Trebuie în primul rând să lămurim pe scurt un termen esențial – și foarte mult folosit de adventiști – termenul sabat. Acesta înseamnă, tradus exact, „Odihnă” sau, mai pe larg, „Perioadă în care nu se muncește”. Sabatul este pur și simplu Odihna dată de Dumnezeu poporului Său. Este evident prin urmare că poporul lui Dumnezeu va primi acest dar cu recunoștință și se va bucura de Odihna sfântă. Ea nu poate fi deplină aici, fiind doar o prefigurare a vieții veșnice întru Hristos.

Dar care este această zi de odihnă, Sâmbăta sau Duminica? Să ascultăm mărturia Sfintei Scripturi.

A patra din cele zece porunci cere respectarea Sabatului, Sâmbetei, ca zi de odihnă. E adevărat.

Dar pentru cine s-a dat oare această poruncă? Ne spune Scriptura acest lucru?

Da! Dumnezeu a zis lui Moise așa: „Spune fiilor lui Israel așa: Băgați de seamă să păziți zilele mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine și voi din neam în neam, ca să știți că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfințește. Păziți deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela să fie omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stărpit din poporul Meu. Șase zile să se lucreze, iar a șaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât. Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua odihnei din neam în neam, ca legământ veșnic. Acesta este semn veșnic între Mine și fiii lui Israel, pentru că în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, iar în ziua a șaptea a încetat și s-a odihnit”. (Ieșirea 31, 13-17).

Vedem deci, în primul rând, că Sabatul era pus ca semn veșnic între Dumnezeu și fiii lui Israel!

Spune undeva în Biblie că trebuie păzit acest semn și de cei ce nu sunt evrei? O, deisgur că adventiștii vor încerca să dovedească prin răstălmăciri că Apostolii țineau Sabatul, dar aceasta nu răspunde la întrebare: scrie în Biblie că cei ce nu sunt evrei trebuie să țină Sabatul?

NU NICĂIERI ÎN BIBLIE NU SCRIE CĂ UCENICII LUI HRISTOS TREBUIE SĂ ȚINĂ SÂMBĂTA! De ce?

Să ne întoarcem la cuvintele Scripturii. Căci, dacă vrem să înețelegem cu adevărat lucrurile, se pune, firesc, întrebarea: de când a început a se ține Sâmbăta ca zi de odihnă? Și căutând în cartea Ieșirii, la capitolul 16, vedem că atunci când Dumnezeu a dat evreilor fugiți din Egipt mana, le-a dat și porunca de care ei până atunci nu știau nimic, de a ține Sâmbăta ca zi de odihnă. Atunci le-a spus Moise prima dată despre aceasta, și le-a explicat – căci nu înțelegeau de ce primesc mai multă mană Vinerea ca în celelalte zile – că trebuie să țină ziua a șaptea ca zi de odihnă. Avraam și toți Patriarhii până la Moise nu au ținut Sâmbăta!

De ce? Pentru că erau sub blestem – blestemul adus asupra omului de păcatul strămoșesc (1) – și „prin urmare, nu puteau intra în odihna lui Dumnezeu”. Pentru poporul evreu Dumnezeu pregătise o nouă posibilitate de ieșire de sub blestem, prin Legământul făcut pe munții Garizim și Ebal (Deuteronom 10, 11-22 și 11, 1-32, apoi capitolele 12-30). S-a pus atunci înaintea urmașilor lui Avraam, Isaac și Iacob – marii Profeți și Patriarhi, oamenii aleși ai lui Dumnezeu – binecuvântarea și blestemul. Dacă ar fi putut alege omul binecuvântarea…dar nu avea cum să fie așa, căci omul se pleacă spre cele rele din tinerețile lui. De fapt, despre alegerea blestemului în locul binecuvântării a proorocit în Domnul și Moise, zicând: „Eu îi voi duce în pământul cel bun, unde curge lapte și miere, după cum M-am jurat părinților lor, și vor mânca, se vor sătura, se vor îngrășa, se vor îndrepta spre alți dumnezei și vor sluji acelora, iar de Mine se vor lepăda și vor călca legământul Meu, pe care l-am dat lor” (Deuteronom 31, 20).

De aceea și Dumnezeu a zis: „M-am jurat întru mânia Mea: nu vor intra întru odihna Mea!” (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna Mea! (Psalmul 94, 12). Căci nu puteau să intre în odihna Sa cei care pururea alegeau cele rele în locul celor bune! Și aceștia erau cei mai buni dintre oameni! Cu atât mai mult nu puteau intra întru odihna lui Dumnezeu neamurile!

Iată de ce Dumnezeu a hotărât o Nouă Zi, la fel cum a dat o Lege Nouă, căci întru Hristos toate s-au făcut noi. I

ar adventiștii, care pretind că „Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămânii”, ori nu cunosc Noul Testament, ori mint.

Bine, dar Apostolii și ceilalți creștini din primii ani ai Bisericii au ținut Sabatul? Nu. Deși Adventismul de Ziua a șaptea are „teologi” care fac eforturi de nedescris pentru a schimba faptele, în realitate biblia ne arată clar că primii creștini nu serbau Sâmbăta ca zi a Domnului, ci Duminica.

Cum așa? Oare nu se arată în Faptele Apostolilor respectarea Sâmbetei? Oare la Faptele Apostolilor 13, 14, 42, 44; 17, 2; 18, 4 nu se arată că Sfântul Apostol Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua sabatului și a predicat pe Hristos atât la evrei cât și la neamuri? Ba da! Și tocmai asta dovedește clar că Sfântul Apostol Pavel nu prăznuia Sabatul. Cum așa? Simplu: Legea lui Dumnezeu interzice lucrarea în Zi de Odihnă. Care este lucrarea la care Hristos Dumnezeu chemase pe Apostoli? Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni (Marcu 1, 17). Iată deci lucrarea Apostolilor: aducerea oamenilor la Credință, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu (2).

Și ce făcea Sfântul Apostol Pavel Sâmbăta? Era în biserică, la rugăciune, Frângerea pâinii (Liturghie) și agapă? Nu! El lucra!

Atunci, când era la rugăciune, la Frângerea păinii și agapă cu ceilalți creștini? Duminica!

Iată, în Faptele Apostolilor, la capitolul 20, se arată foarte clar că Ziua cea obișnuită a creștinilor pentru Liturghie (Frângerea pâinii) era nu sâmbăta, ci Duminica. Căci a stat Sfântul apostol Pavel împreună cu sfinții ce-l însoțeau, Luca, Sosipatru, Aristarh, Secundus, Gaius, Timotei, Tihic și Trofim în Troa șapte zile! Și nu au săvârșit Liturghia nici sâmbăta, nici joia, nici în altă zi, ci Duminica!

De altfel, cum s-ar fi putut săvârși Liturghia Sâmbăta, în sinagogă, în mijlocul celor necredincioși? Sau cum ar fi putut participa Sfântul apostol Pavel la creștineasca prăznuire a Zilei Domnului, dacă era în sinagogă sau în alte locuri, propovăduind necredincioșilor? Nu putea. Nu putea să fie la slujba creștină câtă vreme era în adunarea celor necredincioși. Vedem astfel că mărturia Bibliei este limpede: Sfinții Apostoli lucrau Sâmbăta la convertirea necredincioșilor, iar Duminica sărbătoreau cu Poporul lui Dumnezeu Ziua Domnului.

Credem că nu e cazul a mai adăuga ceva, la această mărturie atât de clară.

Știm totuși că activiștii adventiști care înconjoară marea și pământul să facă prozeliți sunt lungi la vorbă, ca prin multă vorbărie să amăgească pe cei slabi. Și pentru cei care doresc să ajute pe cei răniți de vorbele cele amăgitoare ale adventiștilor, mai lămurim aici câteva din răstălmăcirea lor cu privire la Ziua Domnului.

- Astfel, ei transformă cu obrăznicie cuvântul scris la Marcu 2, 28 spre a se potrivi scopului urmărit de ei.

În originalul Bibliei, în greaca veche, stă scris………………… („ostekirios estin o ios tu antropon cai tu sabaton”). Tradus cuvânt cu cuvânt, versetul sună astfel căci Domn este Fiul Omului și sabatului.

După cum se vede și din traducerea exactă, și din contextul întâmpinării care conduce către acestă afirmație, rolul versetului e clar: afirmă puterea lui Hristos și asupra Sâmbetei, ca Domn.

Cine este proclamat în Vechiul Testament ca Domn al Sâmbetei? Dumnezeu, desigur. Deci acest text vrea să arate de fapt că Hristos este Dumnezeu.

Dar ce fac „teologii” adventiști?

Deși este interzis a se tăia din Scriptură (Apocalipsa 22, 19), ei înlătură ,,k..”, adică ,,și”. De asemenea, mai schimbă și topica propoziției, și, astfel modificat, versetul sună la adventiști. „căci Fiul Omului este Domnul Sabatului”!

La prima vedere ,,cam” același sens. Schimbarea prea mică, dar în fapt este fundamentală și blasfemiatorie. Nu doar pentru că se face astfel o „corectare” a Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce e destul de păcat.

Ci și pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic, este limitat aici la a fi ,,Domn al Sâmbetei”, de parcă nu ar fi și Domn al tuturor celorlalte zile!

Dincolo însă de aceasta, rămâne diferența clară înre cuvântul adevărat lăsat de Dumnezeu și textul deformat de adventiști pentru ale susține minciuna.

- de asemenea, adventiștii sunt puși în încurcătură de alt cuvânt biblic, de la Coloseni 2, 16-17, unde se spune clar. Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau la lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos.

În fața unor cuvinte atât de clare, ce se poate spune? Și totuși… Pentru a-și apăra neadevărul, „teologii” adventiștii au găsit o „soluție”. Dacă în cazul textului de la Marcu 2, 28, scot un cuvânt din Biblie, în această situație… adaugă! (Să ne amintim de Apocalipsa 22, 18!)

Astfel, la Levitic, capitolul 23, se vorbește despre sărbătorile Domnului, în care se vor face adunările sfinte (versetul 2). Între aceste sărbători, prima este trecută Sâmbăta (atenție!) iar apoi urmează altele, ca Paștile, Cincizecimea etc. Atunci când spune cum să se serbeze aceste sărbători, pe lângă anume aspecte diferite după sărbătoare se prevede și odihna, dar fără a se folosi termenul de Sabat. Mai mult, se spune clar că, afară de zilele de odihnă (sabatele) Domnului și de celelalte legi care trebuiau ținute de iudei, să se facă Sărbătoarea Corturilor cu odihnă în ziua întăi și a opta (Levtic 23, 38-39). Iată deci că existau pe lângă Sabat și alte sărbători de odihnă. Ei bine, deși niciodată aceste sărbători nu sunt numite de Dumnezeu sabate, adventiștii adaugă la Scriptură imaginația lor, numindu-le „sabate anuale” sau „sabate anuale ceremoniale”. Asemenea denumire NU EXISTĂ ÎN BIBLIE, FIIND O RUȘINOASĂ NĂSCOCIRE ADVENTISTĂ.

De ce au născocit aceasta? Pentru că nu doar în Coloseni 2, 16-17 se exprimă Dumnezeu asupra lipsei de seminficație a ținerii sâmbetei pentru cei drept-credincioși, ci și în alte părți, chiar în Vechiul Testament! Iar adventiștii ce spun? „Acolo este vorba de sabatele anuale, care erau parte din legea ceremonială, care a încetat cu venirea lui Iisus:” Oare unde scrie așa ceva în Biblie? Nicăieri.

Va urma…..

Lumina Adevărului – preot Mihai-Andrei Aldea – Editura Christiana Bucuresti 2007

sursa: catehetica.ro

Cununiile legate reprezinta un motiv amintit de unii dintre cei care nu reusesc sa se casatoreasca, ori care intampina mari greutati in aceasta directie. Astfel, cand trece multa vreme fara a gasi un prieten/prietena, cand trec anii si tot degeaba, cand apare o neliniste puternica in momentul cererii in casatorie, cand se hotaraste anularea casatoriei chiar in ziua programata sau cand apar alte schimbari emotionale neasteptate, unii trag concluzia: “Am cununiile legate!”

Ce se pierde din vedere, mai ales in cazul celor care ajung la concluzia amintita, este faptul ca exista multe alte cauze pentru care o casatorie dorita intarzie sa aiba loc, precum existenta unor pretentii inchipuite si a unor asteptari idealiste, savarsirea unor pacate mari, ocolirea spovedaniei, ori blestemul de orice fel al parintilor, rostit in mod contient sau nu. Astfel, ceea ce se intelege prin “legarea cununiilor” nu trebuie pus numai in legatura cu vrajile si farmecele facute de vrajitoare, ci trebuie avuta in vederea mai intai o viata crestina, spovedania generala a tuturor pacatelor si dezlegarea de vreun posibil blestem.

Precum exista diavoli si vrajitoare, tot asa exista si vraji, farmece si blesteme. Precum sunt rele toate lucrarile diavolesti, tot asa sunt rele si toate lucrarile vrajitoresti. Indiferent daca este numita “alba” sau “neagra”, magia este de un singur fel, diavoleasca. Pentru aceasta, daca un om ajunge legat de diavol, niciodata acela nu va dobandi izbavire de la vrajitoare, adica tot de la acela care l-a legat (de la diavol). Si chiar daca si-ar retrage diavolul o lucrare necurata, el nu ar face-o daca nu ar fi convins ca omul respectiv va ramane tot al lui si dupa aceea. Astfel, numai preotii lui Dumnezeu pot ajuta pe cei aflati in necaz.

“Legarea cununiilor” prin pacatele personale

Spre a-l pierde pe om, diavolul lucreaza atat din afara (vraji), cat si din interior (pacate personale). Pentru a nu ajunge sub influenta duhurilor necurate, omul trebuie sa se pazeasca mai ales de acele lucruri care ii stau in putere, adica de pacatele personale. Cat despre lucrarile diavolului cele din afara (vraji), omul are la indemana armele cele duhovnicesti ale Bisericii (duhovnici cu experienta, molitfe, rugaciuni de dezlegare, lucruri sfintite etc).

Cand omul nu-L cunoaste pe Dumnezeu, nici nu-i slujeste Lui, lucrarile necurate ale diavolului au sanse mai mari sa ii tulbure viata, nici atunci insa fara ingaduinta lui Dumnezeu. Indiferent de cat de inselat sau de cazut ar ajunge omul, Dumnezeu il asteapta oricand, ca pe fiul cel risipitor, caci El nu doreste moartea pacatosului, ci intoarcerea lui, spre a-L face viu.

Unii oameni sunt convinsi ca raul din viata lor (boli, suferinte, nereusite, pierderi, intarzierea casatoriei) se datoreaza numai vrajilor si blestemelor, iar nu, in mare masura, si pacatelor personale. Pentru aceasta, desi Biserica nu a negat niciodata puterea blestemelor si a vrajilor, drept pentru care a si randuit acele rugaciuni speciale care cer dezlegarea de farmece, vraji si blesteme, ea i-a indemnat pe oameni mai ales la o viata curata, la ferirea de patimi, la pocainta si la Impartasanie.

Parintele Ilarion Argatu spune ca multi nu se pot casatori deoarece sunt inrobiti de patima desfranarii. Pacatele trupesti savarsite in afara casatoriei ii aseaza pe cei care le-au facut sub influenta diavolului, care uraste Casatoria si familia. Duhurile necurate il leaga pe om cu desfranari trupesti pentru a nu se casatori, fie din egoism, fie din nepasare, fie din teama etc. Mai apoi, chiar daca isi doresc sa se casatoreasca, ei intampina mari greutati, fie din dragostea lui Dumnezeu pentru ei, care doreste ca acestia sa intre in casatorie curatiti prin pocainta, fie din mila lui Dumnezeu fata de ceilalti, care ar putea ajunge alaturi de acestia, in familie.

“Legarea cununiilor” prin blestemul parintilor

Blestemul este o invocare a lui Dumnezeu pentru a face dreptate in cazul unei nedreptati si a-l pedepsi pe cel vinovat. Daca binecuvantarile atrag mila si ajutorul lui Dumnezeu, blestemele poarta cu ele mania si pedeapsa Lui. Cele mai puternice blesteme sunt cele rostite de parinti (mama, tata), de preoti si de arhierei. Despre blestemul de mama gasim scris inca din vechime: “Binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana in temelie” (Sirah 3, 1-15).

Cand un om nedreptatit striga dupa dreptate, blestemand, el poate fi auzit de Dumnezeu, insa nu in mod automat, caci omul nu judeca intotdeauna drept. In rostirea unui blestem intervine adesea egoismul, care cere razbunare, rautatea, care nu accepta iertarea, sau interesul personal, care intuneca adevarata judecata a lucrurilor. Astfel, nu orice blestem se indeplineste, iar mai ales atunci cand el este rostit din rautate.

Cand sunt rostite, blestemele se prind mai ales asupra celor pacatosi, care aduc suferinta si greutate celor de langa ei, parintilor, rudelor sau strainilor. Cand vorbeste despre Judecata de Apoi, referindu-se la cei care nu au implinit Legea cea Noua a iubirii, Mantuitorul spune: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).

Orice blestem aduce cu sine o legatura din cauza careia, unii nu se mantuiesc, iar altora le vin necazuri multe. Indiferent cum sunt rostite, blestemele nu se dezleaga decat prin Spovedanie, iertare si rugaciunile de dezlegare de blestem, pe care le citeste preotul-duhovnic sau episcopul. In rugaciunile de la slujba inmormantarii, cerand iertarea pacatelor celui adormit, preotii cer si dezlegarea de posibilele blesteme necunoscute.

“Legarea cununiilor” prin vraji

Despre “legarea cununiilor”, ca lucrare diavoleasca, parintele Ilarion Argatu spune: “Legarea cununiei o fac vrajitorii, fermecatorii si oamenii cei rai. Unii din invidie, altii din razbunare, iar altii fara motiv, doar din placerea de a face rau, alearga la lucrul cel necurat si mananca viata cea buna a tinerilor. Unii iau semne de la tineri, le pun semne, arunca apa de la vrajitori in fata lor, altii lucreaza cu semne de la morti: cu piedica de la mort, capete de lumanari culese de pe morminte, cu tarana de pe morminte, cu apa cu care a fost spalat mortul, cu semne luate de la mort si zic: “Sa nu-i placa, sa nu-i trebuiasca, ori lui, ori ei. Asa cum place mortul la lume, asa sa-l placa pe acesta cine se va uita la el. Cand se va scula mortul acesta, atunci sa se casatoreasca acela.”

Daca in viata omului apar anumite lucruri care nu pot fi intelese, precum intarzierea unei casatorii dorite, acesta este dator sa mediteze profund la toate cauzele posibile, iar mai apoi sa mearga la preotul duhovnic, spre a cere ajutor. Daca, pentru “dezlegarea cununiilor”, unii alearga la preoti, iar altii la vrajitori, acest lucru arata in cine isi pune fiecare nadejdea si credinta. Cand sunt cu adevarat lucrari vrajitoresti, trebuie stiut faptul ca diavolul nu se alunga niciodata de unul singur.

Acelasi parinte mai spune: “Cei ce alearga la preot pentru dezlegarea de cununie si asculta de preot, dobandesc nu numai dezlegarea de cununie si soarta cea buna in viata, ci si plata mucenicului si mantuire. Cei ce alearga la vrajitori pentru a se dezlega de vraji, acestia se leaga si mai tare, chiar daca li se pare ca au reusit, s-au dezlegat si au rezolvat problema pe care o aveau. Intotdeauna cand alergi la vrajitori pentru a scapa de boala care ti-a venit prin vraji, pentru a scapa de descantece, ori pentru a te dezlega de farmece si descantece, iti pierzi sufletul. Diavolul nu te ajuta niciodata fara sa aiba ceva de castigat. Bunul cel mai de pret pentru el este sufletul tau. Deci, pe diavolul care ti-a adus necazul, in loc sa-l alungi si sa-i faci fara putere facerile lui de rau, te duci la el sa-l rogi sa-ti ia necazul pe care ti l-a dat. Pentru ca ai alergat la el si l-ai rugat, diavolul iti ia necazul dar, pentru aceasta, it ia si sufletul. Rugamintea ta fata de diavol, la sfarsitul vietii tale, va fi ca un contract al lui pentru sufletul tau, pentru care nu vor putea ingerii sa te apere.”

Tot parintele Ilarion mai spune: “In unele cazuri, se dezleaga usor, iar in altele, foarte greu. Primul lucru pe care trebuie sa-l faca oricine, indiferent de gravitatea situatiei, este post o saptamana, dupa care spovedanie generala, adica marturisirea tuturor pacatelor, de la varsta de sapte ani, Sfanta Impartasanie si Taina Sfantului Maslu. Prin aceste Sfinte Taine te intaresti cu harul lui Dumnezeu, har curatitor si intaritor.” Parintele recomanda, mai apoi, ca cel in cauza sa guste zilnic Aghiasma, untdelemn sfintit in Taina Sfantului Maslu, dupa ce face insa patruzeci de metanii.

Atata timp cat omul se pazeste pe sine in mod constant sa nu pacatuiasca, ducand o viata bisericeasca autentica, Dumnezeu il va binecuvanta intru toate. Mai apoi, in momentele mai grele, spovedania generala si rostirea de catre preot a unor rugaciuni speciale de dezlegare si de binecuvantare, reusesc adesea in dobandirea celor dorite. Desi nu exista o rugaciune spreciala pentru “dezlegarea cununiilor”, se pot rosti insa alte rugaciuni de folos, precum cele de dezlegare de toata lucrarea diavoleasca si cele de binecuvantare si de atragere a milei si harului lui Dumnezeu.

Un crestin spovedit si impartasit periodic, avand rugaciune zilnica si dragoste de Dumnezeu, nu are de ce sa se tulbure in momentul intarzierii casatoriei. Acela care isi pune nadejdea in Dumnezeu, a carui putere zdrobeste orice lucrare necurata, nu trebuie sa se mai teama de vraji, ci numai decat de pacatele personale. Astfel, deoarece patimile noastre dau putere diavolului asupra noastra, se cade a ne teme de pacat si a alerga din toata inima spre Domnul, “ca nu cumva, ramanand departe prea multa vreme de impartasirea Lui, sa fim prinsi de lupul cel intelegator”.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos.

Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat.

Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea.

Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni.

Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur. Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur.

Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă.

Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. Acest bolnav de 38 de ani ce altceva dorea decât vindecarea. De ce deci Hristos îi adresează această întrebare? Ce vrea să ne înveţe prin asta? Dumnezeu vrea să ne încredinţeze o mare învăţătură: că respectă libertatea omului. De aceea, şi noi trebuie să cinstim libertatea semenilor noştri. Pentru că dacă are ceva omul prin care se deosebeşte de fiară – în afara raţiunii şi a conştiinţei – , este libertatea sa.

***

Libertate este ca omul să aibă posibilitatea să se gândească şi să-şi exprime cugetele sale, să poată acţiona fără restricţii, să se mişte în limitele binelui. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu; omul a fost creat liber.

Libertatea este necesară. A priva cineva libertatea omului este ceva grav, respingător, antisocial, antidemocratic, antinatural, inuman – n-au spus nimic încă – e anticreştin, anti-Dumnezeu. Cine privează libertatea persoanei (despre care înţelegem că se mişcă în limitele orânduirii legale şi ale bunei-cuviinţe) face un lucru satanic. Să privezi de libertate pe cineva este ca şi cum l-ai lipsi de oxigen. Este ca şi cum ai scoate peştele din mare. Peştele a fost creat ca să înoate în apă, iar omul ca să înoate în libertate. De aceea femeile în Suli cântau:

„Pe uscat peştele nu trăieşte, nici floarea în prundiş,

Iar suliotisele nu trăiesc fără libertate”.

Niciun popor nu a cântat cu atâta patimă libertatea, ca poporul elin. Amintesc doar stihul lui Rigas Fereos:

„Mai bine în libertate o oră

Decât 40 de ani în sclavie şi ocnă”.

Noi, ca popor liber, care am vărsat râuri de sânge pentru libertate, simţim importanţa cuvântului pe care l-a spus astăzi Dumnezeul-Om: „Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan 5, 7). Dacă vrei, te fac bine; dacă nu vrei, nu.

Nevoia de libertate este primordială şi universală. Şi înainte de Hristos, în anii Vechiului Testament, Dumnezeu strigă: Omule, am pus înaintea ta două lucruri, focul şi apa. Alege şi ia. Dacă îţi vei întinde mâna la apă, te vei răcori. Dacă o vei întinde în foc, te vei arde (Înţelepciunea lui Sirah 15, 16).

***

Apă răcoroasă, iubiţii mei, este adevărul Sfintei Scripturi, învăţătura lui Hristos, dogmele Sfintei noastre Biserici. Focul ce arde ce este? Este înşelarea, răutatea, corupţia (furtul, minciuna, calomnia, mărturia mincinoasă, desfrânarea, adulterul, blasfemia, crima). Alege şi ia, omule! Omul veacului nostru ce alege? Aici este tragedia. Măreţia omului este libertatea, dar tot ea este şi tragedia lui. De aceea, unii susţin că este mai bine ca popoarele să fie guvernate prin îngrădirea libertăţii, ca să fie îndrumate pedagogic spre folosul lor, decât să fie lăsate libere pe de-o parte, dar să se chinuiască din cauza greşelilor lor. Libertatea este un cuţit cu două tăişuri; foloseşte sau nu foloseşte? Este un avantaj sau un dezavantaj? Chestiunea aceasta este mare şi complexă. Cu toate că libertatea presupune pericolul, nu încetează să fie un avantaj şi un privilegiu al omului; pentru ea merită să se întâmple toate câte se întâmplă.

Aşadar „alege şi ia”. Şi omenirea alege focul! Păcat de ştiinţa de carte şi de ştiinţe şi de universităţi şi de diplomaţie. De două ori şi-a băgat omenirea mâna în foc; sau mai degrabă nu doar mâna şi-a băgat-o, ci toată a căzut în foc, în războiul mondial. În primul război mondial 20 de milioane de morţi, în al doilea 38 de milioane de morţi. O, Dumnezeul meu! Mame, voi mai înaintea tuturor, care simţiţi mai mult viaţa în cele dinlăuntru ale voastre, bătrâni cu părul alb şi copii mici, rugaţi-vă. Nu sunt profet. Privesc, precum toţi, că pacea lumii atârnă de un fir de aţă. Dacă acesta se va rupe, va izbucni un nou război mondial, sau mai degrabă Armaghedonul Apocalipsei (16, 16), care va fi sfârşitul omenirii. Dumnezeu să ne păzească şi să dăruiască lumii pace.

Dar pacea se întemeiază pe libertate. Domnul întreabă: Omenire, „vrei să te faci sănătoasă?”. Din nefericire, nu am învăţat din pătimirile noastre. În ciuda tuturor luminilor ştiinţei, suntem mai puţin inteligenţi decât animalele. Măgăruşul care a alunecat într-o groapă, când trece din nou pe acolo este atent ca să nu cadă din nou. Evanghelia propovăduieşte libertatea. Oamenii „din nefericire” îşi închid urechile. Nu se cuminţesc. Din mii de oameni, dacă ascultă unul glasul lui Hristos. Printre altele, fiarele urlă şi îşi pregătesc toate armele pentru atac. Ce se va întâmpla, cine va domina?

Având ca temei Sfânta Scriptură, zic: Nu va birui ursul, nici leul, nici vreo fiară. Apocalipsa se termină cu un mesaj optimist: Va învinge Mielul. Iar Mielul este Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin, în Sfânta Biserică a Sfântului Andrei Levkonos – Prespe, 16-5-1976)

sursa: acvila30.wordpress.com

Tăcerea este de două ori rodnică. În primul rând că prin ea omul se poate concentra și cerceta mai adânc.

Cine vorbește mult gândește puțin.

În al doilea rând, tăcerea te ferește de greșeli care uneori devin adevărate fapte de conștiință.

Cine vorbește mult greșește des atât față de oameni, cât și față de Dumnezeu.

Tăcerea este un izvor bogat de cugetare și bună credință. Consecințele ei morale sunt dintre cele mai pline de rod.

În leganul tăcerii nasc gândurile și se descopăr sensurile mari ale lumii noastre. Lucrurile ce ne înconjoară și oamenii ce trec le deschid în noi mai mari porți de înțelegere.

Pentru a înțelege, omul este nevoit să ia cărarea tăcerii și a singurătății.

Necuprinsul ce ne înconjoară, jocul tainelor grele sufletului nostru sunt ale tăcerii, nu ale graiului.

Când omul este frământat, când un simțământ nou îi poartă ființa, el simte nevoia mărturisirii prin viu grai.

Când ființa îi este inundată de apele marilor încercări sfărmând mersul obișnuit al vieții sale, atunci nu mai poate spune nimic prin vorbe.

Tăcerea e mai puternică și mai expresivă. Tăcerea este condiție a rugăciunii și a contemplației.

Îndemn la simplitate – Ernest Bernea – Editura Vremea Bucuresti – 2006

sursa: catehetica.ro

Exemple de ispite din viața fiilor duhovnicești

Uneori te minunezi de șiretenia și subțirimea ispitelor aduse de vrăjmașul.

Îți aduci aminte, prietene, cum l-ai provocat odată la întrecere în ascultare pe prietenul tău A.? Vai, cu ce încântare ai venit atunci! Căci doar o luasei înaintea lui!..

Eu însă am simțit îndată că nu-i a bună. Când te-am descusut, temerile mele s-au adeverit: te bucurai atunci nu ca un semănător al celor bune, ci ca un biruitor al rivalului tău.

Îți amintești cum te-ai supărat pe mine când te-am tăiat de tot de la ascultare? Tunete și fulgere! Demult s-a întâmplat asta… Acum te-ai schimbat cu totul, însă atunci aveai neapărat nevoie de această metodă de educație duhovnicească.

Este foarte important să nu scăpăm momentul zămislirii mândriei. Atunci m-am gândit: „Dacă nu înhaț acum mândria de cap, pe urmă n-o să mai reușesc: o să-mi muște mâna!” Acum ești recunoscător, se înțelege, însă atunci, uhhh, cum te mai luptai…

La nici o patimă nu reacționează atât de dureros fiii duhovnicești ca la trufie și la slava deșartă. Ei primesc darea ei în vileag ca pe o jignire personală și se supără, drept care ești nevoit să faci cumva încât, ajutat de experiența vieții, să îți atingi scopul, adică să-i aduci la smerenie fără să le explici motivele. Ești nevoit să tai de la om lucrurile care hrănesc patima mândriei. Cu timpul, omul înțelege ce și cum.

Unul din fiii mei duhovnicești mi-a povestit despre sine o istorie tristă, cum puterea cea rea l-a aruncat în mândrie și cum îngerul păzitor l-a ajutat la început să-și dea seama de cursele vrăjmașului.

El ocupa o funcție de răspundere, și pe linie de serviciu comunica cu mari savanți. Odată, un profesor i-a zis:

- Ei, dacă ar fi descoperit știința ce procese au loc în…, s-ar fi putut face cutare și cutare lucru… Ar fi o economie colosală de energie electrică!

Fiul meu duhovnicesc îi răspunde:

-Păi uite ce are loc… – și, în mod inconștient, ca în somn, îi vorbește, îi vorbește, gândindu-se în același timp cu groază: „Așadar sunt posedat! Cine vorbește în mine? Și ce vorbește? Acum o să afle toți că sunt bolnav psihic…. Ce atitudine o să ia conducerea? O să mă dea afară!”

I s-a făcut rușine și frică; voia să se oprească, și nu putea. A zis chiar următorul lucru:

- Puteți verifica toate acestea prin experiențele următoare… convingeți-vă singur!

Iar peste o lună,când spusele lui s-au confirmat, l-au ridicat în slăvi într-așa un hal, încât cinci ani după aceea a trăit într-o continuă frică pentru sine însuși.

Veneau la el cu problemele cele mai complicate. Avea o asemenea limpezime a minții încât la început se mira și se temea, după care s-a obișnuit, și după cinci ani, fără să-și mai dea seama, s-a învoit cu gândul trufaș, și l-a atribuit, și de atunci a început căderea lui.

A început se se înalțe cu gândul mai presus de ceilalți, se mira de „prostia” savanților și administratorilor, iar câteodată ieșea la suprafață și sentimentul de dispreț, de dezgut, de scârbă.

A încetat să mai vadă în om chipul lui Dumnezeu, a apărut în el un sentiment acut că este nedreptățit, a început să remarce cu mare acuitate defectele celor din jur și să se indigneze de comportamentul lor „nedemn”. Pe fondul oamenilor „vicioși” își vedea limpede întăietatea și „corectitudinea”, și, ca un fariseu, se mândrea tot tipul față de ei.

În concepția lui, oamenii se împărțeau în două categorii: buni și răi. Pe oamenii „răi” îi evita și le întorcea spatele, pe când cu cei buni era amabil, respectuos, serviabil, atent și se îngijea de ei ca un părinte sau frate bun. Îl iubea, ei, la rândul lor, îl iubeau, și între ei era, cum se zice pace și bucurie. Era întotdeauna binedispus, întotdeauna vesel, și întotdeauna se simțea bine.

Vrăjmașul ascuns l-a adus cu șiretenie tot mai departe, pregustându-și victoria. Mândria se dezvolta în el cu o repeziciune amețitoare. S-a simțit în stare să-i îndrume pe alții, să-i ducă la mântuire – și iată că s-a întâmplat cu el ceva ce l-a făcut să cadă într-o deznădejde cumplită, întunecat, fără ieșire.

Pe neașteptate, diavolul a năvălit asupra lui din două părți: i-a descoperit adâncul mândriei sale și i-a aprins patima trupească. Încă cinci ani vrăjmașul l-a chinuit cu gânduri de hulă și gânduri de curvie.

- Cine știe cum s-ar fi terminat toate astea – și-a încheiat acela mărturisirea – dacă n-aș fi întâlnit în calea mea un părinte duhovnicesc!

Cred că n-aș fi scăpat de muncile iadului – însă Domnul Cel milostiv, nevoind moartea păcătosului, S-a milostivit de mine, arătându-mi, ca pe o ancoră a mântuirii, calea duhovnicească. Ajutați-mă, deci, să scap de mândrie! Mă tem foarte mult de această patimă! Pentru că poți să te mândrești gândindu-te că ești smerit.

Vezi, prietene, cât este Domnul de iubitor? L-a lăsat să cadă în păcate grele, însă aceasta i-a slujit drept mijloc de dobândirea a smereniei.

Se spune că cel ce n-a cunoscut amarul nu va prețui dulcele. Se mai spune că „tot răul spre bine”. Proverbele acestea i se potrivesc foarte bine. Acum, bineînțeles, va fi mult mai prudent când e vorba să se prețuiască pe sine însuși.

Cu sinceritate îți spun, prietene, că ți se bucură sufletul când vezi că Domnul îl aduce pe un păcătos la pocăință pe o asemena cale, adică prin necazuri. Ispitele trăite îl feresc pe creștin, ca un zid tare, de noile ispite ale vrăjmașului și mai ales de îngâmfare. Iar acesta e cel mai important lucru.

Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

sursa: catehetica.ro

“Fiii lumii socot imprastierea un lucru nevinovat, in vreme ce Sfintii Parinti o socot drept inceputul tuturor relelor.

Omul dedat imprastierii are despre orice, chiar si despre lucrurile cele mai insemnate, o conceptie foarte usuratica, foarte superficiala.

Omul imprastiat este de obicei nestatornic: simtirile inimii lui sunt lipsite de adancime si putere, si drept aceea, sunt nestatornice si neindelungate.

Precum fluturele zboara din floare in floare, asa si omul imprastiat trece de la o desfatare pamanteasca la alta, de la o grija desarta la alta.

Omul imprastiat e strain de iubirea de aproapele: el priveste cu nepasare la suferintele oamenilor si lesne pune asupra lor poveri anevoie de purtat.

Necazurile lucreaza cu putere asupra celui imprastiat, tocmai fiindca acesta nu le asteapta. El asteapta doar bucurii.

Daca necazul este puternic, insa degrab trecator, omul imprastiat il uita repede in zarva desfatarilor. Ne­cazul indelungat il striveste.

Imprastierea insasi il pedepseste pe cel dedat ei: cu vremea il plictiseste si el, intrucat nu si-a agonisit nici un fel de cunostinte si intipariri sufletesti temeinice, se lasa prada unei trandavii chinuitoare, fara sfarsit.

Imprastierea, care este atat de vatamatoare indeob­ste, este deosebit de vatamatoare in lucrarea lui Dum­nezeu, in lucrarea mantuirii, care cere priveghere si luare aminte statornice, incordate.

Privegheati si rugati-va, ca sa nu intrati in ispita (Mt. XXV, 41), graieste Domnul catre ucenicii Sai.

Tuturor zic: Privegheati (Mc. XIII; 37), a vestit El la toata crestinatatea – prin urmare si celei a vremurilor noastre.

Cel ce duce viata imprastiata se impotriveste nemij­locit, prin viata sa, poruncii Domnului Iisus Hristos.

Toti sfintii au fugit cu osardie de imprastiere. Ei se adunau in sine neincetat sau cel putin, cat de des puteau, luand aminte la miscarile inimii si mintii si dandu-le indreptare potrivita cu poruncile Evangheliei.

Obisnuinta luarii aminte la sine il pazeste pe om de imprastiere chiar si atunci cand el se afla inconjurat din toate partile de zarva si pricini de raspandire. Cel cu luare aminte la sine ramane insingurat, singur cu sine, chiar si in mijlocul multimii.

Afland prin cercare folosul luarii aminte si vatama­rea adusa de imprastiere, oarecare dintre Parintii cei mari a spus: „Fara sa priveghem cu deadinsul asupra noastra nu putem spori in nici o fapta buna”.

Este un lucru lipsit de judecata sa ne petrecem scur­ta viata pamanteasca, data noua pentru pregatirea de vesnicie, doar in indeletniciri pamantesti, in placeri nimicnice, in nenumarate pofte si dorinte neimplinite, alergand fara seriozitate de la o desfatare a simturilor la alta, uitand sau amintindu-ne rareori si superficial de vesnicia cea mareata si totodata infricosata, de care nu vom putea fugi.

Lucrarile lui Dumnezeu – e un lucru invederat – tre­buie sa fie cercetate cu cea mai mare evlavie si luare aminte, altminteri omul nu le va putea nici cerceta, nici cunoaste.

Lucrarea cea mare a lui Dumnezeu – zidirea omului, iar dupa aceea, dupa caderea lui, innoirea prin rascumparare – trebuie cunoscuta in amanunt fiecarui cres­tin; fara aceasta cunoastere el nu poate sti si implini datoriile crestinesti. Cunoasterea marii lucrari a lui Dumnezeu nu poate fi dobandita de catre cel imprastiat!

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafara, ci mai vartos celui launtric: ele cuprind toate gandurile si simtamintele omului, pana si cele mai subtiri miscari ale lui. A pazi aceste porunci este cu neputinta fara priveghere statornica si adanca luare aminte. Privegherea si luarea aminte nu sunt cu putinta pentru cel ce duce viata imprastiata.

Pacatul si cel ce foloseste pacatul, diavolul, se furi­seaza pe nesimtite in minte si in inima. Omul este dator sa stea necontenit de straja impotriva vrajmasilor sai nevazuti.

Cum va sta la aceasta straja, daca este dedat imprastierii?

Omul imprastiat se aseamana unei case fara usi si fara zavoare: nici o comoara nu poate fi pazita intr-o astfel de casa; ea e deschisa pentru hoti, talhari si des­franate.

Viata imprastiata, plina de griji lumesti, ii aduce omu­lui slabanogire, la fel ca imbuibarea cu mancare si bautura (Lc. XXI, 34). Un asemenea om este tintuit de pamant, e prins numai cu cele vremelnice si desarte; slu­jirea lui Dumnezeu devine pentru cel imprastiat un lucru de mana a doua; insusi gandul la aceasta slujire e pentru el salbatic, plin de intuneric, nesuferit de apasator.

Viata cu luare aminte slabeste lucrarea simturilor trupesti asupra omului – ascute, intareste, educa lu­crarea simturilor sufletesti. Dimpotriva, imprastierea adoarme simturile sufletesti: ea se hraneste prin lucrarea necontenita a simturilor trupesti.

In zadar spun cei imprastiati ca viata imprastiata este un lucru nevinovat! Prin aceasta, ei isi dau in vi­leag rautatea bolii de care sunt cuprinsi. Boala lor este atat de mare, toceste atat de mult simturile sufletului, ca sufletul bolnav de ea nici macar nu simte starea sa jalnica.

Cei ce voiesc a deprinde luarea aminte, sunt datori a se infrana de la orice indeletnicire desarta.

Implinirea indatoririlor particulare si obstesti nu intra in alcatuirea imprastierii: imprastierea este intotdeauna unita fie cu nelucrarea, fie cu indeletniciri de­sarte, pe care le putem numara fara a gresi alaturi de nelucrare.

O indeletnicire folositoare, mai ales una de serviciu, de care este legata o anumita raspundere, nu impiedica luarea aminte la sine – ea calauzeste la aceasta luare aminte. Cu atat mai mult calauzesc la luare aminte ascultarile manastiresti, atunci cand sunt implinite in chipul cuvenit. Viata lucratoare este calea neaparat tre­buincioasa catre luarea aminte la sine, si aceasta cale este poruncita de catre Sfintii Parinti tuturor celor care vor sa deprinda luarea aminte la sine.

Luarea aminte la sine in adanca insingurare aduce roade duhovnicesti de mult pret; insa de ea sunt in stare numai barbatii ajunsi in puterea varstei duhovni­cesti, care au sporit in cucernica nevointa si au deprins deja luarea aminte in viata lucratoare.

In viata lucratoare, oamenii te ajuta sa dobandesti luare aminte, aratandu-ti cand o incalci. Ascultarea este cel mai bun mijloc de a deprinde luarea aminte: nimeni nu il invata atat de bine pe om sa ia aminte la sine ca un mai-mare aspru si cu dreapta socotinta.

In indeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu iti ingadui sa omori vremea cu vorbire in desert si cu glume proaste; in indeletnicirile de birou, nu te lasa fu­rat de inchipuire: astfel se va ascuti degraba constiinta ta si va incepe sa iti arate orice inclinare catre imprastiere ca pe o incalcare a Legii evanghelice, ca pe o incalcare chiar a bunului simt. Amin”.

(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

sursa: razbointrucuvant.ro

“Bunul Dumnezeu a dat primilor ziditi constiinta, prima lege dumnezeiasca. A incrustat-o adanc in inimile lor si de atunci fiecare om o mosteneste de la parintii lui, iar cand el nu actioneaza corect, ea lucreaza inlauntrul lui, il mustra si-l povatuieste la pocainta. Insa trebuie ca omul sa faca lucrare duhovniceasca corecta si sa-si cerceteze constiinta sa, astfel ca intotdeauna sa poata auzi glasul ei. Daca nu o cerceteaza, nu se va folosi nici de citirile duhovnicesti, nici de sfaturile staretilor sfinti, si nici nu va putea tine poruncile lui Dumnezeu.

 - Parinte, se poate ca omul sa nu se observe deloc pe sine si sa nu vada ca merge gresit?

 - Atunci cand omul nu se observa pe sine si nu isi sterge constiinta sa de praf, atunci constiinta prinde incet-incet un strat de piatra si acela se face nesimtitor. Pacatuieste si petrece ca si cum nu s-a intamplat nimic.

 - Parinte, spuneti-ne ceva despre grija de constiinta.

 - Pentru ca omul sa fie sigur ca ceea ce face este ceea ce ii spune constiinta sa, trebuie sa se urmareasca pe sine si sa se deschida duhovnicului sau. Pentru ca se poate sa-si fi incalcat constiinta si sa creada ca merge bine. Sau sa-si fi facut o constiinta gresita si, desi a facut o crima, sa creada ca a facut o binefacere. Sau se poate chiar sa-si fi facut constiinta sa foarte sensibila si sa se vatame.

 - Parinte, judec in sinea mea fara sa existe mustrarea ce se cuvine. Nu cumva am cazut in nesimtire si de aceea constiinta nu ma mai mustra?

 - Este trebuinta de multa luare aminte. Iata, atunci cand cineva face un pacat pentru prima data, simte o oarecare mustrare si se mahneste. Daca il repeta pentru a doua oara, simte mai putina mustrare, si daca nu ia aminte si continua sa pacatuiasca, constiinta i se face nesimtitoare. Unii, atunci cand, de pilda, le faci observatie pentru vreo oarecare greseala de-a lor, schimba subiectul ca sa nu-i intepe constiinta si sa se mahneasca, precum fac indienii care urmaresc sa ajunga in nirvana[1]. Un tanar, acolo, in Himalaya, a omorat cinci alpinisti italieni si, dupa ce i-a ingropat, a inceput sa se autoconcentreze. A stat jos si a spus doua ore “lemn-lemn…”, ca sa intre in vid, sa uite ce a facut si sa nu-l mustre gandul. Sa spunem ca acum eu cert o sora, deoarece a facut o neoranduiala. Daca sora aceasta nu face o lucrare duhovniceasca corecta si nu cauta sa se indrepte, imi poate spune chiar in clipa aceea: “Astazi o sa tocam mai devreme pentru vecernie…”, ca sa schimbe subiectul. Dupa aceea diavolul o va incurca si-i va spune: “Nu te nelinisti; aceasta ai facut-o ca sa nu se mahneasca Parintele”. I-o justifica si diavolul. Nu spune: “Am facut-o ca sa-mi calc constiinta si sa nu ma mustre”, ci spune: “Am facut-o ca sa nu se mahneasca Parintele”. Ati vazut ce face aghiuta? Lucrare fina! Intoarce butonul spre alta frecventa ca sa nu ne vedem greseala.

 - Parinte, se poate ca cineva sa prinda amanuntele si sa nu prinda greselile cele mari?

 - Cum sa nu se poata? Odata un duhovnic cunoscut de al meu mi-a povestit urmatoarea intamplare. O femeie, mergand sa se marturiseasca, plangea mereu si spunea: “Nu am vrut s-o omor”. “Daca exista pocainta, Dumnezeu iarta; l-a iertat si pe David”, ii spunea duhovnicul. “Da, dar nu am vrut”, spunea aceea. “Bine, cum s-a intamplat de ai omorat-o?”, o intreaba iarasi duhovnicul? “Iata, pe cand stergeam praful, am lovit-o cu servetul si astfel am omorat musca. N-am vrut s-o fac!”. Dar pe de alta parte aceasta il insela pe barbatul ei, isi parasise copiii, isi destramase casa si umbla pe drumuri. Iar pe acestea le-a spus duhovnicului ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. “Pentru acestea trebuie sa faci canon”, ii spune duhovnicul. “Dar de ce trebuie canon pentru acestea?”, il intreaba pe duhovnic. Ei, cum poate fi ajutata una ca aceasta?

 Constiinta acoperita

- Parinte, atunci cand mi se spune: “Dorinta asta este in subconstient si nu o pricepi”, cum o pot pricepe?

 - Daca iei aminte, vei vedea cum ca nu te simti bine, desi spui ca nu ai nimic. De aceea este trebuinta de consultatii. Atunci cand cineva nu se simte bine, are o cadere trupeasca etc., i se fac analize microbiologice, tomografie axiala, ca sa afle de unde provine ceea ce simte. Daca vezi ca nu ai pace, ci mahnire, sa stii ca inauntrul tau exista ceva in neoranduiala si trebuie aflat despre ce este vorba, ca sa-l indrepti. Sa presupunem ca faci o greseala; te mahnesti, dar nu o marturisesti. Dupa aceea ti se intampla un fapt datator de bucurie si simti bucurie. Bucuria aceasta acopera mahnirea pentru greseala ta si incet-incet o uiti, nu o mai vezi deoarece a fost acoperita de bucurie. Bucuriile acopera greseala, o duc mai jos, mai in adanc, dar ea lucreaza launtric. Astfel omul incepe sa se impietreasca, deoarece isi acopera constiinta sa si inima sa prinde incet-incet o murdarie vascoasa. Apoi aghiuta pe toate le justifica: “Asta nu-i nimic; cealalta este fireasca”, dar nu are odihna, deoarece din adancul sufletului sau lucreaza mahnirea. Simte o neliniste si nu are pace launtrica. Traieste intr-un stres continuu. Este chinuit. Nu afla ce este de vina, pentru ca greselile lui sunt acoperite. Nu-si da seama ca sufera deoarece a pacatuit.

 - Parinte, un astfel de om poate fi ajutat daca ii spui care este pricina chinuirii lui?

 - Este trebuinta de atentie, pentru ca atunci cand ii pui lucrurile la locul lor, i se desteapta constiinta si incepe mustrarea. Si daca nu se smereste, poate ajunge la deznadejde, deoarece nu sufera adevarul. Daca se va smeri, se va putea ajuta.

 - Parinte, exista oameni care se nasc cu constiinta nesimtitoare?

 - Nu, nu exista oameni care sa se fi nascut cu constiinta nesimtitoare. Dumnezeu nu a facut o astfel de constiinta. Insa atunci cand cineva isi acopera greselile sale, constiinta lui incet-incet prinde piatra si nu-l mai mustra.

 - Si atunci devine autonom, isi face propriile lui legi.

 - Da, este infricosator.

 Constiinta gresita

- Parinte, ne spuneti adeseori ca omul trebuie sa ia aminte sa nu-si faca o constiinta gresita. Cum se formeaza constiinta gresita?

 - Atunci cand omul isi odihneste gandul calcandu-si pe constiinta. Iar atunci cand isi odihneste astfel gandul pentru mai mult timp, isi face o alta constiinta, a lui proprie, o constiinta pe masura lui, adica o constiinta gresita. Dar atunci nu are odihna inlauntrul sau, deoarece odihna launtrica nu poate fi dobandita printr-o constiinta gresita. Vezi, chiar si atunci cand cineva face o greseala si altul ii spune: “Nu ai fost vinovat, de ce te mahnesti?”, sau se face ca nu si-a priceput greseala sa, tot nu afla odihna. Exista unii care merg la guru etc. si atunci cand isi dau seama ca nu merg bine, vin si ma intreaba. Si daca le spun ceva ca sa-i ajut, ei insista: “Nu, aceasta in care credem este corecta”. “Bine, dar daca este corecta si esti satisfacut de aceasta, de ce vii si ma intrebi?”. Desi nu se odihnesc in strambatura lor, totusi insista, incercand ba cu una, ba cu alta sa se minta pe ei insisi, dar odihna adevarata nu afla.

 - Parinte, poate trai cineva cu o constiinta gresita toata viata lui?

 - Daca acela crede in gandul lui, poate.

 - Dar cum o poate indrepta?

 - Daca gandeste smerit, daca nu are incredere in gandul sau si discuta despre el cu duhovnicul sau.

 - Parinte, daca omul are o sensibilitate, isi poate crea totusi o constiinta gresita?

 - Daca se creeaza o constiinta gresita, inseamna ca sensibilitatea lui nu este buna. Ceva gresit va crea altceva de asemenea gresit. Unii, desi spun: “Eu sunt sensibil”, se poarta in chip barbar cu altii si-i osandesc fara motiv.

 - Parinte, oare constiinta celor ce se indreptatesc a prins zgura?

 - Cel care se indreptateste are si putina mustrare inlauntrul sau; nu este cu desavarsire nesimtitor. Si atunci cand cineva nu este nesimtitor, il doare pentru greseala sa, dupa care vine mangaierea dumnezeiasca. Iar cel ce-si face o constiinta gresita ajunge la nesimtire; unul ca acesta se faleste pentru savarsirea unei crime. Am vazut oameni care, desi au facut crime, le spun cu un astfel de ifos, incat ti le prezinta ca pe niste izbanzi. Pentru ca daca isi dezvolta cineva constiinta gresita, aceasta nu mai este o simpla nesimtire, ci este ceva mai mult decat o nesimtire. Atunci cand eram la Manastirea Stomio, la Konita, a venit unul si mi-a spus: “Vreau sa ma marturisesc”. “Nu sunt preot”, ii spun. “Nu, vreau sa-ti spun tie pacatele mele”, imi spune. Erau acolo si niste femei care urcasera sa se inchine. “Este mai bine sa plecati acum”, le spun. “Nu, le spune acela, nu-i nimic, stati si voi”. Si a inceput sa povesteasca ce a facut in tineretile lui: “Cand eram tanar, m-am dus sa invat meseria de cizmar, dar motaiam tot timpul, pentru ca noaptea mergeam cu o banda si furam. In regiunea noastra era un ceaus[2] care ne spunea: “Duceti-va si furati. Eu vreau doi berbeci. Mai departe voi furati orice vreti”. Mergeam asadar pe la casele crestinilor, lasam pelerina jos, dadeam una cainilor la maxilar cu o varga de corn pe care o aveam cu mine, si intram inauntru. Furam doi berbeci si cati miei puteam. Berbecii ii dadeam ceausului, iar mieii ii ascundeam in grajdul nostru. Ceausul ne inchidea imediat in temnita. Cei care ne-au vazut furand, mergeau dimineata la politie si spuneau: “Cutare si cutare ne-au furat”. “Cutare si cutare? Dar acestia sunt in temnita. De ce ii clevetiti?” Si da-le bataie…Odata am mers la o turma pe care o pazea sus pe munte un copil de vlah voinic si inalt ca si tatal lui. “Acum cum o sa intram in turma? Ne vor azvarli ca pe betele de chibrite”, imi spun ceilalti. Iau atunci pusca, il ochesc pe copil si bam!, se intinde jos. Il leg si pe tatal lui de un par salbatic…Am luat, am luat…”. Si pe toate acestea le spunea ca pe niste mari ispravi, si radea. Iata unde duce constiinta gresita!

 Am cunoscut si un politist care facuse servici la sectia de transporturi si sarmanul plangea mereu, deoarece odata insotise de la o puscarie la alta pe unul pe care l-au trecut prin tribunalul militar si l-au executat, fiindca facuse multe crime. A cautat, le-a aflat pe rudele lui si le-a cerut iertare; dar un frate al aceluia, care era in America i-a spus: “Trebuia sa-l fi omorat mai devreme, caci astfel ar fi scapat multime de oameni”. Vedeti ce diferenta este intre o stare si cealalta? Acesta se considera vinovat pentru simplul fapt ca insotise din ordin un criminal, in timp ce acela povestea crimele ce le-a facut ca pe niste izbanzi si se falea cu ele.

 Minciuna nu odihneste

- Parinte, cand cineva si-a faurit lumea lui proprie, deoarece crede in gandul sau, poate fi ajutat de rugaciunile celorlalti?

 - Ce nevoie crezi oare ca mai are sa fie ajutat, daca el si-a facut lumea sa proprie?… Este lucru mic sa-si faca cineva o intreaga lume proprie?… Asculta, daca cineva isi face propria lui lume prin gandul sau, crezi ca el are vreo odihna, crezi ca simte vreo bucurie? Minciuni. Minciuna nu-l odihneste pe om. Sa spunem ca cineva este nevoit sa spuna o minciuna, ca sa scape pe altcineva. Il poate scapa chiar si de la moarte, dar minciuna ce a spus-o nu inceteaza a fi o jumatate de pacat. Sau cineva spune o data o minciuna cu gand bun, ca sa ajute o situatie si sa nu se pricinuiasca sminteala. De pilda vine la manastire pe ascuns un cunoscut ca sa-si spuna o problema a familiei sale, ca sa se usureze. Vine dupa aceea, sa presupunem, fratele lui si te intreaba: “A trecut pe aici cutare?”. Daca-i spui “a trecut”, se va crea o intreaga istorie, pentru ca celalalt se compromite. Atunci spui: “nu stiu”. Pentru ca daca spui “a venit” se poate sa mearga chiar sa-l si bata. Aceasta este altceva. Insa trebuie sa ia aminte oricine, pentru ca daca se intampla trei-patru de astfel de imprejurari, incet-incet poate merge si mai departe. Sa se obisnuiasca sa foloseasca minciuna fara motiv si sa dobandeasca o constiinta gresita. Sa ajunga sa spuna basme intregi fara sa-l mustre deloc constiinta. Iar dupa aceea, aceasta se face o stiinta.

 Ei, si cum mai potrivesc unii minciunile daca exerseaza! O, pot plasmui si un intreg basm ca sa te convinga! La Coliba a venit odata un cunoscut de-al meu; era acolo si un grup, compatriotii unui copil pe care il ajutasem. Sarmanul acesta, desi era istet la minte, copil bun, era lenes; nu voia sa lucreze. Se invatase sa umble. Patru ani am incercat sa-l aduc pe cale. Atunci le-am spus compatriotilor lui: “Ingrijiti-va sa aflati ceva de lucru pentru acest copil. Eu am incercat si cu alte prilejuri sa-l ajut. L-am trimis si in Kastoria, la niste cunoscuti, sa invete meseria de blanar, dar a plecat. Este tanar si este pacat sa-si piarda vremea asa. Are numai mama, tatal lui a murit”. Atunci acel cunoscut al meu a inceput sa spuna celorlalti: “Da, ne-am ingrijit impreuna cu parintele Paisie ca acest copil sa mearga acolo si sa invete de la blanar. Si dupa aceea, dupa ce a plecat de acolo, cati bani nu a dat pe telegramele ce le trimitea la patronii lui, ca sa nu se nelinisteasca! Dar nu-i nimic; astea nu se discuta. I-am spus atunci si Parintelui ca nu se va indrepta copilul!”. “Ce spune acesta?”, m-am gandit. Dar nu am vrut sa spun nimic, ca sa nu-l jignesc. Desi auzise pentru prima oara cele discutate, a plasmuit un intreg basm, ca ne-am ingrijit impreuna de copilul acela, ca am aflat solutia sa mearga sa invete meseria de blanar etc.! Felul in care le-a spus m-a pus si pe mine pe ganduri.

 - Le-a spus inaintea Sfintiei Voastre?

 - Da, inaintea mea le-a spus. Erau si ceilalti.

 - Ce a inteles?

 - Ce sa inteleaga? In clipa aceea simtea o satisfactie egoista, dar dupa aceea se chinuia. Crezi ca avea pace inlauntrul lui?

 - Atunci cand un om spune un fapt putin umflat…

 - Da, cu putin sos!

 - Din slava desarta o face?

 - Ei, dar din ce altceva crezi? Din slava desarta si din egoism le spune.

 - Ce va putea ajuta pe un astfel de om ca sa-si indrepte neputinta aceasta?

 - Sa inceteze de a mai spune minciuni. Trebuie sa stie ca minciuna, chiar si atunci cand are circumstante atenuante, nu inceteaza sa fie o jumatate de pacat.

 - Parinte, se poate ca cineva sa ne dea ceva ca sa ne iconomiseasca, iar noi sa credem ca ne-a dat-o pentru ca o meritam?

 - Asculta. Daca-ti spun: “Tu, sora, vei putea ajunge la masurile Sfintei tale patroane!”, poate sa zambesti putin, dar inlauntrul tau nu vei avea odihna. Minciuna nu odihneste, pentru ca nu are harul lui Dumnezeu. Iar nedreptul care nedreptateste si spune: “Acesta este al meu”, nu are odihna. Iata, turcii din Constantinopol, desi au trecut atatia ani de la Cadere, atunci cand ii vad pe greci ca merg acolo simt ca au un lucru rapit si ii privesc ca si cum ar fi venit proprietarul. Si sunt turci si au trecut atatia ani.

 Constiinta corecta il vesteste corect pe om

Nu exista in om lucru mai mare decat constiinta odihnita. Este lucru mare sa nu te mustre constiinta ca ai fi putut face si altceva si nu ai facut-o. Atunci omul are o bucurie launtrica si toata viata lui este praznuire. Aceasta bucurie launtrica da putere duhovniceasca.

 - Parinte, cum va pricepe cineva daca ceea ce face este placut lui Dumnezeu?

 - Omul are o vestire launtrica.

 - Ii ajunge vestirea lui proprie sau ii trebuie si marturia altora?

 - Vorbesc despre unul care are constiinta corecta. Nu vorbesc despre unul care are constiinta gresita. Constiinta corecta il vesteste corect pe om. Atunci omul simte siguranta, nadejde si spune cu smerenie: “Eu nu sunt vrednic de rai; sunt pentru iad, dar cred ca dragostea si mila lui Dumnezeu nu ma vor lasa”. Simte aceasta pentru ca se nevoieste; nu sta fara sa faca ceva si isi odihneste gandul sau, spunandu-si: “Dumnezeu ma va mantui”. Constiinta… lucru infricosator! Nu exista foc mai mare, iad mai mare ca arderea constiintei. Nu exista vierme mai infricosator si mai chinuitor ca viermele constiintei. Cei osanditi vor suferi vesnic, deoarece ii va chinui gandul ca au pierdut bunatatile raiului pentru putini ani de viata pamantesca, desi acestia au fost plini de mahniri si neliniste. Atunci patimile dobandite nu-i vor mai satisface, iar aceasta va fi un alt chin.

 - Parinte, cum poate trai monahul in chip practic martiriul constiintei?

- Martiriul constiintei este pentru toti oamenii; nu numai pentru monah. Monahii au pe deasupra si martiriul cel dulce al nevointei. In esenta, nu exista martiriul constiintei pentru unul care se nevoieste corect. Pentru ca pe cat il doare mai mult pe cineva duhovniceste, adica pe cat il doare mai mult fie pentru halul in care se afla, fie pentru ca se face partas la Patima Domnului, cu atat este rasplatit prin mangaiere dumnezeiasca. Chiar daca are mahniri, suparari etc., atunci cand constiinta ii este odihnita, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca”.

 ___________________________________________________

[1] Batranul se refera la tehnicile yoga si meditatiile pe care le folosesc discipolii religiilor orientale cu scopul de a ajunge la acea stare de detasare pe care ei o numesc “nirvana”.

[2] Mai demult, conducatorul unei regiuni cu stapanire politico-militara.

sursa: razbointrucuvant.ro

Exista oameni care atunci cand faptuiesc ceva, o fac cu discretie. Desi vezi binele facut, de multe ori nu stii cine este faptuitorul. Sunt persoanele pe care crestinii le califica drept smerite. Aceste persoane discrete nu doresc sa atraga atentia, cu atat mai mult sa socheze.

Lumea din zilele noastre este curioasa, iar ideea de rating intareste aceasta curiozitate. Cunoastem ce se intampla atunci cand de exemplu, cineva reuseste sa salveze mai multe persoane dintr-un incendiu. Deodata se nasc spatii indelungate de emisie. Si de multe ori, evenimentul este tratat ca o simpla informatie: unde a avut loc, cate persoane au fost salvate, cine este eroul etc. Sau ca pe ceva nenatural: “nu inteleg ce l-a determinat sa-si riste viata pentru niste necunoscuti…” In realitate o astfel de fapta este mai mult decat o stire. Nu e important sa cunoastem eroul, important este sa devenim eroi daca viata ne cere acest lucru. Iar cei care sunt cu adevarat capabili sa-si daruiasca viata pentru altii, nu cauta inainte de a salva sa observe daca in jurul lor este cineva care sa-i vada. Nu fac parte din categoria celor care isi cauta numele pe Google. Nu vor faima.

E minunat ca Mantuitorul nu a inviat in clipa in care femeile mironosite au ajuns la mormantul Sau. Din Scriptura aflam ca in momentul in care ele au ajuns, mormantul era gol. De altfel nu pentru a soca S-a intrupat, ci pentru a vindeca firea omeneasca. Nu a ales sa savarseasca aceasta minune in fata cuiva. Iar atunci cand vindeca pe cineva in fata altora, ii poruncea celui vindecat: “Vezi, nimanui sa nu spui nimic” (Mc. 1, 44).

De aceea nici buna noastra faptuire nu trebuie sa fie lipsita de discretie. In Sfanta Scriptura intalnim nenumarate indemnuri la discretie. Il voi reda pe cel din Epistola I catre Corinteni 7, 29-31: “Si pe aceasta v-o spun, fratilor: Ca de acum vremea se scurteaza, asa ca si aceia care au femei sa fie ca si cum n-ar avea; si cei ce plang, ca si cum n-ar plange; si cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; si cei ce cumpara, ca si cum n-ar fi stapani; si cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi deplin; caci chipul lumii acesteia trece…”

Discretia nu este placuta omului din zilele noastre, nu are in ea nimic ademenitor. Cei din prezent doresc sa fie cautati, sa-si dea cu parerea asupra oricarui subiect, caci toate problemele ii privesc. Se vor pe afise, in emisiuni si reclame. Aceste lucruri fac pentru ei o biografie adevarata.

Oamenii discreti traiesc totdeauna intr-un plan mai indepartat al vietii publice. In ei nu gasesti nimic prefacut, teatral sau artificial. Se fac pe ei insisi aproape neobservati, aparand doar cand este nevoie de mangaiere, incurajare sau ajutor. Te coplesesc cu linistea, simplitatea si bunatatea lor. Ii veti descoperi daca ii veti cauta nu pentru a afla ceva care sa starneasca curiozitatea semenilor. Caci oamenii discreti nu vorbesc si nu faptuiesc pentru a fi mediatizati.

Nu cautati sa fiti asezati in vitrina, pentru a fi admirati, fotografiati sau filmati. Cautati sa fiti asezati in inima altora. Traiti sub indemnul “Sa nu stie stanga ce face dreapta” si veti vedea cat de minunata este viata.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

„Întru slobozenia dată, cu carea Hristos pre noi au slobozit stați, și nu iarăși subt jugul robiei vă puneți” (Gal. 5:1).

Începutul vieții noastre în trupul cel din pământ luat (Fac. 2:7) ne dă experiența atârnării de puterile firii și, în general, de energiile cosmice de care sânt legate necesitatea și determinismul.

Numai prin Hristos cunoaștem Împărăția libertății Duhului lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 3:17), iar apoi și a duhului omului (cf. Io. 8:31 – 32).

Cel din urmă, duhul omului, ca fiind chip al Celui dintâi, pe o cale de netâlcuit, făcută de Dumnezeu, se naște oarecum în materia trupului nostru, însă după firea sa se află mai presus de materia cosmică.

Din întâlnirea cu Hristos, el crește în conștentizarea sa ipostatică până la acea coacere când încetează a mai atârna de legile firești ale pământului și începe a primi suflul Dumnezeieștii vecinicii.

Libertatea omului care a crezut în Dumnezeirea lui Iisus Hristos și care petrece în tărâmul cuvântului Său aparține planului altor dimensiuni: ea întru nimic nu este determinată din afară.

Un astfel de om – unul care se apropie de măsura vârstei plinirii lui Hristos (cf. Ef. 4:13) – chiar dacă este făptura a lui Dumnezeu, totuși Făcătorul se poartă cu el nu ca și cu a Sa „energie”, ci ca și cu un fapt de sine stător chiar față de El Însuși:

Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată.

El Se descoperă omului „precum este”, lăsând pe om a se vădi în libertatea sa.

Astfel Biserica leapădă determinismul, chiar cel Dumnezeiesc, adică „Orighenist”: cum că bunătatea lui Dumnezeu ar afla căi, fără a desfiiința principul libertății, ca să mântuiască pe toți și toate.

Această libertate a cărei experiență se dă omului – creștinului – ține de principiul personal în om.

Acestea două – Persoana și Libertatea – sânt unite în chip nedespărțit – unde nu este libertate, acolo nu este nici Persoană; și dimpotrivă, unde nu este Persoană, acolo nici libertate.

Acest chip al fințării vecinice este propriu exclusiv Persoanei, și nicidecum individului (cf. 1 Cor. 15:47-50).

Vom vedea pe Dumnezeu precum este – Arh. Sofronie – Editura Sofia Bucuresti – 2005

sursa: catehetica.ro

Antipatia pare a fi, in mentalitatea omului contemporan, nici mai mult nici mai putin decat exercitarea unui drept fundamental al sau. Dreptul de a agrea sau nu persoana de langa el, dreptul de a cauta sau de a evita prezenta ei. Din perspectiva crestina, am putea spune ca, din contra, antipatia il lipseste atat pe acesta, cat si pe persoana fata de care manifesta antipatie, de drepturi dumnezeiesti fundamentale. Pe primul, de dreptul de a-si manifesta liber si deplin iubirea, iar pe al doilea de dreptul de a dobandi cu adevarat un loc in inima celui dintai.

Din punct de vedere etimologic cuvantul antipatie este format din doua cuvinte grecesti: “anti” – “contra” si “pathos” – “suferinta”. Prin urmare, antipatia este reactia pe care o manifestam in fata unui pericol iminent, ce ne face partasi suferintei.

Prin insasi definitia sa antipatia este incompatibila cu numele de crestin. Desi crestinul nu militeaza pentru suferinta, nu o absolutizeaza, nu trebuie sa se teama de ea. Nu trebuie sa se teama a o asuma, pentru ca are cu sine Taina Crucii, Il are intru sine pe Hristos Inviat. Crestinismul cere infruntarea suferintei, nu capitularea in fata ei, pentru ca biruinta este posibila. Nu cere un lucru absurd, peste puterile noastre.

Adevarata problema consta in faptul ca am ajuns sa ne manifestam antipatic mai ales pusi in fata eventualelor pericole sau chiar pericolelor inchipuite. Nu mai discernem daca acel lucru, context sau persoana ne vatama cu adevarat sau nu. Criteriile dupa care o persoana ne devine antipatica sunt indoielnice din punct de vedere al invataturii si moralei crestine si nu fac altceva decat sa deschida calea unui nesfarsit taram al paradoxurilor.

Criteriile se arata a fi superficiale, capricii, probleme de gust si de compatibilitate. Celalalt nu se ridica la statura mea intelectuala sau morala, este prea tacut sau prea guraliv, este sarac sau bogat, are pielea alba sau neagra, doarme putin sau prea mult etc. Mai mult, aceste concluzii sunt adesea un rezultat al pacatului judecarii aproapelui.

Antipatia presupune adesea sentimente de neplacere, de aversiune, de sila fata de cineva, sentimente care netratate din punct de vedere duhovnicesc se transforma in dispret sau in ura. Asa se face ca, cu greu gasesti persoane care sa poata afirma deschis ca nu are persoane antipatice, ca pe toti oamenii se straduieste sa-i priveasca si sa-i accepte nu neaparat pentru ceea ce sunt, cu bune si cu rele, ci pentru ceea ce toti suntem chemati sa fim: mostenitori ai Imparatiei.

“Sa ne rabdam unii pe altii.”

Inainte de a se rosti Crezul, auzim la Sfata Liturghie: “Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”. A ne iubi deplin unii pe ceilalti, poate este un indemn prea inalt pentru multi dintre noi, dar putina noastra iubire pe care o pastram intru noi trebuie sa ne fie temelie spre a ne putea macar “rabda unii pe altii”.

De aceea, medicamentul duhovnicesc cel mai la-ndemana noua impotriva antipatiei este rabdarea. Exista insa o rabdare pur omeneasca si o rabdare duhovniceasca.

Rabdarea omeneasca se poate intemeia pe urmarirea atingerii unor anumite interese egoiste, rabdarea apare astfel mai degraba ca un compromis (“ma fac frate cu … pana trec puntea”, il rabd, cu alte cuvinte, pana imi ating scopul). Aceasta rabdare nu ne foloseste in realitate cu nimic, ba chiar ne vatama sufletul.

Rabdarea duhovniceasca strabate dincolo de acest orizont limitat pentru ca se naste din iubire, credinta, nadejde, smerenie. Rabdarea duhovniceasca le si hraneste si intareste pe acestea. Domnul Insusi, in chenoza Sa, a rabdat chinuri si moarte pentru noi, din iubire. Mucenicii au rabdat chinuri si moarte pentru Hristos, tot din iubire.

In ceea ce ne priveste, cu cat ne vom deschide si vom raspunde iubirii Sale, cu atat vom fi dispusi sa rabdam mai multe pentru si intru El. Situatiile, contextele, persoanele ce ni se par de nerabdat, se vor imputina, pana vor disparea cu totul.

De fapt, antipatia trebuie manifestata nu fata de celelalte persoane umane, ci fata de pacat si diavol. Cele doua realitati ne fac cunoscut chipul adevaratei suferinte, aceea a indepartarii de Dumnezeu, Izvorul vietii noastre.

In incheiere, antipatia fata de persoane nu este un drept al nostru si nu este un lucru marunt. Poate parea marunt, dar mult ne vatama sufletul lipsindu-ne de mari bunatati.

In lupta noastra impotriva acestui pacat sa avem mereu in minte si in inima cuvantul lui Hristos care, prin glasul Evangheliei, cheama la Cina Sa cea cereasca unde “tot mai este loc” (Luca 14:22).

Datori suntem si noi, sa chemam ca si El, pe tot omul la cina, in “imparatia inimii noastre”. Datori suntem sa pastram fiecarui semen al nostru “un loc numai al sau”. Nu se cuvine ca noi sa inchidem usile, atat timp cat Stapanul le tine inca deschise. Nu se cuvine sa nu dam fiecarui semen sansa sa ne devina cu adevarat “aproape”.

Radu Alexandru

sursa: crestinortodox.ro

Sfantul Ioan Colov a invatat ascultarea de la parintele sau duhovnicesc, staretul Pavel.

Staretul a luat un lemn uscat, l-a infipt in pamant si i-a spus:

- Sa-l uzi cu un vas de apa in fiecare zi, pana ce va face rod.

Apa se gasea foarte departe de ei, astfel incat Sfantul Ioan, care-l asculta cu sfintenie pe parintele sau, se ducea de dimineata dupa apa si se intorcea seara. Vreme de trei ani a udat lemnul si el a inverzit si a dat rod. Atunci staretul a cules rodul, l-a dus in biserica si l-a impartit celorlalti monahi, spunandu-le:

- Luati de mancati , acesta este rodul ascultarii !

Parintii raman parinti pana la moartea lor, precum si copiii raman copii pana la moartea parintilor lor, deci ascultarea acestora fata de parinti nu inceteaza odata cu casatoria sau plecarea lor de acasa, cum s-ar putea crede, ci odata cu adormirea in Domnul a parintilor.

Intre poruncile date de Dumnezeu lui Moise, cea de-a patra se refera exact la acest lucru: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie” (Iesire 20, 12). Fiind datatoare de viata, aceasta porunca a lui Dumnezeu este amintita si in Noul Testament: “Copiilor, ascultati pe parintii vostri intru toate, caci aceasta este bine-placut Domnului” (Coloseni 3, 20).

Ascultarea de parinti nu trebuie sa ia insa forma unei dictaturi a parintilor, riscand o depersonalizare a copiilor, ci trebuie sa fie fireasca, ea fiind o manifestare a dragostei, a respectului si a recunostintei copiilor fata de parintii lor. Aceasta porunca nu se adreseaza atat celor mici, care nu inteleg poruncile si asculta de parinti indiferent de voia lor, cat celor mari, care pot refuza aceasta ascultare.

Ascultarea de parinti

In perioada Vechiului Testament, cuvintele adresate copiilor care nu-si respectau parintii erau deosebit de aspre: “Blestemat sa fie cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa” (Deuteronom 27, 16). “Ca un hulitor este cel care paraseste pe tata si blestemat de Domnul este cel care manie pe mama sa” (Sirah 3, 16). “Cel ce se poarta rau cu tatal sau si alunga (din casa) pe mama sa, este fiu aducator de ocara si de rusine” (Pilde 19, 26). “Cel ce blesteama pe tatal sau si pe mama sa, stinge sfesnicul in mijlocul intunericului” (Pilde 20, 20).

Ascultarea si ingrijirea parintilor de catre copiii lor se arata a fi pricina de cinste si de binecuvantare pentru cei din urma: “Fiilor, ascultati-ma pe mine, tatal, si va purtati asa ca sa va mantuiti, ca Domnul a inaltat pe tata peste fii si a intarit judecata mamei peste copii. Cel care cinsteste pe tata se va curati de pacat. Si ca acel care strange comori, asa este cel care cinsteste pe mama sa. Cel care cinsteste pe tata se va veseli de fii si in ziua rugaciunii sale va fi auzit. Cel care mareste pe tata va avea viata lunga, si cel care se teme de Domnul cinsteste pe mama sa. Cel care se teme de Domnul va cinsti pe tatal sau si ca stapanitor va sluji celor care l-au nascut. Cu fapta si cu cuvantul cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti vina binecuvantare de la ei. Ca binecuvantarea tatalui intareste casele fiilor, iar blestemul mamei le darama pana in temelie. Nu cauta marire intru necinstea tatalui tau, ca necinstea tatalui tau nu-ti este marire. Ca marirea omului este din cinstea tatalui sau si ocara este fiilor mama necinstita. Fiule, sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui. Si chiar de i se va imputina mintea lui, ai indurare si nu-l dispretui cand tu esti in putere, pentru ca milostenia aratata tatalui nu va fi uitata si, in pofida pacatelor, se va zidi casa ta. In ziua necazului tau isi va aduce aminte Domnul de tine si, ca gheata cand este senin, asa se vor topi pacatele tale” (Sirah 3, 1-15).

Oricate lucruri le-ar darui parintii copiilor lor, cele mai mari vor ramane insa nasterea, iubirea si educatia crestina. Dintre acestea, nasterea este cel mai de seama dar. Desi nasterea este darul lui Dumnezeu, din pacate, parintii au insa puterea sa accepte sau sa refuze acest dar. Astfel, pentru nasterea unui copil, parintii au meritul de a nu fi refuzat darul lui Dumnezeu. Recunostinta pentru acest lucru nu trebuie sa ii paraseasca toata viata pe copii: “Din toata inima cinsteste pe tatal tau si nu uita niciodata durerile mamei tale. Adu-ti aminte ca ei ti-au dat viata; ce le vei da tu in schimb pentru ceea ce au facut ei pentru tine?” (Sirah 7, 28-29).

Daca ascultarea de parinti este clara pana in momentul casatoriei copiilor, dupa aceasta, ea poate fi gresit inteleasa, atat de parinti, cat si de copii. Nu de putine ori, in numele acestei ascultari, multe familii au de suferit. Astfel, unii parinti cer copiilor ascultare deplina chiar si dupa casatorie, iar unii copii ajung sa-i batjocoreasca pe acestia, in numele libertatii si al maturitatii.

Dupa ce se casatoresc, copiii dobandesc autonomia fireasca, insa nu si dreptul de a nu-si mai respecta parintii. Daca parintii sunt datori sa respecte libertatea noii familii, la randul lor, copiii sunt datori sa nu uite niciodata eforturile depuse de parintii lor. Cand sfaturile parintilor izvorasc din experienta, iar mustrarile sunt facute din iubire, acestea trebuie cel putin ascultate de copii.

Mai ales la batranete au parintii nevoie de ajutorul copiilor, cand singuratatea si neputintele trupesti sunt greu de dus. “Asculta pe tatal tau care te-a nascut si nu dispretui pe mama ta cand ea a ajuns batrana” (Pilde 23, 22). “Fiule, sprijina pe tatal tau la batranete si nu-l mahni in viata lui” (Sirah 3, 12).

Cand copiii nu-si mai recunosc parintii …

Din pacate, batranetea parintilor se arata a fi momentul in care multi copii se arata prea ocupati de viata lor ca sa-si mai aduca aminte de meritele celor batrani. Daca un parinte poate sa creasca mai multi copii, cum pot oare mai multi copii sa nu ingrijeasca un parinte? Azilele sunt la indemana acelora care uita de parinti si de Dumnezeu. Cand batranetea si boala apasa greu pe umerii parintilor uitati de copii, unii dintre acestia ajung sa isi doreasca moartea. De aceea, eutanasia apare drept o solutie comoda, intr-o societate din ce in ce mai egoista si nerecunoscatoare.

Revolta copiilor impotriva parintilor lor nu este sanatoasa nici macar in cazurile in care parintii ajung robi anumitor patimi de necinste, dupa cum vom vedea mai departe. In familia crestina, conflictul dintre generatii nu are ce cauta, acesta fiind motivat, de cele mai multe ori, de mandrie si de egoism.

Neascultarea de parinti este un pacat, caci ruptura dintre copii si parinti, precum si dintre tineri si batrani, este o urmare a imputinarii credintei si a racirii dragostei, dupa cum citim: “In zilele din urma vor veni vremuri grele; ca vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, lipsiti de dragoste (…) iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei. Departeaza-te si de acestia” (II Timotei 3, 1-5). Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa ne indepartam de cei care nu-si asculta parintii, caci unii ca acestia nu au frica de Dumnezeu.

Cand si cum sa nu ascultam de parintii nostri ?

Primele doua porunci din Lege vizeaza iubirea de Dumnezeu si, abia mai apoi, iubirea de aproapele. Cand iubirea (ascultarea) de aproapele ne face sa cadem din iubirea de Dumnezeu, aceasta trebuie vazuta ca un pacat. Astfel, ascultarea de parinti devine pacat atunci cand, prin ea, suntem indemnati la savarsirea unor pacate.

Porunca a patra din Decalog nu poate fi separata de cuvantul Mantuitorului, care zice: “Am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 34-39). Imbratisarea vietii crestine, casatoria, preotia si intrarea in monahism arata uneori aceasta despartire de care spune Mantuitorul.

In momentul in care copiii, indiferent de varsta, doresc sa duca o viata crestina, iar parintii lor cauta sa-i opreasca, acestia sunt datori sa asculte mai mult de Dumnezeu, decat de parintii lor, fara insa a-i necinsti pe cei din urma. La acest lucru indeamna si Apostolii, cand slujitorii de la Templu le poruncesc sa nu mai invete despre Mantuitorul: “Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni” (Fapte 5, 29).

Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa ne ascultam parintii “in Domnul”, deci nu oricum, zicand: “Copii, ascultati pe parintii vostri in Domnul, ca aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6, 1). Desi putem lega aceasta conditie si de porunca din Decalog, cred ca ea trimite mai mult la cuvintele Mantuitorului si ale Sfintilor Apostoli, amintite mai sus.

Chiar si atunci cand parintii indeamna spre pacat, ascultarea fata de acestia nu trebuie sa ia forma unei respingeri, ci trebuie manifestata sub o alta forma: dragoste, recunostinta, grija, ajutor, respect etc. Nu le mai ascultam cuvintele, insa le ascultam nevoile. Se cuvine sa ne cinstim parintii, prin care Dumnezeu ne-a adus la viata, indiferent de patimile si de rautatile lor.

Chiar si atunci cand parintii ne devin dusmani nu se cuvine a-i dispretui, a-i vorbi de rau sau a-i ura, caci Mantuitorul ne spune: “Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; binecuvantati pe cei ce va blesteama, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri” (Luca 6, 27-28).

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Duminica Femeilor Mironosite este a treia duminica dupa Pasti.

Cine sunt femeile mironosite?

 Femeile mironosite sunt cele care L-au insotit deseori pe Hristos in activitatea Sa si care au participat la evenimentele ultime din viata Mantuitorului: patimirile, rastignirea, moartea si punerea in mormant a Domnului. Tot ele sunt cele care au mers dis de dimineata la mormantul Acestuia, ca sa unga trupul Lui cu miresme, pentru ca nu se implinise randuiala iudaica, din cauza grabei punerii lui Hristos in mormant.

 S-a spus ca femeilor mironosite nu le-a scapat acest amanunt. Nu cred ca este important sa punem accent pe specificul feminin, ci pe iconomia dumnezeiasca. E bine sa retinem ca dupa cum femeia (Eva) este prima fiinta umana care l-a vazut pe Adam, tot asa si acum, femeile sunt primele care Il vad pe noul Adam, pe Hristos Cel inviat. Sunt primele martore ale mormantului gol si ale vestirii ingerului: “Cautati pe Iisus Nazarineanul, Cel rastignit? A inviat! Nu este aici. Iata locul unde l-au pus. Dar mergeti si spuneti ucenicilor Lui si lui Petru ca va merge in Galileea”. (Mc. 16, 6-7). Iar Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca in timp ce se indreptau de la mormant spre casa, Hristos Cel inviat din morti le-a intampinat si le-a zis: “Bucurati-va, nu va temeti!” (Matei 28,9).

 In Noul Testament intalnim numele unor femei mironosite: Maica Domnului, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov si a lui Iosif sau Iosie, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza, Salomeea, Suzana si cele doua surori ale lui Lazar, Marta si Maria. Mai sunt asimilate cu acestea si Veronica, cea care I-a daruit Mantuitorului, pe drumul spre rastignire, un stergar pentru a-Si sterge fata. Potrivit traditiei, chipul Mantuitorului s-a intiparit pe acest stergar (naframa).

 Dar, femei mironosite nu sunt doar cele care au alergat la mormantul Domnului, ci toate cele care vin la biserica cu dragostea si curajul lor.

 Intelesul peiorativ de “mironosita”

 Aceste femei sunt numite mironosite pentru ca erau purtatoare de mir. Astazi, termenul mironosita are un sens peiorativ. Este posibil ca poporul, prin expresia “a face pe mironosita”, sa critice ipocrizia. Nu devii placut Domnului cand “faci pe mironosita”, ci cand esti asemeni mironositelor. Iar a fi asemanator lor, inseamna a nu fi oprit de nimic in slujirea Domnului. A infrunta chiar si imposibilul: “Cine ne va da la o parte piatra de pe mormant?”.

 Dar poate fi si expresia usurintei cu care noi ducem in ironie subiecte care ne depasesc sau ne cer o atitudine sobra.

 Femeile mironosite – model de biruinta in incercari

 Din Scriptura aflam ca peste mormantul Domnului a fost pusa o piatra pe care ele nu o putea pravali. Desi stiau ca nu pot da la o parte piatra, nu se opresc din drum. Din aceasta fapta a lor retinem, ca ori de cate ori avem in fata imposibilul, el poate deveni posibil prin lucrarea lui Dumnezeu. Important este ca noi sa ramanem statornici in credinta. Asa cum un inger a coborat si a rasturnat piatra de pe usa mormantului, la fel se poate intampla cu fiecare dintre noi – ingerul sa se pogoare si sa ne ajute sa iesim biruitori in implinirea voii lui Dumnezeu.

 Trebuie sa retinem ca ingerul este prezent pentru a le descoperi femeilor mironosite ca mormantul este gol, nu sa faca posibila Invierea Domnului. Mantuitorul inviase fara a strica pecetile mormantului, dupa cum S-a nascut din Fecioara Maria fara a-i pierde fecioria.

 Prin duminica inchinata femeilor mironosite, Biserica ne cheama sa vestim Invierea lui Hristos si sa graim lumii ca exista viata dupa moarte.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro