Seria “Anomalii”: G-E-L-O-S-U-L
Octavian Dărmănescu
Dintre muritori, gelosul are cea mai cruntă viaţă. E fericit numai când e noapte, femeia e în pat şi doarme neîntoarsă. Filozofia lui este capul în gură, strămoşii lui se rotesc astăzi în mormânt. Ei preferau duelul, mai discret. Datorită acestei întorsături, şi adulterul şi-a schimbat orarul şi tehnica. Înainte se duceau câinii în spate, se lăsa poarta deschisă, se flutura felinarul, azi se poartă telefoane chitite, mesaje încifrate, moteluri traficate, unde nu-ţi cere nimeni buletinul. Înainte ce ştia satul, nu ştia bărbatul, azi satul s-a mutat la oraş, bărbatul s-a făcut nevastă, dă ţâţă la copii şi răceşte biberoanele.
Toţi bărbaţii sunt geloşi. Cel care neagă, e un gelos care se ignoră. Copoi cu simţurile la maxim, gelosul are cea mai puternică intuiţie din regnul zis uman, o intuiţie galopantă, aproape perfectă, ca un simulator NASA. Ca şi în cazul curioşilor, şi geloşii (curioşi irascibili) mor repede, ei fiind genetic înclinaţi spre stopuri cardiace, harakiri şi plonjoane artistice de la balcon. Gelosul este un fel de ardei umplut cu imagini despre o realitate pe care numai el o vede. Ca un orb răcit cu mirosul anulat, el umblă după miasmele trădării care bat de pretutindeni în nasul lui ascuţit. Gelosul e fricos, şi-a împânzit terenul cu senzori care piuie trădarea. Are în el un for canibal de vânătoare permanentă a consoartei, de obicei paşnică şi devreme acasă. Gelosul pică întotdeauna la fix, ca ştirile, pentru a culege probe de divorţ. Vai de femeia care şi-a luat un soţ gelos. Şi invers. La persoanele de sex slab, gelozia se manifestă puternic, natural, ca o manifestaţie Apaca. Vai de bărbatul care ţine o femeie geloasă. Ea stă mereu la pândă, un Sisif cu piatra-n braţ ca cioclul cu sicriu-n cap. El nu mai are viaţă personală, este un mort ambulant, bun de dus numai la serviciu şi-napoi, acasă, cu acelaşi 2 barat.
Gelosul şi-a comandat singur crucea. Jos pălăria însă pentru geloşii care se tratează. Aceştia, masochişti de nevoie, se aruncă în gura lupului pentru a se obişnui cu răul, ca deţinutul care evadează, pentru a fugi mai iute, dintr-un puseu suicidar, la locul execuţiei. Grosul geloşilor însă îl formează tipii acaparatori, violenţi pe alocuri, care declară în gura mare că n-au pândit pe nimeni niciodată. Gelosul are un imaginar mobilat numai cu hiperbole. Este neputinţa lui tragerea de păr a realităţii, împingerea ei spre cinema, spre ficţiune. El se legitimează cu greu, căci nu poţi să ceri unui nebun data şi locul unde şi-a pierdut minţile. Din principiu, gelosul nu vrea prieteni noi, nu dă mâna, iar atunci când e nevoit s-o facă, parcă ar strânge o cutie de pioneze.
Gelosul urăşte filfizonii, pe care îi găseşte nişte calamităţi sociale, nişte gândaci de hotel, nişte stârpituri bune de trimis la rezbel şi puşi în linia întâi. Cu aceşti destabilizatori gelosul poartă mereu schimburi oficiale de focuri şi înjurături. Chiar şi la ceaiuri dansante, licitaţii sau acţiuni caritabile, gelosul e periculos ca un viespar năvălit peste un tir de struguri. Ca nucul, primitor, dar veninos. El trăieşte permanent la risc, unde se deschide catalogul. Un Prometeu casnic căruia îi cresc ficaţii la loc, peste noapte, ca să aibă consoarta ce mânca a doua zi (prin atitudinea ei deloc prudentă vizavi de opuşii sexului ei slab şi pudibond).
Fluviul îşi face reclamă prin cascadă, gelosul prin întâlnirile pe care le contramandează. Gelozia este o stihie, o forţă nebună care se formează la alăptat, când individul trebuie să împartă cu tatăl sânii distribuiţi numai şi numai lui. El îşi plăteşte scump coarnele crăcănate de ţap ispăşitor al prostiei de a se implica emoţional. Fatalist ca o babă fără televizor e dispus să-şi dea ani buni din viaţă, numai să scape de spaimele lui de om liber. Simte mereu amprentele fantomelor pe tâmplele lui, nu te pune cu el, căci liniştea lui e dubioasă.
Boala aceasta criminală se termină urât: strâns la refuz, ciorapul se pierdu în pielea victimei.
Sursa: Laurenţiu Dumitru
