Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. – Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor, s–a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: – Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. – Asta nu se poate, răspunde Ioan. – Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

sursa: pelerin ortodox

Evanghelia din duminica inchinata femeii cananeence (Matei XV, 21-28) ne marturiseste ca Mantuitorul, intrand in partile Tirului si ale Sidonului este intampinat de o femeie care ii cere ajutorul pentru fiica sa “Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon” (Matei 15, 22).

Noi stim ca Dumnezeu este iubire, si pentru acest adevar ne asteptam ca El sa raspunda de indata chemarii acesteia. Si Evanghelia ne spune ca Hristos a tacut. Amintesc ca tacerea este graiul lui Dumnezeu. Nu intamplator in Pateric intalnim cuvinte de genul “Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu”. Asadar, indraznesc sa spun ca El i-a raspuns femeii, dar tainic, intr-un mod ce depaseste modul in care noi doream sa raspunda.

Poate de aceea femeia cananeeanca nu a incetat sa-I ceara in continuare ajutorul. Si nici mai tarziu Mantuitorul nu raspunde la cererea Sa asa cum ne-am fi asteptat. Dimpotriva, am putea spune ca socheaza. Ii spune acesteia: “Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor” (Matei15, 26). Cuvantul “socheaza” nu este potrivit femeii cananeence, caci ea nu se sminteste de raspunsul lui Hristos. Cuvantul “socheaza” este potrivit noua celor ce nu ne-am ridicat la credinta ei.

Femeia cananeeanca, desi coborata in randul cainilor, nu se rusineaza, nu-L contrazice pe Hristos, ci raspunde: “Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor” (Matei 15, 27).

Raspunde asa cum a raspuns Fiul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, “…S-a desertat pe Sine, chip de rob luand… ” (Filipeni 2, 6). Nici El nu S-a rusinat sa ia chipul omului si sa fie rastignit intre talhari. Si pentru credinta sa, fiica ii este tamaduita, caci Mantuitorul ii spune: “O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela” (Matei 15, 28).

Din aceasta Evanghelie reiese ca Mantuitorul a venit sa mantuiasca intreg neamul omenesc, caci femeia cananeeanca era de alt neam si de alta credinta decat evreii. Iesirea Sa din Tara Sfanta si intrarea Sa in cele doua cetati locuite de pagani (Tirul si Sidonul), tocmai acest lucru avea sa ne descopere: ca mantuirea se adreseaza tuturor.

Ce trebuie sa luam de la femeia cananeeanca? Sa luam puterea ei de a purta suferintele altora, credinta ca Hristos poate ridica orice durere si smerenia. Sa luam aminte ca ori de cate ori spunem in Biserica “Doamne miluieste”, ne rugam asa cum s-a rugat femeia cananeeanca “Miluieste-ma, Doamne” (Matei 15, 22). Sa ne invredniceasca si pe noi Dumnezeu de cuvintele pe care i le-a adresat acesteia: “mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti”.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Venind unul dintre calugarii batrani la avva Ahila, il vede pe acesta scuipand sange. Intrebandu-l ce s-a intamplat, avva Ahila a raspuns:

 - Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos si m-am linistit si mahniciunea am uitat-o.

Oriunde am merge, orice am face, bogați sau săraci, deștepți sau mai puțin deștepți, rugăciune ne este necesară, este „energia” care ne împacă, care ne liniștește, ne pozitivează și ne crește. Rugăciunea este modalitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu, este „ombilicul” prin care primim hrana cea cerească si puterea de împlini cele mai dorite virtuți: capacitatea de jertifire pentru semenii noștri cât și iubirea de a sluji aproapelui. Sfântul Igantie Briancianinov ne aduce în atenție faptul că numai prin rugăciune omul poate iubi pătimirea căci ea curățește minunat sufletul.

Despre Rugăciune.

Rugăciunea este fiica poruncilor Evangheliei, dar ea este de asemenea, după părerea generală a Sfinţilor Părinţi, mama tuturor virtuţilor prin unirea minţii omului cu Duhul Domnului.

Virtuţile care provoacă rugăciunea diferă de cele ce izvorăsc din ea: primele cresc din suflet şi sunt psihice; ultimele sunt duhovniceşti. Rugăciunea este mai înainte de toate împlinirea primei şi celei mai importante dintre cele două porunci în care se cuprind Legea, Proorocii şi Evanghelia (Cf. Matei 22, 37-40).

Îi este cu neputinţă omului să se îndrepte cu tot gândul său, cu toată puterea sa şi cu toată fiinţa sa spre Dumnezeu, dacă lucrarea aceasta n-o face rugăciunea care înviază morţii şi-i readuce la viaţă prin lucrarea harului.

Rugăciunea este oglinda sporirii în duhovnicie a călugărului (creștinului).

Examinându-şi rugăciunea, călugărul (creștinul) poate vedea clar dacă a ajuns la mântuire, sau dacă el se zbate în marea învolburată a patimilor, departe de limanul sfânt.

Pentru a putea discerne el îl are exemplu pe David care, adresându-se lui Dumnezeu în rugăciunea sa, îi zice: “întru aceasta am cunoscut că m-ai voit, că nu se va bucura vrăjmaşul meu de mine. Iar pe mine pentru nerăutatea mea m-ai sprijinit şi m-ai întărit înaintea Ta, în veac” (ps. 40, 1l-l2).

Aceasta vrea să spună: eu văd Doamne că Tu te-ai milostivit de mine şi că m-ai primit, căci, prin puterea rugăciunii mele, eu am devenit în stare de a alunga victorios toate gândurile, închipuirile şi simţămintele provenite de la vrăjmaşul.

Această bunătate şi milostivire a lui Dumnezeu pentru om se vădeşte atunci când şi omul resimte bunătate şi milă faţă de semeni, şi când îi iartă pe toţi cei ce l-au supărat (cf. Matei 6,14-l5; 7, 2; Luca 6, 37-38).

† FĂRÂMITURILE OSPĂŢULUI † — SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

sursa: catehetica.ro

Ziua de 14 februarie a devenit de ceva vreme, o zi pentru consumatorii de cantitate. Sunt multe persoane care, in aceasta zi, se inghesuie cand aud de un concurs care are la baza sarutul. Nu conteaza ca nu cunosti persoana pe care urmeaza sa o saruti, ca esti lipsit de simtaminte, important e sa castigi premiul. Iar daca o cunosti, sau mai mult, daca o iubesti, ce rost are sa te iei la intrecere cu altii sarutand? Are, devii penibil.

Daca iubirea comerciala dureaza doar o zi, negustorii nu stau cu mainile in san. Impacheteaza tot ce au, in inimioare. Iar oamenii sunt dornici sa adune cat mai multe inimioare de acest gen. Se cer mai mult astea, decat cele care bat.

E uimitor cu cata lejeritate imprumuta romanul pseudo sarbatori. A iubi inseamna a fi intr-o continua sarbatoare. Deci, iubirea nu are termen de garantie, ea nu este valabila doar o zi.

Sunt posibile astfel de zile pentru ca purtam masti. Iar sarbatorile de acest gen, intretin mastile. Cei care nu poarta masti, sunt dezgustati de cum primesc oamenii ziua de 14 februarie. Oamenii firesti, nu se indragostesc doar pentru ca exista o zi de acest gen, iar cei ce iubesc, nu iubesc mai aprins pentru ca s-a ridicat o zi la rangul de „ziua indragostitilor”. Se uita ca nu sarbatoarea provoaca iubirea, ci iubirea naste sarbatoarea, ca bucurie a intalnirii.

Sfantul Valentin, cinstit pe 14 februarie (dupa calendarul apusean) si pe 30 iulie (in calendarul rasaritean), a fost martirizat pentru ca a casatorit tineri, in secret, in timpul imparatului Claudius al II-lea, iar noi, in aceasta zi, vrem casatorii de o zi. Mentionam ca imparatul Claudius eliberase un decret prin care interzicea oficierea casatoriilor soldatilor, pe motiv ca nu putea avea o armata puternica cu soldati casatoriti. Acest sfant, luptand impotriva desfraului impus de imparat, poate fi considerat sfantul casatoriei.

Esti considerat depasit, inactual, demodat, daca nu saruti si imbratisezi in aceasta zi. In ochii celor ce pretuiesc Valentine’s day, sarutul si imbratisarea sunt lipsite de valoare in celelalte zile. Acest lucru ne aminteste de serbarile pagane, numite Lupercalia. In cadrul acestor serbari, exista si obiceiul ca numele tinerilor necasatoriti sa fie introduse intr-o urna, din care burlacii trageau cate un bilet. Conform obiceiului, trebuia sa o curteze si sa aiba o relatie trupeasca cu ea, in vederea potrivirii pentru casatorie.

Au fost si poate mai sunt persoane care au spus ca nu e nimic rau in a avea o zi inchinata dragostei. Tinand seama de faptul ca dragostea trebuie traita, nu o putem reduce la o singura zi, pentru ca ea nu poate fi consumata.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Juramantul este un act public practicat adesea in societatea noastra, el putand fi intalnit la absolvirea anumitor studii superioare (teologie, medicina), la investirea in functie a presedintelui sau a unui ministru, in cadrul slujbei Cununiei, in cadrul unui proces de judecata, in domeniul militar etc.

Dintre toate aceste forme de juramant, ne vom opri insa numai asupra juramantului politic, depus de catre toti demnitarii romani alesi in organismele de conducere politica si administrativa ale tarii. Astfel, la investirea intr-o functie publica, cei alesi depun un juramant personal (stabilit de Constitutia Romaniei), avand mana asezata pe Biblie.

Juramantul politic anterior celui prezent, prezent in Constitutia din anul 1965 si modificat in anul 1974, incepea astfel: “Jur sa slujesc cu credinta patria…” Juramantul actual, prevazut in Constitutia din anul 1991, prima adoptata dupa instaurarea noului stat democratic, nemodificat in urma revizuirii ei, in anul 2003, contine urmatoarea fagaduinta: “Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman. (…) Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”

Juramantul pe Biblie, in Parlament

Dupa obicei, juramantul se face cu invocarea numelui lui Dumnezeu sau prin mijlocirea unui lucru sfant, pentru intarirea unui adevar declarat sau pentru asumarea unei promisiuni. Astfel, cel ce depune juramantul se supune judecatii lui Dumnezeu si este gata sa primeasca orice fel de pedeapsa, in caz de minciuna sau neindeplinirea celor fagaduite.

Spre deosebire de legea Vechiului Testament, Mantuitorul Iisus Hristos interzice cu desavarsire juramantul, indiferent de motivul invocat. Astfel, in predica de pe munte, El ne spune: “Ati auzit ce s-a zis celor de demult: “Sa nu juri stramb, ci sa tii inaintea Domnului juramintele tale.” Eu insa va spun voua: Sa nu va jurati nicidecum nici pe cer, fiindca este tronul lui Dumnezeu, nici pe pamant, fiindca este asternut al picioarelor Lui, (…) nici pe capul tau sa nu te juri, fiindca nu poti sa faci un fir de par alb sau negru. Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decat acestea, de la cel rau este.” (Matei 5, 33-37).

Juramantul intalnit in domeniul politic se savarseste in numele credintei, avand mana asezata pe Biblie. Acest juramant poate fi, inca dintru inceput, o fapta care arata necredinta celui care jura. Spun aceasta deoarece, daca ar fi credincios, cel in cauza nu ar jura tocmai pe Cartea care interzice juramantul.

Daca se accepta insa posibilitatea unui juramant bun, in pofida poruncii Mantuitorului, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca acesta are sens numai atata timp cat cel care il depune crede in ceea ce rosteste. Astfel, apelarea la numele lui Dumnezeu intr-un juramant presupune credinta religioasa din partea celui care jura, de aceea un astfel de juramant nu are sens pentru omul necredincios.

Un om necredincios, chiar daca jura in numele lui Dumnezeu, pe un lucru sfant, va putea minti si insela fara nici o retinere, atat timp cat el nu crede in Dumnezeu si in sfintenia lucrului respectiv. In aceasta privinta, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “De crezi ca omul este iubitor de adevar, nu-l sili sa se jure; si iarasi, de stii ca minte, nu-l sili sa jure stramb.”

Vrednicul de pomenire IPS Bartolomeu Anania, in declaratia de presa numita “Biblia din Parlament”, rostita in anul 2010, cu ocazia Nasterii Domnului, afirma: “Biblia din Parlament ar trebui sa existe nu doar ca obiect in fata caruia demnitarii isi depun juramantul, ci si ca indreptar pentru legile pe care acestia le planuiesc, le voteaza si le promulga.

Daca ei ar deschide Biblia numai cateva pagini, atunci in tara noastra nu ar mai exista acte normative menite sa legifereze sau sa permita pornografia, prostitutia, homosexualitatea, concubinajul, practici care nu sunt altceva decat tot atatea cai deschise spre dezintegrarea familiei si disolutia societatii. E inadmisibil sa juri cu mana pe Biblie si sa faci legi impotriva Bibliei!

De aceea ne vom ruga neincetat pentru ei, alesii nostri, pentru ca Dumnezeu sa le lumineze mintea si sa le incline inima doar spre ceea ce este drept, bun si de folos acestui popor.”

Actualul juramant, rostit de toti marii demnitari politici, incepe cu “Jur…” si se incheie cu “Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” Consider ca inlocuirea acestor cuvinte ale juramantului (juramant de profesie, rostit indiferent de credintele personale) cu fraze simple, care sa asigure faptul ca angajatul isi va savarsi indatoririle cu sinceritate si abnegatie, este un demers necesar. Astfel, cei in cauza ar evita sa-si mai adauge noi pacate, precum juramantul mincinos, sperjurul sau credinta fariseica.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Procesul de sporire duhovnicească presupune o coborâre în sine. Niciodată coborârea în sine nu a adus pe om la deznădejde, la depresie, la pesimism sau descurajare ci l-a ridicat. Sfinții Părinți spun în unanimitate ca urcușul duhovnicesc presupune o coborâre în sine, o apropiere de „Lumină” care ne face să vedem cu mai multă acuratețe mulțimea păcatelor și a patimilor din suflet. Părintele Simeon Kraiopoulos ne înștiințează despre cum lucrează puterile sufletești și din perspectiva psihologică, cum încercăm să ascundem din prea multa iubire de sine toate trăirile rele, le înăbușăm în „subsolul” ființei noastre fără să ne dăm seama de repecursiunile viitoare:

Iată cum devine cineva om al lui Dumnezeu

Psihologii susțin că în sufletul omului avem trei straturi: conștientul, subconștientul și iconștientul. Deasupra este conștientul pe care omul îl cunoaște. Celelalte părți nu le cunoaște. Dacă trăirile dinlăuntrul lui sunt bolnăvicioase și patologice, atuci omul este târât încolo și-ncoace, trăiește rău și nu poate înțelege ce i se întâmplă. Chiar și atunci când trăirile dinlăuntrul său nu sunt bolnăvicioase, dacă nu le poate controla, ele acționează automat.Doar conștientul poate fi controlat.

Așadar, când omul ia hotărârea să se dăruiască cu totul lui Dumnezeu, dăruiește doar ceea ce controlează, dăruiește doar conștientul său. Astăzi dăruiește sincer, cinstit conștientul pe care-l cunoaște. Dar mâine simte nevoia să se încredințeze din nou lui Dumnezeu, tocmai pentru că o parte din subconștientul său ieșit la suprafață și s-a făcut cunoscută.

Aceasta înseamnă să punem început în fiecare zi.

Desigur, trăirile subconștientului sunt bolnăvicioase și omul nu le lasă să iasă la suprafață. Se teme de ele. Dacă are curaj să le lase să iasă și să se încredințeze pe sine așa cum este lui Dumnezeu, atunci începe mântuirea. În ziua următoare mai mult, în următoare și mai mult până când va ieși la iveală tot inconștientul și omul se va dărui cu totul lui Dumnezeu.

Iată cum devine cineva om al lui Dumnezeu! Iată cum devine cineva creștin.

Arhimandrit Simeon Kraiopolous – SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Editura Bizantină 2009

sursa: catehetica.ro

În perioada 14 ianuarie – 14 martie 2010 părintele Nicodim Petre a fost trimis ca preot misionar într-un centru al Mitropoliei de Irinopolis din Tanzania.

Tanzania este o ţară africană extrem de săracă, de aproximativ 40 milioane de locuitori, cu capitala politică la Dodoma (oraşul Dar es Salaam fiind, însă, principalul centru economic), în care trăiesc şi mai multe zeci de mii de creştini ortodocşi. În această ţară, unul din cinci copii moare de SIDA, iar alte boli, precum malaria, fac numeroase victime, încât speranţa de viaţă se situează, undeva, în jurul vârstei de 45 de ani. Accesul la educaţie este extrem de redus, întrucât guvernul susţine salariul unui profesor, dar nu poate susţine construcţia de şcoli, acest lucru depinzând de puterea financiară a fiecărei comunităţi în parte.

Într-o ţară cu atât de multe nevoi materiale şi spirituale, există o misiune ortodoxă susţinută în special de generozitatea unor organizaţii şi credincioşi din Grecia. Această misiune urmăreşte atât propovăduirea Evangheliei, cât şi oferirea de ajutoare materiale, în special asistenţă medicală, IPS Dimitrie declarând, pe site-ul oficial al Bisericii Ortodoxe din Tanzania, că, “la a doua Sa venire, Mântuitorul Iisus Hristos s-ar putea să nu ne întrebe de câte ori ne-am rugat sau ne-am pocăit, dar cu siguranţă El ne va întreba dacă am oferit apă celor însetaţi, hrană celor flămânzi, medicamente celor bolnavi sau un adăpost celor orfani”.

Acest interviu a fost realizat la câteva zile de la revenirea în România a părintelui Nicodim.

Precuvioase părinte, la începutul acestui an, pentru două luni de zile, aţi avut o inedită experienţă misionară în Tanzania. Vă rugăm să ne spuneţi cum aţi ajuns să propovăduiţi Evanghelia lui Hristos tocmai în Africa?

A fost o iniţiativă a ÎPS Teofan. A fost un gând mai vechi al Înaltpreasfinţiei Sale de a merge într-o activitate misionară într-un spaţiu în care Ortodoxia nu a mai fost vestită. Povestea Înaltpreasfinţitul, că, de pe când era student visa să meargă în India, în Africa sau în Indonezia, într-un spaţiu unde Ortodoxia nu avea tradiţie şi acolo „să-şi încerce puterile”, ca să zicem aşa, în ceea ce priveşte propovăduirea lui Hristos şi vestirea Evangheliei. Şi acum a venit vremea. Am găsit înţelegere la un mitropolit din Africa care este subordonat Patriarhului Theodoros de Alexandria. Este vorba de ÎPS Dimitrios din Tanzania, pe care îl mai întâlnise undeva la o conferinţă în Occident. Mitropolitul Dimitrios a început demersurile din partea Înaltpreasinţiei Sale, noi din partea noastră. S-a scris o scrisoare pentru a cere binecuvântare patriarhului Alexandriei şi a întregii Africi, s-a luat binecuvântare de la Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi pe data de 12 ianuarie am plecat spre Africa. ÎPS Teofan a stat 8 zile, iar noi am mai rămas 2 luni de zile în Tanzania într-o regiune unde sunt mai mulţi preoţi (12 preoţi) şi unde Ortodoxia este mai cunoscută – zona Iringa. Spun noi, pentru că echipa a fost alcătuită din trei persoane. La această activitate misionară au participat şi două măicuţe hotărâte să sprijine misiunea din Tanzania. În Tanzania sunt doi mitropoliţi: ÎPS Ieronimos şi ÎPS Dimitrios. ÎPS Ieronimos e la graniţa cu Kenia, mult mai departe, la nord-vest. Iar Iringa şi Dar es Salaam, juristdicţia ÎPS Dimitrios, sunt undeva în centrul şi estul Tanzaniei. ÎPS Ieronimos are vreo 40 de preoţi, iar ÎPS Dimitrios are 15 preoţi. ÎPS Ieronimos are aproximativ 50 de parohii, iar ÎPS Damaschin are 41 de parohii şi 21 de biserici construite. Sunt doar 15 preoţi care încearcă să acopere lucrarea de propovăduire şi de slujire în toate aceste 21 de biserici. Se fac cateheze şi se slujeşte câteodată şi în celelalte parohii, în general în şcoală acolo unde există.

Νumărul acesta de preoţi este pentru câţi credincioşi?

În ascultarea ÎPS Dimitrios sunt aproximativ 60.000 de ortodocşi (dintre care 50.000 botezaţi în ultimii ani) şi sub ascultarea ÎPS Ieronimos cred că sunt 120.000-140.000 de ortodocşi, în total aproape 200.000 de oameni în toată Tanzania sunt ortodocşi. Tanzania are o populaţie de 43 milioane de locuitori.

Care este situaţia religioasă în această ţară din punct de vedere statistic?

35-40% sunt musulmani, deci sunt majoritari şi se prevede că numărul lor va creşte. Sunt zone cu 95% musulmani, cum sunt insulele Zanzibar. 30% sunt creştini de diferite denominaţiuni: catolicii şi anglicanii – majoritari între creştini, după care penticostali al căror număr a crescut vertiginos în ultimii ani, apoi adventişti, baptişti, martorii lui Iehova, lutherani şi ortodocşi – după cum am spus vreo 200.000 (aproape 0,5% din populaţia Tanzaniei). Iar 30% sunt fără o religie clară, sunt animişti, păgâni să le spunem, nebotezaţi.

Păstrează tradiţiile pre-creştinării sau pre-islamizării?

Au vrăjitori. Merg la vrăjitori, la şamanii lor în număr destul de mare. Dar numărul celor care frecventează se pare că este în scădere. Mulţi dintre ei se alătură musulmanilor sau creştinilor în fiecare an.

Au reprezentat şamanii o problemă în misiunea preoţilor de acolo şi inclusiv a dumneavoastră?

N-au reprezentat o problemă pentru că nu ne-am întâlnit cu ei. Am avut întâlniri cu unii care au fost la ei. O femeie, care cred că voia să se convertească, venea la biserică şi în timpul Liturghiei a avut accese de demonizare, a început să ţipe aşa cum ţipă ei când dansează şi să spună cuvinte neînţelese şi a ieşit afară din biserică. Părintele Dimitrie cu care slujeam, un preot de culoare, băştinaş, mi-a spus că femeia mergea la şamani şi spunea că sunt mai multe cazuri de oameni care, după ce au mers la şamani, întorcându-se la Biserică, s-au demonizat. Mulţi dintre ei aveau probleme, sufereau, aveau vise, simţeau prezenţe, vedeau tot felul de spirite în casă. Într-o seară, unul dintre ei mi-a povestit cazul lui: avea frica de a intra în casă, trăia stări foarte proaste, mai ales noaptea şi simţea în casă prezenţe străine. După ce s-a botezat a scăpat de aceste tulburări. M-am bucurat să aud asta. A doua zi, când m-am întâlnit cu preoţii, le-am spus la curs ce mi-a povestit omul acela (făceam cursuri cu preoţii luni, marţi, miercuri şi câteodată joia, câte patru ore; ne întâlneam şi discutam probleme de pastoraţie, predam noţiuni elementare de istorie a Bisericii, făceam exegeză biblică). Au început să mărturisească şi ei multe cazuri de oameni care, frecventând vrăjitorii, erau bântuiţi de duhuri rele, nu puteau dormi, se speriau noaptea, simţeau prezenţe, dar, după ce s-au botezat, au scăpat. M-am bucurat că, încă o dată, am avut confirmarea puterii Ortodoxiei. Se îndemnau întrei ei: „Dacă vrei să scapi de asta, du-te şi te botează la ortodocşi!”.

Doar pentru cei care se botezau în Biserica Ortodoxă se producea această liniştire?

Ei erau convinşi că aşa este, aşa au sesizat.

Foarte interesant!

Mi-a mai povestit o doamnă, o grecoaică despre influenţa pe care o au şamanii asupra lucrătorilor de la ferma ei. Acolo sunt greci fermieri, care cultivă tutunul şi sunt foarte bogaţi. Au mii de hectare de pământ, pe care cultivă tutun şi, în fiecare an, câştigă bani foarte mulţi, unii câştigă peste un milion de euro pe an numai din tutun. Mai au şi alte afaceri. Este acolo un bătrân grec (83 de ani) foarte de treabă. El a construit o biserică ortodoxă. Doamna despre care vă spuneam este născută acolo şi are în jur de 50 de ani. Ea îmi povestea că lucrătorii ei merg duminica la şamani pentru rugăciuni. Am întrebat dacă plăteau şi mi-au spus că se plăteşte sau se duc daruri.

Un fenomen oarecum asemănător cu cel de pe la noi. Căci se mai întâmplă şi în România să se meargă la vrăjitori cu tot felul de daruri…

Aşa se întâmplă când oamenii nu cunosc Adevărul. Caută soluţii uşoare pentru problemele lor, pierzând din vedere perspectiva veşniciei. Doresc să-şi rezolve problemele din viaţa de zi cu zi, cu orice preţ, cu riscul de a pierde libertatea, curăţenia conştiinţei şi în final Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne spuneaţi la un moment dat de acel curs pe care l-aţi ţinut cu preoţii din zona respectivă. Care a fost misiunea dumneavoastră şi cum s-a desfăşurat în aceste 2 luni?

ÎPS Dimitrios avea un centru de misiune într-un sat mai mărişor, Kidamali, unde trăiau cca. 2.500 de locuitori. În acest sat erau 8 confesiuni: ortodocşi, catolici, anglicani, martori ai lui Iehova, penticostali, adventişti, lutherani, musulmani. Crease aici o bază misionară, un centru de misiune. Printre altele exista aici o cantină şi, în fiecare zi, veneau în jur de 150-250 de copii şi mâncau. De două ori pe săptămână primeau o farfurie de orez şi, câteodată, ceva fasole, iar în celelalte cinci zile primeau câte o cană de lapte şi un pacheţel mic de biscuiţi. Aceasta se întâmpla în fiecare zi la ora patru după-amiaza. Aici, la una din cele două biserici care existau, se slujea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mai era o sală de clasă unde se puteau face cursuri şi o policlinică mică – aşa o numeau ei – un spaţiu care se dorea a fi la un moment dat loc de găzduire şi îngrijire pentru câţiva bolnavi. Era în plan să fie adus un medic acolo. Policlinica avea doar parter cu două, trei săli, mobilate ca o casă: cu nişte fotolii, bănci, o bibliotecă. Încă nu devenise policlinică aşa cum s-a intenţionat. Mai era şi o bucătărie, un depozit de haine şi o cameră pentru alimente. Dintre cele două biserici, prima fusese construită de un călugăr pe la 1956 şi a două biserică, mai mare, terminată acum un an de zile. La această biserică veneau câte 500 de credincioşi în fiecare duminică. Aceasta a fost baza noastră de unde făceam incursiuni în regiune, vizitând unul sau două sate în fiecare zi. În jurul acestui sat erau 17 parohii: Magubiki, Muangata, Iringa, Chipera, Mloa, Wenda, Idodi ş.a.. În aceste sate sărace făceam cateheze.

Aveaţi translatori?

Erau doi părinţi care ştiau binişor engleză: părintele Dimitrie şi părintele Cleopa. Le vorbeam despre Ortodoxie, le spuneam că Ortodoxia a fost în Africa din cele mai vechi timpuri, le povesteam despre viaţa Sfântului Antonie, a Sfântului Moise Arapul (Etiopianul). Ei veneau şi ascultau.

Băştinaşii?

Da, catehumenii din satele respective. În câteva sate sunt boababi în centrul satului şi sub aceşti boababi se întâlneau de ani şi de ani când discutau problemele comunităţii. Acolo era centrul satului. Sub boababi erau nişte bănci şi ne întâlneam acolo. În satul Idodi era un baobab – cel mai gros copac pe care l-am văzut vreodată – de 5 metri în diametru. Se adunau 50-100 de oameni la umbra lui. Vorbeam o oră, după care ei puneau câteva întrebări. Puteam sta acolo o oră, două ore, cât se simţea nevoia, apoi mergeam în alt sat. Le dăruiam câte o iconiţă şi un pacheţel de biscuiţi, la copii în primul rând, şi câteodată celor mari. Aceasta a fost o activitate din cele întreprinse acolo. O altă activitate a fost oferirea de bani în parohii, pentru copiii din şcoala primară – câte 5000 de şilingi (echivalentul a 4 dolari). A însemnat mult pentru ei, deoarece puteau să îşi cumpere uniforma şcolară. Pentru cei care erau liceeni se ofereau 20.000 de şilingi (17 dolari), iar cei care erau bolnavi de SIDA primeau tot câte 20.000 de şilingi, pentru a-şi cumpăra medicamente. Fiecare sat are bolnavii săi. Le-am dat celor care ştiau că au SIDA, pentru că sunt şi mulţi care nu ştiu că sunt bolnavi. 7% din populaţia Tanzaniei este infestată cu virusul HIV.

Am predat câteva ore la şcolile din regiune. Erau şase şcoli în zonă: 3 licee şi 3 şcoli generale şi erau bucuroşi să ne întâlnească. Şcolile aveau câte 650-680 de elevi şi foarte puţini profesori (5-8 profesori la o şcoală). Am predat geografia, dar şi biologie. Am cumpărat hărţi pentru fiecare şcoală. Ei nu văzuseră hărţi niciodată şi s-au bucurat mult. Am avut o hartă mare pe care le arătam continentele, oceanele, ţările, cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent, polul Nord, polul Sud, le-am explicat despre cele patru anotimpuri. Nu ştiau nimic despre anotimpuri, nici măcar elevii de liceu. Totul era nou pentru ei şi erau bucuroşi să afle cât mai multe lucruri noi, pentru că nu aveau manuale. Nici măcar profesorii nu aveau manuale după care să predea şi studiau geografia Tanzaniei folosind nişte caiete. Profesorii îşi copiau lecţiile unii de la alţii de pe nişte caiete. Nu ştiau că cel mai înalt vârf din Africa, Kilimanjaro – 5985 m este pe teritoriul Tanzaniei. Le spuneam că este foarte important să-şi cunoască ţara şi că eu aş fi fost foarte mândru să am un munte aşa de înalt în ţara mea.

Slujeam Sfânta Liturghie sâmbăta şi duminica în diferite sate. Am reuşit să cuprindem toate satele din regiunea Iringa.

Maicile au cumpărat o maşină de cusut şi au croit haine la copii, dulame la preoţi, rochiţe la fetiţe (zile întregi au cusut zeci de hăinuţe). Apoi le tăiau unghiile copiilor, căci ei nu aveau unghiere şi se descurcau cum puteau. A trebuit să cumpărăm unghiere, de fapt le-am cumpărat pe toate din oraşul Iringa – 12 bucăţi. Iringa este un oraş cu o populaţie cât a Iaşului.

Da. Copiii se bucurau foarte mult, mergeau acasă şi le arătau părinţilor că li s-au tăiat unghiile şi părinţii erau uimiţi şi întrebau: „Cine a făcut asta?” şi spuneau: „Cei de la Biserica Ortodoxă”. Maicile au făcut misiune cu unghiera. Am aflat despre impactul pe care l-a avut „acţiunea unghiera” printre ei de la un fermier grec.

E şocant pentru noi!

Nu toţi care veneau erau ortodocşi. Erau foarte mulţi nebotezaţi, mulţi de alte confesiuni, alţii musulmani. În această perioadă am botezat mulţi musulmani. Musulmanii din Tanzania nu sunt agresivi, ci foarte paşnici. Am fost în zona Zanzibar, unde 95% erau musulmani. Aproape toţi erau musulmani şi erau foarte prietenoşi. Nu au atitudinea musulmanilor din alte zone.

Deci tanzanienii sunt paşnici…

Foarte paşnici! Sunt, cred, cei mai paşnici din popoarele din Africa. Kenyenii sunt diferiţi, cu toate că şi ei vorbesc aceeaşi limbă – swahili. În total sunt 6 ţări care vorbesc aceiaşi limbă. Sunt în jur de 350 de milioane de vorbitori de limba swahili. Cei din Kenya, Ruanda, Burundi, Zambia vorbesc toţi swahili. Aproape toată regiunea Africa de Est vorbeşte swahili. A fost o cultură swahili. Swahili înseamnă coastă. Cei care au fost aproape de coastă au fost din acelaşi trib, vorbesc aceeaşi limbă.

Vorbeaţi de fermierii greci care cultivă tutun acolo şi de acea biserică construită de un grec. Cât de veche este misiunea ortodoxă în Tanzania?

Acum 50-60 de ani au fost câţiva preoţi în Tanzania, câte un preot pe ici pe acolo, însă nu au fost episcopi. Episcopul Ieronimos şi Dimitrios mitropolitul sunt veniţi de curând, de prin 2004.

Sunt oficial primii episcopi ortodocşi din perioada contemporană?

Da. Acum au venit, de curând, şi au început misiunea. Au început să înfiinţeze parohii, să boteze. Se organizează botezuri pentru un număr mare de catehumeni. În primele zile cât a stat ÎPS Teofan s-au botezat într-o singură zi 1500 de catehumeni.

Şi cum se desfăşurau aceste botezuri în masă?

Participau mulţi preoţi la un botez. Ajutau cu toţii. Se citeau lepădările pentru toţi o dată. Se întorceau cu faţa spre apus cu mâna dreaptă sus şi spuneau cu toţii formulele din Molitfelnic. Erau baptisterii mari construite lângă fiecare biserică – din cărămidă, pline cu apă. Pe câteva trepte se intra, pe câteva trepte se ieşea. Copiii mici erau botezaţi într-o latură a baptisteriului. Toate botezurile se făceau şi se fac prin cufundare. După aceea ieşeau afară, primeau cruciuliţe, erau miruiţi, un preot îi tundea în semnul Sfintei Cruci, iar apoi participau cu toţii la acel dans al botezului în jurul bisericii şi al baptisteriului, cântând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.”. Mergeau aşa câteva sute de oameni. Se citea Evanghelia, se rostea ectenia, apoi se făcea încheierea, toate după rânduiala slujbei Botezului aşa cum se face şi la noi.

Cum aţi trăit momentele acestea ale botezului unui număr atât de mare de credincioşi?

A fost puţin stres la început. Toţi ne avertizau că ne putem îmbolnăvi foarte uşor. Ne spuneau să fim atenţi, să avem grijă să nu ne intre apă în ochi, să nu înghiţim apă în timp ce săvârşim botezurile, pentru că sunt foarte mulţi bolnavi şi apa este infestată. Să nu ne zgâriem şi să ne spălăm pe mâini imediat după botezuri, să ne dezinfectăm, să nu mâncăm cu ei. Dacă ne stropim cu apă pe faţă să ne spălăm. După ce ne atingem sau dăm mâna cu ei, la fel. Erau instructaje pentru ca să ne protejeze de eventualitatea bolilor. După vreo câteva săptămâni am început să mâncăm cu ei, să stăm cu ei fără să ne mai spălăm din jumătate în jumătate de oră. În timpul slujbelor de botez te udai leoarcă. Apa de la botez se murdărea de la o vreme şi aveam un sentiment nu foarte confortabil. Din când în când completam apa din baptisteriu cu apă curată. Scădea nivelul apei. Oamenii erau neîngrijiţi. Foarte mulţi aveau răni pe cap, la picioare. Răni deschise. După un timp ne-am obişnuit cu situaţia aceasta. După câteva sute de botezuri trăiai o bucurie deosebită. Bucuria aceea nu am mai trăit-o în România. După ce botezai vreo 400-500, nu-ţi venea să zici nimic decât să te plimbi fără să doreşti să întâlneşti pe cineva. Era o bucurie, un har peste noi şi nu simţeai nevoie de nimic, ci doar să contempli natura, cerul…

Cum spunea Sfântul Apostol Pavel: har peste har.

Ceva se întâmpla. Erai fizic obosit, te schimbai pentru că erai ud şi după asta mâncai ceva, dar nu foarte mult pentru că nu mai aveai dispoziţie pentru mâncare, dar peste toate domina starea de bucurie de care vorbeam. Până seara târziu erai într-o stare de euforie duhovnicească, era o stare bună.

Ce perspective există pentru misiunea ortodoxă în Tanzania în special şi în Africa în general, pentru că este un tărâm încă deschis misiunii?

Da. Este acolo spaţiu larg pentru propovăduire. Oamenii au multă răbdare să asculte şi nu trebuie decât invitaţi pentru a asculta cuvântul. Le povesteşti despre Ortodoxie şi ei preferă Ortodoxia. Mulţi voiau să se boteze şi nu era timp. Trebuie – este adevărat – să se împlinească şi şase luni de la venirea la biserică până la botez. Adică să participe la cateheze, să înţeleagă puţin credinţa ortodoxă. Nu se botezau imediat. Pe mulţi nu am apucat să îi botezăm, pentru că era şi postul mare, erau foarte multe slujbe. Se aflau şi la distanţe mari parte din cei ce doreau să primească botezul. Se făceau liste cu cei care erau în aşteptare pentru botez. Pentru a organiza botezurile plăteam câţiva şoferi ca să aducă oamenii cu camioanele din mai multe sate la una din biserici. Cumpăram mâncare, adică orez, sare, câteodată sucuri, după care pregăteam cruciuliţele şi cămăşile albe. Pe adulţi îi îmbrăcam cu cămăşi albe. Copiii erau dezbrăcaţi, dar cei mari erau îmbrăcaţi într-o cămaşă albă care avea cusută o cruce roşie pe piept şi, la fel una, pe spate.

Mă întrebai de perspective… Ceea ce pot să spun este că ei sunt disponibili pentru a primi Ortodoxia. Spuneau că simt o bucurie la Biserica Ortodoxă, la slujbele noastre, chiar daca nu primesc aşa multe daruri precum la alte culte.

Am întrebat pe unii dintre ei de ce preferă Biserica Ortodoxă?

- Pentru ce ai venit? Pentru bani?

- Nu pentru bani.

- Atunci de ce ai venit?

- Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Este mai multă iubire aici.

- Crezi că preoţii ortodocşi muncesc mai mult ca alţii?

- Nu, nu cred.

Nu este nimic care să mă facă să înţeleg că ar fi vreun merit al nostru. Pur şi simplu Ortodoxia îşi face lucrarea ei harică. Preoţii nu muncesc mai mult. Este ceva în Biserică: cântările, slujbele, icoanele… Aşa mi-a spus un domn primar – Constantin îl chema. Şi la fel mi-au spus şi alţii, că există mai multă răbdare, mai multă iubire în Biserica noastră.

Aţi administrat şi alte Sfinte Taine credincioşilor de acolo?

Într-o zi s-au făcut 60 de cununii.

Şi tot aşa în grup?

Da. Tot în grup se făceau.

Toată această misiune probabil că presupune nişte cheltuieli destul de mari. Cine susţine financiar misiunea din Tanzania?

IPS Dimitrios obţine sponsorizări din Grecia şi din Cipru. Foloseşte banii pentru construcţii de biserici, pentru salariile preoţilor. Preoţii primesc cam 100 de dolari pe lună. Asta înseamnă foarte mult pentru ei. Apoi cumpără alimente şi îi ajută pe unii care sunt mai bolnavi cu bani. Şi botezurile trebuie plătite: transportul oamenilor, mâncarea, cruciuliţele – pe care trebuie să le dai la fiecare în parte. Sunt nişte investiţii şi nu întotdeauna este foarte uşor de obţinut banii.

Noi, românii, am putea ajuta cumva misiunea de acolo?

Da. Putem ajuta cu bani pentru construcţia de biserici, pentru fântâni, chiar şi o şcoală s-ar putea construi de noi acolo. Câţiva credincioşi din Arhiepiscopia noastră au dăruit bani pentru construirea unei biserici cu hramul Sf. Cuv. Parascheva. Cu ajutorul lui Dumnezeu va fi sfinţită anul care urmează. Au mare nevoie de şcoli şi de cărţi pentru biblioteci.

În încheiere am dori să ne împărtăşiţi un moment ce v-a impresionat mai mult în această scurtă misiune în Africa.

M-au impresionat chipurile oamenilor. M-a impresionat tristeţea lor şi bucuria lor. Au o tristeţe adâncă, deosebită de a noastră, o suferinţă pe care nu pot să o exprime pentru că nu au cultura necesară, dar care poate fi observată cu uşurinţă. Se moare uşor şi moartea este primită firesc. Se plânge puţin. Decedatul este îngropat în aceeaşi zi datorită căldurii. Viaţa merge mai departe. O statistică arată că în fiecare zi mor în Tanzania aproape 3000 de copii datorită bolilor şi inaniţiei. Şi în Tanzania nu este situaţia cea mai gravă din Africa. Fiecare are în familie morţi. L-am întrebat pe un preot:

- Câţi fraţi ai?

- Am două surori.

- Dar nu sunteţi mai mulţi fraţi – căci la ei media este de 5 copii?

- Păi am mai avut trei fraţi.

- Şi?

- Au murit.

- Dar ce vârste aveau?

- 20, 30.

- Cum au murit?

- Un frate a murit de SIDA, altul de malarie şi celălalt a murit împuşcat fiind în armată în timpul conflictelor din Zanzibar.

- Şi părinţii?

- Părinţii au murit şi ei.

Şi el avea doar 30 de ani. Altădată, la finalul Sfintei Liturghii, venind vorba despre moarte, am întrebat pe un alt preot:

- Nu ţi-e frică de moarte?

- Nu mi-e frică!

- Dar ai trei copii! – avea trei băieţi

- Da! Am trei copii, dar Dumnezeu are grijă de ei.

Cu câtă simplitate şi credinţă vorbea!? M-am mirat. Studiem ani de zile teologia şi nu reuşim să dobândim această simplitate în acceptarea morţii. Probabil că a observat mirarea mea pentru că a continuat să-mi spună:

- Nu te mira, căci eu am rămas fără părinţi pe când aveam 9 ani. Mai aveam două surori: o soră mai mică cu doi ani şi încă o soră de un an. A murit prima dată tata şi apoi mama după un an de zile. Am rămas trei copii singuri. La scurt timp după moartea mamei mi-a murit şi sora mijlocie. Eram foarte trist. În anul acela a venit o doamnă, o olandeză la noi în sat şi a întrebat pe bătrânii saltului dacă este vreun copil care să vrea să meargă la şcoală – căci ea dorea să ajute pe cineva în acest sens. Făcusem puţină şcoală, dar o întrerupsesem. Bătrânii s-au sfătuit şi copilul ales am fost eu. Am urmat o şcoală foarte bună, unde am învăţat în engleză. Şcoala primară, gimnaziu, apoi am făcut şi colegiul. N-are grijă Dumnezeu?

Era singurul preot care urmase liceul şi, de asemenea, un colegiu teologic în Kenia. Povestea foarte firesc, fără emoţii, fără să facă filozofie, fără să epateze. Simplu. Ei vorbesc foarte simplu despre moarte. E ceva normal. M-a impresionat raportarea lor la moarte ca la un lucru aproape firesc.

Ştiau că pot să moară dacă beau apă din pârâu, căci în multe sate nu sunt fântâni. Mureau destui din cauza tifosului. Când le-am spus că la noi fiecare casă are fântâna, n-au vrut să mă creadă, la început.

M-a impresionat de asemenea bucuria lor, râsul lor molipsitor. Am constatat că nu pot să mintă. Dacă spuneau o minciună, începeau să râdă. Se bucurau cu foarte puţin. Se bucurau pentru cea mai mică atenţie pe care le-o arătai, pentru un cuvânt, pentru cel mai neînsemnat dar.

Vă mulţumim părinte!

Notă: Acest interviu a fost publicat Revista „Lumea Credinţei” în două părţi: decembrie 2010 şi ianuarie 2011. În perioada 7-11 mai 2011, Părintele Nicodim l-a însoţit pe Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, într-o nouă vizită în Tanzania, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Dimitrie. În cadrul acestei vizite, IPS Teofan a vizitat şi sfinţit şi cele două biserici construite prin efortul financiar al unor persoane fizice sau juridice din Moldova şi din ţară. Cele două biserici vor avea ca patron spiritual pe Sfântul Ioan Botezătorul, respectiv pe Sfânta Parascheva de la Iaşi.

sursa: pemptousia.ro

În fiecare an, agenţia “Fides” publică un raport cu privire la lucrătorii pastorali ucişi. În anul 2011 au fost 26, cu unul mai mult decât în anul 2010. Raportul, publicat la finalul anului trecut, face referinţă şi la persecuţiile la care sunt supuşi numeroşi creştini, preoţi, călugări şi laici din întreaga lume.

Documentul citează mai întâi cuvintele lui Benedict al XVI-lea din ziua de 26 decembrie 2011: “Astăzi, la fel ca în Antichitate, adeziunea sinceră la Evanghelie poate să ceară sacrificiul vieţii, şi mulţi creştini în diferite părţi ale lumii sunt expuşi la persecuţii şi uneori la martiriu”. Aceasta este trăsătura comună a celor 26 de lucrători pastorali: 18 preoţi, patru călugări şi patru laici.

Călugări, preoţi, surori, cateheţi şi voluntari laici au fost victime ale unei violenţe pe care au combătut-o sau ai disponibilităţii de a-i sluji pe alţii, punând pe planul doi propria siguranţă. Alţii – se precizează în raport – au fost eliminaţi pentru că “în numele lui Isus Cristos au răspuns la ură cu iubire, la deznădejde cu speranţă, la violenţă cu curajul dialogului, la samavolnicie cu puterea dreptului”.

Pentru al treilea an consecutiv, continentul american se dovedeşte a fi cel mai violent, cu 13 preoţi şi doi laici ucişi. Urmează Africa, unde se numără şase victime: doi preoţi, trei călugăriţe şi un laic. Apoi, Asia, unde şi-au aflat moartea patru lucrători pastorali: doi preoţi, o călugăriţă şi un laic. Chiar şi în Europa toleranţei şi a drepturilor civile a fost ucis un preot.

Luis Carlos Orozco Cardona, 26 de ani, a fost rănit grav la Rionegro (Columbia), în seara zilei de 12 februarie 2011. Un tânăr înarmat a deschis focul asupra mulţimii, ţintindu-l pe preot. A fost dus la spital, dar cu toate eforturile medicilor a murit a doua zi. Preotul fusese hirotonit cu un an înainte.

Angelina era călugăriţă. A fost ucisă la 17 iunie 2011, în timp ce purta ajutoare sanitare refugiaţilor în sudul Sudanului. Avea 37 de ani.

María Elizabeth Macías Castro era laică. Se ocupa cu asistenţa emigranţilor din oraşul Nuevo Laredo (Mexic). A fost sechestrată la 22 septembrie 2011 de traficanţii de droguri. După două zile de căutări şi de tăcere, trupul neînsufleţit a fost găsit pe o stradă a oraşului, mutilat în mod oribil. Avea 39 de ani. Potrivit celor care o cunoşteau, a fost “o femeie de mare credinţă, care lupta pentru dreptate”.

Fausto Tentorio era preot călugăr italian. În anul 1978 a plecat misionar în Filipine, fiind numit în anul 1980 paroh în insula Mindanao. Şi-a dedicat viaţa în slujba alfabetizării şi îmbunătăţirii vieţii indigenilor numiţi lumads. În dimineaţa zilei de 17 noiembrie 2011 a fost ucis în faţa parohiei. Mergea la o întâlnire a preoţilor. Doi oameni înarmaţi au deschis focul asupra lui. Dus la spital, medicii nu au făcut altceva decât să constate decesul.

Rabindra Parichha, laic, 47 de ani, era catehet, foarte implicat în apărarea drepturilor celorlalţi. A fost ucis în Orissa (India orientală). Crima a avut loc între seara zilei de 15 decembrie 2011 şi în primele ore ale zilei de 16. Soţia şi copiii l-au căutat şi au alertat poliţia, care dimineaţa i-a găsit cadavrul. Avea gâtul tăiat şi răni de cuţit pe mâini şi în stomac.

Dimensiunile fenomenului violenţei şi al persecuţiei apar şi mai cutremurătoare dacă la lista întocmită de agenţia “Fides” sunt adăugaţi cei ale căror nume de multe ori nu se cunosc, care în orice colţ al planetei au fost ucişi numai pentru credinţa lor în Cristos.

Este vorba de acel “nor de soldaţi necunoscuţi ai cauzei lui Dumnezeu” – cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea – şi care merge de la Shahbaz Batti, ministrul pakistanez pentru minorităţi, primul creştin care ocupa această funcţie, angajat pentru convieţuirea paşnică între comunităţile religioase din ţara sa, ucis la 3 martie 2011, până la tânărul nigerian care îndeplinea la Abuja, în Nigeria, serviciul de pază la Biserica “Sfânta Tereza”, protejând locurile de cult în ziua de Crăciun, ucis într-un atentat împreună cu alte 35 de persoane.

Conform datelor agenţiei “Fides”, în deceniul 1980-1989 au fost ucişi în mod violent 115 misionari. Numărul este, fără îndoială, mai mare, cel raportat referindu-se doar la cazurile confirmate. În anii 1990-2000 au fost ucişi 604 misionari (numai genocidul din Ruanda (1994) a avut cel puţin 248 de victime). În anii 2001-2010, numărul total de lucrători pastorali ucişi a fost de 255.

sursa: ziarullumina.ro

Un intelept a fost intrebat: “de ce Dumnezeu i-a daruit omului doua urechi si o singura gura?”

 Inteleptul a raspuns:

 - “Ca sa auda mai mult decat sa vorbeasca”

-Trebuie să avem luare-aminte și rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea și rugăciunea aduce luare-aminte.

-Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii și trândăvia sunt ca și când cineva ar putea arma sa pe umăr, în vreme ce dușmanul îl ucide; pe când, dacă își ține mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare dușmanul el trage primul și îl omoară.

-Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos și când rugăciunea se face astfel încât cineva să înțeleagă ce a cerut, adică să fie conștient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

-Spuneți rugăciunea; aceasta sfințește gura, sfințește aerul, sfințește locul în care a fost rostită.

-Prin citire, prin convorbiri duhovnicești, îl lovești pe vrăjmaș în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovești în inimă, de aceea și reacționează atât de cumplit.

-Rugăciunea să fie spusă într-una, zi și noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău și seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

-Numele lui Iisus sfințește gura, mintea și inima; diavolul se străduiește să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi și nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem așa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-și facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu există nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: ,,da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu și Dumnezeu, nimic altceva”.

-Diavolul ia minte și o duce unde vrea el, când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria și provocă maladii și boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minții este trezvia. Diavolul îșii macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

-Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minții. Păcatul nu se poate face dacă nu se primește mai întâi gândul păcatului.

Mai întâi se predă omul lăuntric, prin nălucire, și apoi urmează păcatul din afară.

-Dacă mintea nu se curățește de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minții cuvintele Sale.

-Diavolii pun o mulțime de piedici pentru ca om să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

-Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numele lui Iisus Hristos.

-Lucrarea trezviei este meșteșugul meșteșugurilor și știința științelor; e nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine meșteșugul. Dar e nevoie și de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un meșteșug ori știință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare,trebuie să faci aici, în știința duhovnicească, , unde diavolul încearcă să strice, să îmiedice toată lucrarea: e ca și când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduiește încontinuu să deformrze învățăturile primului și se silește să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Așadar, gândește-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învețe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru și dascăl duhovnicesc și fără să nesocotească sfaturile diavolului.

Deoarece lucrarea minții noastre nu este desăvârșită, de aceea nu primim mângăiera duhovnicească și căutăm mângâierea prin vorba lungă, râs și întoarcere către cele din afară.

O cugetare diavolească te chinuie și, dacă nu te spovedești sau nu te rogi, ca să fugă cugetartea, aceasta devine tortură; cât de înfricoșător este să fii cu diavolii!

-Sfinții Părinți foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie și plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

Despre credință și mântuire – Efrem Athonitul – Editura Egumenița

sursa: catehetica.ro

Cel mai adesea rostim rugăciunea Doamne miluiește într-un mod sec fără a conștientiza că rostind-o trebuie să fim pe poziția cerșetorului, a aceluia care este sigur de faptul că are nevoie de milă. Chiar și în Biserică uneori rostim / cântăm această rugăciune în chip triumfalist. Atunci când suntem în suferință avem frângerea inimii și ne poziționăm oarecum corect, ne punem în poziția aceluia care cu adevărat cere, cerșește de la Dumnezeu ceva. În alte condiții însă, când facem pocăință pentru propriile păcate și nemernicii nu ne jelim autentic, nu ne vedem chiar păcătoși, avem întotdeauna puncte de referință către alți semeni mult mai păcătoși decât noi. Din această perspectivă Simeon Kraiopoulos ne explică cum ne vindecă Dumnezeu, de ce îngăduie suferința ca o școală peste sufletul nostru. Și iată ce ne spune sfinția sa:

Întotdeauna Domnul depășește așteptările noastre.

N-ar fi mare lucru pentru Dumnezeu ca atunci când venim și ne ungem, să ne vindece pe toți fără osebire.

N-ar fi mare lucru, dar nici n-ar avea însemnătate, n-ar avea valoare.

De altfel, Dumnezeu o va face, așa cum o și face. Noi suntem datori să alergăm la harul Lui și să cerem ceea ce avem nevoie, dar vindecarea aceasta nu are valore.

Are valoare să vii la Sfânta Taină și să pleci cu încrederea și cu certitudinea că s-a întâmplat, întocmai, ce ai cerut. Același lucru este valabil și pentru cele duhovnicești.

Omule, este cu neputință ca Dumnezeu să te lase în păcat, în patimi, în slăbiciunile tale, cu rănile păcatului.

El te va vindeca, dar vrea ca tu să crezi aceasta, chiar înainte de vindecare și mai ales, să crezi până într-atât, ca și cum deja te-ai vindecat.

Adică, atunci când participi la Taina Sfântului Maslu, în paralel să alergi la Domnul cu rugăciunea și cu pocăința pentru ca să te vindece, să te facă un om nou. Și crezând că va face aceasta vei rămâne sub harul Lui și vei pleca la casa ta, ca și cum așa s-au întâmplat lucrurile. Cu această certitudine, cu această credință să pleci.

Este lucrul de cea mai mare valoare și este cu neputință ca după aceea Dumnezeu să nu-ți vindece sufletul, să nu-l sature, să nu nască înlăuntrul tău o stare prin care, dacă-mi este îngăduit să vorbesc așa, să înnebunești de mulțimire și de fericire.

Nu-ți va veni să-ți crezi ochilor, tu cel care aveai impresia că niciodată nu vei fi îndreptat, nu vei fi vindecat, nu vei deveni așa cum vrea Dumnezeu.

Vei constata că ești un om nou, mult mai mult decât puteai să-ți închipui, să-ți dorești, decât reușeai să cuprinzi cu mintea și cu dorința ta.

Darul pe care-l oferă Dumnezeu sufletului nostru depășește întotdeauna ceea ce cerem, ceea ce nădăjduim, întrece orice așteptare a noastră.

Însă, și în neputințele trupești și în cele sufletești Domnul dorește să vadă credința, certitudinea despre care am vorbit.

Dacă primim aceste învățături, dacă le lăsăm să intre în sufletele noastre și arătăm credință și certitudine cât timp stăm aici, dar și după ce plecăm de aici, înțelegeți ce se va întâmpla în sufletul nostru?

Vă dați seama cât de schimbați vom fi, cât de schimbați vom pleca și cât de schimbați vom trăi oriunde ne-am afla?

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007

sursa: catehetica.ro

Sfantul Grigorie cel Mare a fost intrebat de un ucenic:

 - “Cine trebuie sa ne fie cu adevarat prieten?”.

 Sfantul Grigorie i-a raspuns:

 - “Prieten imi este cel care imi arata greselile si dusman imi este acela care ma lauda”.

Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la baza “crizelor” de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati – care sunt unele impersonale – ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele dupa “pofta” inimii sale. Atunci cand “pofta” este intretinuta de patimi precum cele mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.

Unul din paradoxurile lumii in care traim este faptul ca multimea grijilor si responsabilitatilor, de care suntem asaltati pe zi ce trece, nu-l face pe omul chemat sa le gestioneze, mai putin nepasator si iresponsabil.

Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. “Abilitatea” de care trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.

Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului, si altceva este “toata grija cea lumeasca sa o lepadam”, din cadrul Sfintei Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, “nepasarea cea buna”, sau nepatimirea omului duhovnicesc.

Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, “omul rupt de ceilalti”.

Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta “orbire a sufletului” ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.

Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de “altceva”, ci fata de “altcineva”, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana spre fapta buna.

Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji, decat sa “purtam de grija”.

Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.

Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de “moarte sufleteasca”, prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro