Seria “Anomalii”: M-O-A-R-T-E-A
Octavian Dărmănescu
Dacă ar fi lăsaţi, cetăţenii cimitirului s-ar urca pe gardurile lui şi ar urla în şosea, celor vii, angajaţi în depăşiri, marele adevăr: nu mai aveţi timp! Timpul, pervers, înaintează încet, ca uleiul scăpat dintr-o sticlă spartă, iar apoi se varsă-n moarte. Moartea vegetează în noi, ne rumegă degetele-n somn cu gingiile ei hâde. Mut şi rece, mortul este întruparea ireversibilului, a tragismului experienţei fizice a sufletului. Mortul are înscrise pe faţă toate răspunsurile, cei disponibili le citesc şi iau aminte. Moartea se ţine scai de viaţă, între ele s-a legat o cumetrie sigură. Ne-am legat cu moartea prin certificatul de naştere, avem dreptul la repaus veşnic, creştem, avem de lucru, suntem încadraţi în câmpul morţii. Moartea aruncă în penibil toate actele individului, le zădărniceşte, îşi râde de ele. Omul în rut stă cu ea pe umeri, moartea, lăsată pe labe în mine, cel mai viu dintre cei vii.
Pentru moarte nu bea nimeni? Moartea este sfârşitul istoriei trupului. Atunci îngerul coboară şi îţi cere buletinul de identitate, tu îl cauţi livid prin haine, devenite instantaneu boarfe, viaţa ta înşirată anonim sub un bec de 60 a luat sfârşit. Rămâne memoria trupului, milioanele de metri cubi de aer umpluţi provizoriu şi razant cu aparatul tău digestiv, unic, care putea să asimileze şi zece sarmale la o masă. Rămân textele tale preţioase, din care rudele vor aţâţa focul sub varză, la pomană, rămâne hoitul şi umbra lui, agăţată de el sinistru de vie. Moartea este difuzorul insuportabil care îţi spune că trăieşti pe datorie, calp şi ilegal. Corpul, cel în care te refugiezi ca să scapi de această sentinţă teribilă, este doar unul dintre miliardele asemenea, transformate, prin instinctul de conservare, în fortăreţe ale egoismului şi singurătăţii. Condamnat zilnic la moarte, îţi faci, inconştient, rate pe treizeci de ani, sperând că ele, într-un fel, îţi vor împinge dezastrul şi mai departe.
Scumpi defuncţi, vă transmitem nişte coniac! Moartea este expresionistă, mesajele ei le poţi citi în gesturile nebunului, în răsfrângerile luminii, în coitul perfect al iubirii interzise. Viaţa este sora geamănă a morţii. La rândul ei, moartea e ca înmormântarea, plină de viaţă, de vii, de prapori veseli, de urlete zgomotoase, de mese întinse. Vase comunicante, viaţa şi moartea se preling călduţ pe duşumeaua enormă a istoriei, până o vor acoperi pe toată. Norocul istoric e, ca orice noroc, proletar, gregar, navetist, de aici şi penibilul şi lipsa de gramatică a candidaţilor la el. Trecutul e istoria morţilor, prezentul, întâmplările celor cu un picior deja în groapă. Chiar şi la o sută de ani, moartea vine prea devreme, senzaţia vieţii şi afacerile cu ea ne ţin ocupaţi mereu, chiar şi dacă numai la toaletă. Grija, boala, taxele, vecinii sunt viaţa, te ţin mereu în priză, moartea e îngropată adânc, la capătul pământului.
Ia lasă, cioaro, scripca aia, ia uitaţi-vă, bre, cum stă moartea pe bradul cela de nuntă! Moartea e gaura neagră din turul vieţii, e lupul sanitar al hoiturilor noastre unse cu creme antirid. Trăim în complicitate, ar trebui să fim striviţi la fiecare pas. Sentimentul morţii se naşte atunci când copilul se descoperă în oglindă pentru prima dată. Moartea este cel mai mare scandal. Raportată la ambiţiile omului, la frumuseţea femeii, la chicotul copiilor, finalitatea pe care o aduce moartea este de nesuportat: o mână de oase scoase din când în când pentru a face loc altora, rude terestre. Moartea la persoana întâi este doar o amânare. Am fost cruţat pe moment, chiar dacă voi mai trăi încă cincizeci de ani. Scadenţa se impune, murim singuri, chiar dacă tot satul ni s-a strâns în curte. Mai mult, nimereşti la groapă un preot care te laudă din oficiu, de-abia te ştie, vă faceţi amândoi de râs, ştiu oamenii ce poamă ai fost.
Har vouă, celor ce ronţăiţi lumina! Pentru religioşi, moartea este doar fizică, Domnu-i în Potir, destinul în cioburile parbrizului de după accident – oricum, ca să ajungi la Rai, trebuie să treci prin cimitir. Pentru atei, după moarte urmează doar câţiva metri cubi de pământ, tasaţi atent, ca să vină bine. Ateii nu pot gândi moartea până la capăt decât afară, la aer, pe balcon. Ei sunt speriaţi de moarte, de aceea nu vor să se rateze material. Gloria morţii fizice este pentru ei atât de ireversibilă, încât aici nu le rămâne decât petrecerea timpului în mod agreabil şi instructiv. În genere, ateii şi medicii legişti filozofează cel mai bine despre moarte, primii la beţie, ceilalţi la morgă. Morga este, dintre toate instituţiile de învăţământ, cea mai practică academie. Morga e vie ca un stadion la unsprezece metri, morţii sunt vii şi le citeşti pe frunte. Moartea e inventivă, mereu nouă şi cochetă, după ce gâtuie un om, îşi taie mereu unghiile. Ea pune viermi în trupuri şi furnici pe lucruri, are câte o regie pentru fiecare dintre noi. În interes operativ, ea nu alege, ci culege, ia cu pumnii, nu se satură nicicând.
Totuşi, moartea, acel dric motorizat, acea mocăniţă funerară, de la învierea lui Iisus Hristos, se plimbă goală pe traseul vieţii. De ce? Pentru că Marele Dulgher nu face sicrie!
Sursa: Laurentiu Dumitru
