţi plătiţi. Povestind situaţii şi fapte jenante din trecutul vostru din România, speraţi, probabil, să fiţi înţeleşi şi compătimiţi de spanioli? Comiteţi o mare eroare! Chiar dacă aparent aveţi parte de compătimire, poveştile voastre nu vor adăuga în niciun caz cinste niciunuia dintre voi. Nu este oare suficientă “imaginea” creată de violuri, hoţii, crime, accidente rutiere provocate de români în stare de ebrietate? Nu este suficientă invazia ţiganilor care nu vă lasă să trăiţi liniştiţi? Cum puteţi spera la ajutor şi compasiune de la persoane care nu se susţin material şi moral pe parcursul vieţii, nici măcar între ele, în cadrul relaţiilor de rudenie, sau de prietenie? Acolo unde sunteți, nu va veni niciodată vecina “de bloc” să se ocupe pentru două-trei ore de copilul vostru, ca să vă vizitaţi rudele din spital. Sunt extrem de puţine cazurile în care există un ajutor real între spanioli pentru că şi societatea spaniolă, ca orice entitate capitalistă, se bazează pe profit şi interese. Îmi permit să adresez o întrebare românilor din Spania: de câte ori aţi avut ocazia să auziţi lamentaţiile unui spaniol privind situaţia reală a societăţii în care trăieşte? Acum douăzeci de ani se striga peste tot “nu ne vindem ţara”, dar comuniştii şi securiştii au îngenuncheat-o, vânzând totul străinilor motiv pentru care câteva milioane de români disperaţi au devenit braţe de muncă în afara ţării. În mod sigur nu va veni nimeni să vă explice că, în anii ’50, se murea de foame în Spania sau Italia, mulţi emigrând în Argentina, Belgia, Australia şi exportând cu “succes” mafia şi camorra în Statele Unite. Nimeni nu va recunoaşte că sunt datori vânduţi americanilor, pentru ajutorul financiar acordat în reconstrucţia ţării, nimeni nu vă va spune că, muncind în Spania sau Italia, plătiţi cele mai mari taxe din Europa. Vă spun toate acestea pentru a înţelege consecinţele denigrării sistematice a ţării din care provenim. Este oare cazul de a complica şi mai mult situaţia delicată în care ne aflăm? Cu cât veţi reuşi să vă controlaţi mai bine vorbele, cu atât veţi reuşi să pretindeţi respectul şi stima poporului spaniol sau italian. Prin muncă cinstită, corectitudine şi verticalitate umană! Demonstraţi în oricare situaţie că sunteţi mai buni, mai umani. Demonstraţi că aveţi cel puţin un minim de educaţie şi civilizaţie şi nu vă umiliţi.

Kasandra Kalmann Nasaudean

*******************************

Omul frustat și iubirea

Mândria şi frustrările distrug relaţiile dintre oameni. Prea mulţi români vor să impună celorlalţi felul lor de a fi, de a gândi, de a se îmbrăca, de a vorbi. Mândria de a demonstra altora că eşti deasupra lor vine întotdeauna din frustrări serioase. Faptul că eşti complexat te împinge la astfel de gesturi care arată celor din jur exact inversul celor pe care vrei să le demonstrezi. Astfel de oameni sunt foarte uşor de înţeles pentru că nu se pot ascunde. Pentru un om deschis la minte este foarte simplu să vadă în spatele aparenţelor. Foarte interesant este faptul că aceşti oameni frustraţi şi mândri sunt foarte uşor de manipulat. Te poţi juca cu ei aproape fără restricţii dacă le gâdili un pic orgoliul pentru că sunt orbiţi de ceea ce se chinuie să demonstreze. Interesant este atunci când ai un astfel de şef pe care îl vezi cât de slab şi redus este. Când apare frustrarea în viaţa unui om, este din cauză că se simte înşelat în aşteptările sale. Frustrarea de multe ori apare și din cauza lipsurilor materiale sau a sentimentelor morale. Viaţa multora e stăpânită de iubire, dar nu întotdeauna împărtăşită. Când unul iubeşte şi nu i se împărtăşeşte aceelaşi sentiment, să fie iubit, și e tratat cu indiferenţă, devine frustrat. El îşi imaginează diferite situaţii din cauză că nu este iubit de către acea persoană, aceste situaţii făcând să-şi schimbe în mare parte comportamentul faţă de cei din jur şi în primul rând faţă de el însăşi. Nu aș fi vrut să mă opresc iar la acest subiect. Am discutat prea des despre asta, și probabil am amintit de el de multe ori. Însă de când există lumea, faptele și vorbele tuturor oamenilor au trezit controverse. Nu-i înțelegem pe majoritatea celor care ne înconjoară. Găsim oameni care ne dezamăgesc, fugim, dar ne lovim iar de ei. Toți dăm vina pe cei de lângă noi pentru că lumea în care trăim nu este mai bună. Războaiele nu se mai țin cu arme, pistoale și săbii. Noi suntem armele războaielor. Purtăm războaie cu cei de lângă și cu noi înșine.

Irina Georgescu Șova

**********************

“Pupăcioșii” de lângă noi

Cu toții îi cunoaștem. I-am întâlnit la serviciu. Sunt acei oameni care în loc să își vadă de treaba lor și să își îndeplinească atribuțiile sunt prea ocupați cu suflatul în urechile șefilor. Îi găsiți în spatele șefilor gata de pupat și gata să ceară mai mult de lucru doar de dragul de a arăta bine. Aceștia sunt cea mai josnică subspecie de oameni. Nu îi preocupă decât să arate bine în fața șefilor și nu îi interesează cum obțin asta. Toarnă pe toată lumea, cer de muncă în prostie, fac ore suplimentare la nesfârșit. Practic, sunt niște sclavi de bună voie și nesiliți de nimeni. Cu toții îi cunoaștem și îi „îndrăgim”. Datorită lor ajungem și noi să muncim ca niște sclavi și să picăm prost în fața șefilor pentru simplul fapt că nu suntem niște pupăcioși care trăiesc pentru a pupa dosul șefului cu orice ocazie. Îi cunoști, dacă n-ai trăit cumva pe altă planetă până acum. Ai cu siguranță câteva fețe în minte deja, ai câteva referințe clare fără să te chinui prea mult. Îi știi, n-ai cum să-i ratezi, chiar dacă ai și numai două săptămâni în câmpul muncii și tot ai deja o listă cu cel putin trei pupăcioși entuziaști, care pândesc momentul să se arunce în dosul șefului. Eu am de ceva ani buni un șef. Cu care mă înțeleg de minune, cu toate că de câteva ori m-a luat de perciuni și m-a spânzurat pe fereastră după ce am făcut niște nefăcute (nefăcute: să scriu „hemoroizi” sau „vip-uri constipate” în articolele mele. Evident c-am recidivat și până la urmă m-a lăsat în pace). Eh, șeful acesta al meu are un stil care te unge pe suflet când vine vorba de pupăcioși. Trage câte o privire atât de acră și ucigătoare când simte că-i vorba de „periere” încât își înghit oamenii limbile cu tot cu dinți. Dar din nenorocire nu-i așa peste tot. Mi-aduc aminte de ședințe și de întâlniri de lucru în România, unde nu aveai loc să spui un „nu” de-atâtea: „Vaaaai șefu’, da’ ce deștept ești, da’ bine că ai venit cu ideea asta, că ne-ai luminat, zău așa!” Bre pupăcioșilor, vă doresc s-aveți și de-acum încolo un succes nebun în carieră! Și să vă uitați la fel de strâmb la proștii care chiar încearcă să facă ceva cu adevărat, muncind cu creierul. Dar viața, drăguța de ea, ajunge să fie corectă în toate cazurile și întotdeauna. Nimic nu rămâne neplătit. Că proștii ăia poate nu ajung la fel de repede ca voi să-și scrie în CV „manager” sau „director adjunct”, dar nici n-au parte zilnic de gustul acela oribil în gură…

Final fericit

Aceste rânduri sunt dedicate acelor persoane care nu își mai scot botul din dosul șefilor. Pupăcioșii, sau lingăii, care sunt în apropierea noastră. Cei care ar face orice ca să intre sub pielea cuiva, iar rolul de hârtie igienică li se potrivește de minune. Pot fi cei mai buni prieteni, dar și cei mai inverșunați dușmani. Pupăcioșii acționează solo, deoarece două sau mai multe suluri de hârtie igienică deja bat la ochi. Eu nu înțeleg ceva la ei: cum vor să mai fie și respectați, după ce dau dovadă de un caracter infect sau poate inexistent? După ce intră sub pielea cuiva, vor să-i ia și locul. Nesimțire totală. Și se poartă de parcă toți ceilalți ar fi inferiori, când nu realizează că ei sunt de fapt, frustații bolnavi a unei nații în declin. Din partea mea, toate aceste persoane ar putea forma un zid uman în fața tramvaiului sau pot constitui subiectul unui reportaj de știri despre autoincendiere.

Dex: pupincurist: lingușitor, servil, slugarnic, persoană falsă cu interese ascunse, linguşitoare.

Cristian I. Guitars – Barcelona

sursa: occidentul-romanesc.com

Trăim într-un mediu aflat în continuă schimbare şi propria existenţă poate fi definită ca rezultatul interacţiunii permanente cu acest mediu. Este dificil să înlăturăm complet factorii stresanţi nocivi, dar putem să schimbăm modul în care reacţionăm la situaţiile stresante.

Stresul este inevitabil şi reprezintă o parte integrantă a vieţii noastre, reprezentând o provocare reală sau percepută ca reală, la care organismul caută să se adapteze. “Stresant” reprezintă tot ceea ce dezechilibrează balanţa fiziologică a organismul, iar răspunsul la stres reprezintă adaptarea organismului pentru a restabili această balanţă (echilibrul mediului intern).

Există două tipuri de stres, categorisite în funcţie de caracterul benefic sau nociv asupra organismului: eustresul (numit şi stresul cu caracter predominant favorabil) şi distresul (numit şi stresul cu caracter nociv).

Eustresul reprezintă reacţiile la fenomene plăcute (râs, joc, succes, satisfacţie), care asigură rezistenţa organismului şi menţin echilibrul mediului intern.

Distresul presupune apariţia unor reacţii disproporţionate, ca răspuns la factori cu potenţial nociv, reacţii care dezorganizează capacitatea de adaptare a organismului sau ajung la insuficienţa capacităţii de adaptare, ceea ce determină apariţia bolii (un răspuns la stres cu potenţial nociv pentru organism).

În funcţie de durata stresului, acesta poate fi acut sau cronic.

Stresul acut este reacţia în faţa unei ameninţări imediate, cunoscută în mod obişnuit sub denumirea de “răspuns de luptă”. Ameninţarea poate fi orice situaţie trăită deja, chiar şi în subconştient sau fals, ca un pericol. Factorii de stres acut includ: zgomotul, aglomeraţia, izolarea, foamea, pericolul, infecţiile, imaginarea unei ameninţări sau amintirea unui eveniment periculos etc. În toate cazurile, odată ce ameninţarea acută a trecut, răspunsul organismului se dezactivează şi nivelul hormonilor de stres revine la normal, această stare fiind numită “răspunsul de relaxare”.

Stresul cronic apare ca o luptă continuă, datorită vieţii moderne pe care o ducem. Factorii de stres cronic includ: atmosfera tensionată de la locul de muncă, problemele pe termen lung cu partenerul de viaţă, singurătatea, grijile financiare persistente etc. Stresurile moderate care nu produc efecte lezionale asupra organismului au un efect benefic, antrenând şi stimulând vitalitatea organismului şi rezistenţa la stresuri ulterioare.

Recomandarea medicilor este aceea de a încerca să evaluăm situaţiile stresante pentru a vedea posibilele avantaje şi dezavantaje (atunci când anticipăm care ar putea fi cel mai rău rezultat, vom putea face faţă mai uşor situaţiei). Pentru a reduce efectele stresului cu caracter nociv să încercăm să avem în fiecare zi activităţi plăcute sau interesante (să ne întâlnim cu prietenii, să ne plimbăm, să citim cărţi, să ascultăm muzică).

Dr. Cristina Mihaela Ghiciuc

sursa: lumina.ro

“E dureroasa aceasta racire a sentimentelor”

Stranepoatele se razbuna

- Reputatia dvs. de om de cultura e concurata puternic de imaginea dvs. de om de lume, care uimeste prin rafinament, curtoazie si eleganta. Insusiri pe cale de disparitie in lumea de astazi, si dupa care femeile suspina din greu. Arta cuceririi se invata pe vremuri la scoala?

- Pe vremurile la care va referiti, cand era vorba de o dragoste mare, nici macar nu te atingeai de femeia iubita, decat daca iti devenea sotie. Iar ostilitatile decurgeau fooooarte incet. In viata mea, in afara de cateva legaturi cu totul neinteresante, toate amorurile au insemnat cuceriri indelungate.

Ce sa mai spun de perioada de fleurt cu viitoarea mea sotie? A durat mai bine de un an! Un an in care nu ne-am atins. Si nici macar primul sarut nu l-am luat, decat dupa cateva luni de zile. Iar prima imbratisare totala am avut-o in noaptea nuntii, dupa cele doua ceremonii: civila si religioasa. Asa stateau lucrurile in Franta catolica in epoca aceea, tara unde traiam. De fapt, la fel era si in Spania si Italia, tot tari catolice. Fetele ajungeau virgine la casatorie. In Germania, situatia era mai speciala. Acolo fetele erau relativ libere inainte de casatorie, adica de la o anumita varsta incolo puteau sa se “dea in barci”, in schimb, odata casatorite, erau foarte fidele. Era o chestiune de onoare. Pe de alta parte, in Suedia si in Scandinavia, in general, domnea, din acest punct de vedere, o libertate acceptata inclusiv de parinti. De pilda, cand eram de 20 de ani, am avut un prieten francez, care se incurcase cu o norvegianca si s-a dus dupa ea. Ei, si-acolo s-a trezit ca mama fetei le aducea, dimineata, mancarea la pat. (rade)

- Ce fel de tabieturi ii guvernau pe romani?

- In Romania, fetele erau nitel mai libere, uneori se intampla s-o scranteasca si mai devreme de maritis. Dar in societatea pe care eu o frecventam, in afara de niste cazuri exceptionale, cum a fost Tanda Caragea, care de la varsta de 14 ani s-a dat in barci, cazurile de libertinaj flagrant erau rare. Insa restrictiile acestea nu veneau din motive morale si nici de alta natura, ci, pur si simplu, din teama fetelor de a nu ramane insarcinate. Avortul era o treaba foarte complicata pe atunci. Asadar, cazul Tandei Caragea, care umbla cu prezervativele in geanta, nu era deloc un model, ci o exceptie, si aceea aratata cu degetul. Baietii se purtau liber doar cu tinerele sarace, sau cu tiganci, de se nenoroceau uneori cu cate-o blenoragie de calibru mare – cum a patit bietul frate-miu, cu tigancile de la Strajesti. Pe vremea aia, afectiunile astea se ingrijeau mult mai salbatic si daca nici nu tratai boala din primele 2-3 zile, ci asteptai mai mult, rezultatul erau luni si luni de tratamente si, oricum, riscai sa devii steril sau sa te procopsesti cu unele urme pe viata.

- Lumea satului era mai morala, asa cum le povestesc bunicii nepotilor?

- Si in lumea rurala existau diverse tipologii comportamentale. De pilda, sasii din Transilvania aproape ca nu si-au schimbat numarul total de-a lungul veacurilor. Cand au fost adusi de regii Ungariei, pe la 1200-1300, au venit 2-300.000, iar inainte de al doilea razboi mondial erau 350.000. Deci, numarul lor nu se modificase prea mult. De ce? Se pare ca, pentru a nu-si imparti averea, aveau grija sa nu faca decat unul, cel mult doi copii, iar pentru asta, foloseau niste metode proprii de abtinere. Pe cand romanasii nostri faceau cate zece copii, cat ai clipi. (rade) Din punctul de vedere al moravurilor, a intervenit o schimbare generalizata. Si parca si mai si in tarile catolice, unde acum e un dezmat in toata legea. Ai crede ca femeile de azi se razbuna pentru ce-au suferit mamele, bunicile si strabunicile lor. Eu sunt asa de batran, incat am fost martorul a trei etape distincte: epoca generatiei mele, cand a face curte unei femei implica gesturi de mare delicatete si cand femeile nu se ofereau inainte de casatorie; epoca generatiei fiica-mi, in cazul careia banuiesc ca “evenimentul” s-a intamplat pe la 19-20 de ani, si poate sa fi avut 2-3 iubiti inainte de-a se logodi si marita; si epoca nepoata-mi, care am impresia ca de la 15-16 ani incolo si-a schimbat iubitul in fiecare an si nu s-a casatorit decat la treizeci si ceva de ani, cand a simtit ca se poate aseza pe viata.

Partida de bridge

- Cum arata amorul in perioada interbelica? Cum faceau curte barbatii femeilor?

- Nu prea faceam lucruri din astea protocolare – buchete de flori, cutii cu bomboane – ci, atunci cand iti placea o fata, incercai s-o atragi catre niste intalniri din astea, de societate, unde sa poti sa actionezi. Dar totul asa, cu delicatete. De exemplu, eu m-am indragostit de nebuna de Tanda Caragea, cand ea avea 14 ani, dar a fost ceva… usor. Apoi, cand ea a implinit 15 ani, m-am amorezat de sora-sa, Irina, care era mai mare cu trei ani decat ea si un cu totul alt gen. De unde Tanda era blonda, inalta si subtire – probabil ca luase ereditate de pe partea romaneasca, valaha – Irina era o grecoaica tipica: negricioasa, cu ochii foarte mari, foarte frumoasa cu totul.

Pe langa atributele astea, era serioasa, dar, in acelasi timp, era si o allumeuse, adica o femeie care te incita, dar nu se da pana la capat. Pe Irina am descoperit-o la un bal cu sute de invitati, pe care l-a dat Tanda, la 15 ani. Eu, la varsta aceea – eram un tanar de 18 ani – nu dansam inca. Pe urma am fost nebun de pasiune dupa dans, dar atunci eram inca prea timid. Asa ca am lasat-o pe Tanda cu nebunii ei sa danseze pana-n zori si am trecut in salonul celalalt, unde erau cei care o curtau pe Irina. Era acolo o masa de bridge si noi, baietii, stateam in jurul ei, ne uitam, faceam glume… Peste cateva zile, m-am intors la Universitate, la Paris, dar am inceput o corespondenta cu Irina. I-am scris destule epistole… In anul urmator, m-am indragostit de fata lui Henry Coanda, de Ileana. O fata extraordinara: inalta, subtire, nu o frumusete clasica, dar o fiinta cu un farmec nebun. Pe Ileana am descoperit-o la Paris, la un bridge, la niste prieteni, si imediat mi-a cazut cu tronc. Cand m-am intors in tara, am regasit-o, si-atunci m-am gandit: “Ce sa fac?” M-am dus la mama si i-am zis: “Mama, nu poti sa dai un mic ceai si s-o inviti si pe Ileana?”. Deci, vedeti ce combinatii trebuiau facute ca sa incerci sa te vezi cu o fata? (rade) Nu te duceai s-o pandesti pe strada sau la usa, trebuia s-o captezi prin mijloace mondene. Dar sa revin. Mama m-a debusolat, raspunzandu-mi: “Eee, doar tu n-ai s-o ataci pe prietenioara lui Razvan!”. Asadar, frate-miu ii facea si el curte Ilenei, si mama voia sa evite un conflict intre frati. Asa am ramas cu buzele umflate. Cateva zile mai tarziu, am plecat in Franta, cu un camarad al meu, Sandu Ghika. Mi-aduc aminte ca deplasarea aceea am facut-o cu economie. Am plecat cu trenul la clasa a II-a, iar de la Budapesta, am schimbat si-am luat o clasa a III-a, ca erau trenurile mai civilizate. Ei, si pe drum, m-am apucat sa-i destainui lui Sandu pasiunea mea pentru Ileana Coanda, la care el imi replica: “Da’ e deja cu Radu Plesia!” Aaaaa! Cand am auzit, a fost un adevarat dezastru. Dupa aceea, m-am indragostit de France, viitoarea mea nevasta, asa ca s-a terminat si cu Ileana. Ca sa inchei: lucrurile mergeau foarte incet, cu delicatete si cu respect. Trebuia sa atragi fata intr-o societate unde s-o inviti, ori la o mica sedinta de dans, ori la un bridge… Bridge-urile erau foarte frecvente pe vremea aceea si reprezentau un mijloc minunat de a cunoaste fete. De-asta, eu n-am invatat niciodata sa joc bine. Ma uitam tot timpul dupa fete si-mi fugea gandul de la carti. (rade)

Sfaturi pentru barbati

- Femeile zugravite de dvs. au cam disparut. Doamnelor de astazi, mai ales celor cu cariere solide, le place sa aiba ele comanda, cand e vorba de ales un barbat. Romantismul pe care il evocati cu atata farmec s-a pierdut, din pacate.

- In timpul pe care-l evoc, barbatul avea initiativa. Afara de cazuri cu totul exceptionale, cand femeia era foarte indrazneata si facea ea primii pasi. Dar, in general, barbatul era cel care lua initiativa, care invita, care gasea pretexte s-o scoata pe fata la un concert, la o opera sau, mai cu seama, la un film, fiindca la cinema se incepeau niste pipaieli, mai mult sau mai putin discrete.

O situatie usor ipocrita, desigur, insa femeia era totusi respectata si inainte, si dupa “cucerire”. Barbatul avea grija de femeia lui. Din punctul asta de vedere, eu chiar exageram. (rade) Am fost un barbat extrem, extrem de grijuliu, nu doar cat France mi-a fost logodnica, ci si dupa ce mi-a devenit sotie. Cedam la absolut toate capriciile ei. Daca eu aveam pofta sa merg la cinema si ea imi spunea ca nu voia, nu insistam si nici nu ma duceam singur. Poate ca a fost o eroare a mea – aici o sa fiu mai rautacios – fiindca femeia profita imediat de slabiciunea barbatului. Nu e bine ca un barbat sa fie prea dornic sa-i faca placere femeii, pentru ca ea devine tiranica in mod instinctiv si, uneori, ajunge chiar sa-l dispretuiasca pe partener. Asa ca trebuie sa pastrezi, ca barbat, o oarecare masura. Dar, repet, la modul general, baietii de pe vremea mea erau foarte atenti la dorintele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coada de matura, n-o vedeau ca pe-o persoana careia sa-si permita sa-i comande: “Hai, treci in pat” si gata!

Brutalitatea atrage multe femei

- Sunt barbatii interesati sa dezlege psihologia femeii pe care o iubesc? Sa-i cunoasca asteptarile sufletesti?

- Am sa va dezamagesc, dar, sincer, cred ca majoritatea barbatilor nu au subtilitatea de a se apleca asupra psihologiei feminine. Afara de cei care sunt niste Don Juan-i innascuti. Un om normal, in general, nu ghiceste pe unde si cum ar putea sa cucereasca o femeie. Cred ca noi, barbatii de atunci, eram mai curand naivi, iar cei de azi mi se pare ca sunt foarte brutali. Ceea ce, la modul pragmatic vorbind, nu e neaparat rau, pentru ca, asa cum am scris in cartea mea “Amintiri si povestiri mai deocheate”, am remarcat ca foarte multe femei au o atractie catre omul brutal.

Desi la nivel de discurs il resping totalmente, in practica, se lasa dominate de tipul asta foarte barbatos. Acesta e si motivul pentru care azi, dupa ce s-au ridicat tabuurile, multe femei sunt atrase de ideea de a se culca impreuna cu un negru sau un chinez. Au impresia ca e ceva cu totul diferit de barbatul alb, europeanul, sunt incitate de bizareria fizicului lor, in fond, rezoneaza la elementul animalic. Asta, judecand dupa criteriile noastre de frumusete, fiindca, la randul lor, negrii sau chinezii ne gasesc pe noi ca fiind urati. E o chestiune de obisnuinta. Eu am trait in Africa 23 de ani si, dupa ce m-am acomodat, am descoperit acolo niste frumuseti indigene absolut spectaculoase. Multe dintre femeile din regiunea Sahelului, de exemplu, au capul in forma de ou, or, luand in considerare faimoasa regula de aur a geometriei estetice, ele sunt mult mai aproape de perfectiune decat europencele. Revenind insa: barbatul, in loc de psihologie, o ia inainte instinctiv si incepe sa pipaie cararea catre femeia dorita. Si uneori se trezeste plesnit peste laba. (rade) Atunci, saracul, se sperie si se retrage definitiv. De multe ori, barbatii nu sunt destul de persistenti. Sau, cel putin, acesta a fost cazul meu: daca aveam impresia ca n-am izbutit din prima incercare, deveneam foarte timid fata de acea persoana si abandonam. Ar fi trebuit sa revin, sa insist…

Cutia cu funda rosie

- Ati declarat, la un moment dat, ca vi se pare o tragedie ca au disparut scrisorile de dragoste, acelea scrise cu cerneala pe hartie. Azi se poarta sms-urile cu emoticoane. Nu a intervenit, oare, o sterilitate exacerbata in exprimarea sentimentelor? Un formalism care ne alieneaza? Nu alunecam periculos catre iubiri virtuale, traite prin telefon si internet?

- Aveti mare dreptate, in sensul ca perfectionarea mijloacelor de comunicare a ucis vechile metode de apropiere. Cum sa fac eu o scrisoare de dragoste pe e-mail? De sms nici nu mai vorbesc.

Nu se poate! Adica, poti s-o scrii, dar e rece. Apoi, nici nu indraznesti sa fii prea intim, prea deschis, fiindca stii ca e-mail-ul tau poate fi citit de mii de oameni. Cine vrea te intercepteaza prin Internet si afla tot ce-ai scris. Nu mai zic de politie si alti reprezentanti ai Statului. E dureroasa aceasta racire a sentimentelor. Eu, si acum, la batranete, cand am o simpatie pentru o femeie – ca eu continui sa fleurtez in scris (rade) – imi compun scrisorile tot cu stiloul pe hartie. Telefonul e nitel mai putin nociv. Ma refer la convorbirile propriu-zise. Curte prin telefon se facea si pe vremea mea, dar chestia asta cu sms-urile… Ce poti sa transmiti realmente? Situatia asta e si o expresie a lenii de care sufera majoritatea tinerilor. Probabil ca ei nici nu pricep ca sa vezi scrisul adevarat al celeilalte persoane e cu totul altceva. Nici scrisorile batute la masina nu-mi plac. Ce-i aia o scrisoare de dragoste batuta la masina? E rece si impersonala. Cand scrii de mana e ca un sacrificiu de sine. Iar cand primeai o scrisoare de la o femeie si-i simteai parfumul impregnat in pagini… ce mare lucru! De pilda, eu cu Sofia – poloneza de care am fost indragostit trei ani si despre care cred si acum, la batranete, ca ea a fost femeia care-mi fusese harazita mie, sotia mea ideala pentru toata viata, vreo 3-4 ani ne-am scris regulat si, inchipuiti-va ca am pastrat toate scrisorile, intr-o fosta cutie de bomboane, legata imprejur cu panglica rosie!

Romanul prefera visul, realitatii

- Si totusi, domnule Djuvara, avem, in continuare, hartie si stilouri. De ce credeti ca nu le mai folosim? Ce s-a pierdut din sufletul nostru?

- Emotia, probabil. Nu stiu sigur. Azi, genul acesta de apropiere de o alta persoana, gesturile delicate, in general, sunt considerate depasite, batranesti… Dar, apropo de scrisori, haideti sa va povestesc o istorioara! Candva, am cunoscut o frantuzoaica maritata, dar care se afla intr-o casatorie in care intelegerea era ca fiecare putea sa faca tot ce voia. Asa ca nu aveam impresia c-as fi impins-o la un adulter. Dorindu-mi sa-i fac o curte mai intensa si plecand in vacanta in Franta, i-am scris o scrisoare destul de lunga si cu destul de multe aluzii. Si ispravesc epistola cu cateva versuri dintr-o poezie a lui Arghezi, pe care o iubesc foarte mult (n. red. poezia “Melancolie”): “Am luat ceasul de-ntalnire/ Cand se tulbura-n fund lacul/ Si-n perdeaua lui subtire/ Isi petrece steaua acul./ Cata vreme n-a venit/ M-am uitat cu dor in zare./ Orele si-au impletit/ Firul lor cu firul mare./ Si acum c-o vad venind/ Pe poteca solitara/ De departe, simt un jind/ Si-as voi sa mi se para”. Asadar, traduc versurile pe frantuzeste – destul de dibaci, de-altfel, ca aveau si rima: “A present que je la vois venir/ Solitaire sur la greve/ Je sens en moi comme un regret/ Et je voudrais que se fut un reve”. Ii trimit scrisoarea frantuzoaicei, iar ea imi raspunde scurt: “A, da’ esti cam exotic!”. (rade) Versurile astea ale lui Arghezi sunt geniale, fiindca sunt tipice pentru romani. Romanul prefera visul, realitatii. Versurile astea sunt o semnatura de caracter national. Frantuzoaica insa n-a putut sa inteleaga un asemenea sentiment si m-a trecut la “exotici”. Si uite-asa, am mai zbarcit-o eu o data: aveam cincizeci si ceva de ani, dar fleurtam medieval. (rade)

- Credeti ca si lipsa de cultura a determinat, intr-o anumita masura, aceasta modificare de comportament?

- Aveti dreptate. Cred, intr-adevar, ca acesta e un element determinant. Tinerii nu mai citesc romane, in care sa vada cum creste dragostea, care sa le arate dramatismul sentimentelor. Lectura iti formeaza in mod inconstient subconstientul. Eu, de cand eram tanar, am citit cu patima, mai cu seama literatura franceza: “L’Histoire du chevalier Des Grieux et de Manon Lescaut”, romanele lui Balzac si Stendhal etc. Toate astea se intiparesc in tine si, fara sa-ti dai seama, te modeleaza… Devii tu insuti un literator, chiar daca nu esti talentat. Stii ca “asa se face”, asa trebuie sa-ti cuceresti iubita. Lipsa de cultura si de lectura e un element indubitabil care determina brutalizarea raporturilor dintre barbati si femei.

- Credeti, domnule Djuvara, ca acum, in 2010, mai exista ceea ce candva se numea “marea iubire” ? Desi amorul se petrece azi pe repede-inainte, multi mai tanjesc dupa o poveste de dragoste ca-n basme.

- Eu sunt optimist si cred ca in zona asta lucrurile nu se pot schimba. O dragoste mare se naste in orice epoca. Dovada, numarul mare de sinucideri din dragoste. Si eu am cunoscut vreo 2-3 tineri care la 17-18 ani s-au sinucis pentru ca fata i-a refuzat. Intensitatea dragostei e uriasa, daca ajungi la sinucidere, din credinta ca ai pierdut-o pe aceea despre care esti convins ca e femeia vietii tale.

“O sa redescoperim romantismul”

- Care este diferenta dintre “marea iubire” si “femeia care ti-a fost harazita”, cum ati numit-o dumneavoastra pe Sofia?

- Diferenta aceasta dintre “marea iubire” si “femeia care ti-a fost harazita” n-o faci decat privind retrospectiv, e un fel de calcul intelectual. Altfel, cand esti in mijlocul povestii, nu e nici o diferenta. Tu doar iubesti.

- Din perspectiva dumneavoastra, ce ar trebui sa se schimbe pentru ca barbatii sa inceapa sa re-cucereasca femeile?

- Prima schimbare cred ca ar trebui sa porneasca de la femei. Exista un efect negativ pe care l-a obtinut feminismul: in lupta lor pentru egalitatea in drepturi, femeile au anulat posibilitatea barbatului de a le mai urca pe un piedestal. Azi, femeia face aceleasi lucruri ca si barbatii, vrea sa fie platita la fel si sa fie sefa. Foarte bine, dar barbatul nu poate s-o mai considere ca pe ceva diferit de el, ci ca pe o egala. O bati pe umar, nu-i mai canti serenade. Si mai apare o problema foarte interesanta. E probabil ca societatea aceasta, in care femeile se emancipeaza profesional la fel ca barbatii, a generat disparitia vietii de cuplu, a vietii de familie. Independenta financiara e buna, dar ea duce la solitudine, iar solitudinea i-a obisnuit pe multi cu ideea ca nu mai au nevoie de un tovaras de viata, ci doar de cate cineva asa, ocazional, pentru nevoi fizice. Inainte, nici nu era de conceput ca o femeie sa traiasca singura undeva. Sau, daca voiai solitudine, te duceai si te calugareai. Izolarea aceasta, pana la urma autoindusa, e un adevarat flagel. Da, situatia e foarte paradoxala.

- Si-atunci? Mai exista speranta?

- Da, da, firea omeneasca este aceeasi. Noi traim azi un fel de accident in istoria relatiilor, cauzat de imprejurarile politice, economice si de aceasta explozie tehnologica, dar omul va continua sa fie asa cum l-a lasat Dumnezeu. Eu zic ca o sa redescoperim romantismul si dulceata sentimentelor neexprimate brutal.

sursa: Formula AS

Ioan Alexandru este unul dintre cei mai mari poeti crestini romani. Numele sau real a fost Ion Sandor. Tanarul crestin s-a nascut in ziua de 25 decembrie 1941, cand in Biserica era praznuita Nasterea Domnului, in localitatea Topa Mica, judetul Cluj, si a trecut la cele vesnice in ziua de 16 septembrie 2000, in orasul Bonn, Germania.

Marele poet crestin Ioan Alexandru a fost iubit de toti marii marturisitori ai vremii sale, marturiile acestora pastrandu-se pana astazi. Petre Tutea, vorbind despre Ioan, va spune: “Doi oameni laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu si Ioan Alexandru. Il iubesc foarte mult pe Ioan Alexandru… a indraznit nelimitat.” La randul sau, parintele Constantin Galeriu, va spune si el: “Ioan Alexandru si-a trait suferinta precum o cruce spre inviere.”

Ioan Alexandru, poet crestin

Ioan Alexandru s-a nascut in ziua de 25 decembrie 1941, cand in Biserica era praznuita Nasterea Domnului, in localitatea Topa Mica, judetul Cluj. In anul 1962, terminand liceul George Baritiu, din Cluj, se va inscrie la Facultatea de Filologie, din acelasi oras. Transferandu-se la Facultatea de Filologie, din Bucuresti, tanarul Ion Sandor va absolvi studiile in anul 1968.

In urma unei burse recomandate de filosoful Heidegger, tanarul Ioan Alexandru va merge in Germania, spre a-si continua studiile. Odata plecat, el isi va aprofunda studiile in filosofie, teologie, limbi clasice (greaca si ebraica) si arta, in orase precum Freiburg, Basel, Aachen si Munchen.

In cele din urma, in anul 1973, dupa mai multe calatorii culturale, efectuate in tari precum Italia, Spania, Grecia si Israel, tanarul Ioan Alexandru isi va sustine teza de doctorat, avand titlul “Patria, la Pindar si Eminescu”.

Intors din Apus, el va tine unele seminarii de poezie comparata si cursuri de ebraica veche, la Universitatea din Bucuresti. Pe langa acestea, el va organiza si unele cursuri de spiritualitate bizantina, la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, tot din Bucuresti. Daca la inceput el a fost lasat de comunisti sa isi tina cursurile in liniste, mai apoi, cand sala cu pricina a ajuns neincapatoare, conducerea a inceput sa-i aprobe din ce in ce mai rar prezenta in sala de curs. Pentru aceasta, in vara anului 1989, poetul Ioan Alexandru va si fi anchetat de Securitate.

Iubea nespus de mult Sfanta Scriptura, mergand sa ii caute sensurile cat mai la radacina. Pentru aceasta, el ii indemna adesea pe studentii sai, zicand: “Folositi acesti ani de foc din viata dumneavoastra, invatati limbile ce pastreaza cuvintele Domnului in Evanghelii si Scripturi: greaca veche si ebraica proorocilor, apoi latina sfintilor stramosi fara de care nu se poate lucra cum se cuvine in ogorul mantuirii.”

Prima sa poezie va fi publicata in anul 1960, in revista “Tribuna”. Mai apoi, student fiind, el va lucra ca redactor, la revista “Amfiteatru”. In anul 1964, profesorul si poetul crestin Ioan Alexandru este numit membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar in anul 1979 este ales membru al Uniunii Internationale de Scriitori “Die Kogge”.

Ioan AlexandruIn ziua de 21 decembrie 1989, in plina Revolutie, curajosul Ioan Alexandru va defila pe strazile din centrul capitalei, printre soldati, raniti si revolutionari, tinand in mana o cruce de lemn si incurajand. Dupa anul 1989, poetul Ioan Alexandru va intra in randul oamenilor politici, pentru binele tarii, in cadrul Partidului PNTCD, unde va fi membru fondator si vicepresedinte. Intre anii 1990-1992, va fi deputat in cadrul partidului amintit, iar intre anii 1992-1996, el va fi senator de Arad. De asemenea, poetul crestin Ioan Alexandru este co-fondator al “Grupului de Rugaciune din Parlamentul Romaniei” si fondator al “Miscarii Pro-Vita”.

Ioan Alexandru, marele patriot si poet crestin national, a trecut la cele vesnice in ziua de 16 septembrie 2000, departe de tara, pe care atat de mult a iubit-o, in orasul Bonn, Germania.

Dintre cartile semnate de marele poet, le amintim aici pe urmatoarele: “Cum sa va spun” (1964), “Viata, deocamdata” (1965), “Infernul discutabil” (1967), “Vamile pustiei” (1969), “Vina” (1967), Poeme (1970), “Imnele bucuriei” (1973), “Imnele Transilvaniei” (1976), “Imnele Transilvaniei II” (1985), “Imnele Moldovei” (1980), “Poezii-Poesie” (1981), “Imnele Tarii Romanesti” (1981), “Imnele iubirii” (1983), “Imnele Putnei” (1985), “Imnele Maramuresului” (1988), “Bat clopotele in Ardeal” (roman, 1991), “Caderea zidurilor Ierihonului sau Adevarul despre Revolutie (publicistica, 1993), “Amintirea poetului” (2003), “Lumina lina: Imne” (2004) si “Iubirea de Patrie” (eseuri, 1978).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Unul dintre cele mai populare mituri ale prezentului este acela că nivelul ridicat al stimei de sine este un punct de referinţă pentru succesul, fericirea, performanţa ori comportamentul adecvat al unei persoane.

O echipă de cercetători a aprofundat mai mult această idee, cum că stima de sine ar fi un factor atât de important pentru viaţa noastră. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în revista “Scentific American”, în anul 2005. În această revistă scrie că “întărirea stimei de sine a devenit o preocupare naţională. Şi totuşi, surprinzător, cercetările arată că aceste eforturi de a creşte stima de sine au o valoare mică în progresul academic ori în prevenirea unor comportamente indezirabile”.

Fitness pentru psihic

În cultura occidentală, stima de sine, creşterea stimei de sine reprezintă aproape un mit. Încă de la vârste mici, copiilor li se transmite ideea de a avea încredere nelimitată în propriile capacităţi, de a-şi menţine o stimă de sine crescută, indiferent de situaţie. Din această perspectivă, a avea o imagine de sine pozitivă reprezintă cheia succesului, a eficienţei şi a fericirii. Într-o astfel de cultură, în care individualismul, autoeficienţa şi autosuficienţa reprezintă valori importante, a avea o imagine de sine pozitivă, a putea afişa un zâmbet mulţumit şi atunci când îi priveşti pe ceilalţi, şi atunci când te priveşti în oglindă, este cel mai important ingredient. În acest sens, propunerea şi exersarea unor tehnici de creştere a stimei de sine a devenit echivalentul, la nivel psihic, al programelor de fitness. Aşteptările şi speranţele puse în astfel de tehnici sunt foarte mari, cu atât mai mult cu cât succesul pe care acestea îl promit este unul pe măsură. Şi la noi a început să pătrundă, chiar să se impună în anumite medii, această tendinţă existentă în societatea americană, considerată şi sub acest aspect societatea tuturor posibilităţilor. Şi în librăriile din România au apărut numeroase cărţi şi casete video în care ne sunt propuse etape clare de urmat pentru creşterea stimei de sine, soluţii ale succesului.

Mesaje pozitive cu efecte negative

Aparent, nu ar fi nimic rău în asta dacă nu s-ar propune prin asta un fel de acoperire a propriilor stări şi sentimente şi îngroparea lor sub lozinci de genul “sunt foarte mulţumit/ mulţumită de mine”, chiar şi în situaţiile în care de fapt suntem nemulţumiţi de lucruri esenţiale sau “sunt cel mai bun/bună”, când tocmai am avut o nereuşită. Aceasta ar însemna de fapt să ne punem şi faţă de noi înşine o mască de mulţumire, să nu ne ascultăm cu adevărat, să ne minţim şi să nu vedem care sunt şi aspectele care merită îmbunătăţite. În acest mod putem trăi sentimente de dezamăgire în momentul în care, deşi ne cultivăm o stimă de sine crescută, rezultatele obţinute de noi în diverse activităţi nu sunt pe măsura aşteptărilor.

Şi în relaţiile cu semenii noştri, o creştere artificială a stimei de sine, prin mesaje pozitive pe care ni le adresăm în mod mecanic, poate avea efecte negative. Până la un punct, energia pe care ne-o dă imaginea bună despre propria persoană poate fi considerată plăcută, tonică. Este posibil însă să cădem în extrema de a ne considera superiori celorlalţi, şi asta să ducă la o răcire a relaţiilor, la sentimente de stânjeneală şi reacţii de evitare din partea celor din jur.

Soluţia: imaginea de sine echilibrată

Stima noastră de sine este, în mod realist, în strânsă legătură cu succesele, realizările noastre, reprezentând un barometru în acest sens. În acest context, ar fi mai de folos ca, în momentele în care simţim că stima noastră de sine este scăzută, să înţelegem care este adevărata cauză şi să vedem în ce domeniu al vieţii noastre este important să facem schimbări.

De asemenea, o perspectivă de folos, care duce la apariţia unui sentiment real de mulţumire şi la o imagine de sine pozitivă, este cea oferită de învăţătura ortodoxă. Astfel, dacă am deveni conştienţi de toţi “talanţii”, toate darurile pe care ni le-a oferit Dumnezeu, am deveni mai conştienţi şi de valoarea noastră, fără a deveni însă pasivi şi a risca astfel să “îngropăm talanţii”.

Mai importantă decât creşterea nediscriminativă a stimei de sine şi a sentimentului că eşti mulţumit de tine aşa cum eşti, indiferent de ceea ce faci, ar fi aprecierea noastră pentru ceea ce este valoros în noi şi acceptarea că, într-adevăr, există în noi şi părţi mai puţin luminoase. O altă extremă, deloc dorită, ar fi cea în care, având o stimă de sine scăzută, ne-am centra doar pe aspectele personale mai puţin plăcute, am ignora calităţile şi am considera că “nu suntem buni de nimic”.

Soluţia ar fi formarea unei imagini de sine echilibrate, cunoaşterea atât a atuurilor personale, cât şi a aspectelor perfectibile şi păstrarea nădejdii că Dumnezeu ne va ajuta să devenim, aşa cum de altfel am fost creaţi, după chipul Său, spre asemănarea cu El.

sursa: lumina.ro

Aducerea aminte de moarte este de mare folos, ca smereste pe om si ne da ravna pentru rugaciune si uneori si lacrimi. Sa mearga fratii mai des in cimitir si sa vorbeasca cu cei morti, ca ei ii vor invata cam asa: “Ce esti tu azi, am fost noi ieri; si ce suntem noi azi, vei fi tu maine”.