Seria “Anomalii”: I-P-O-C-R-I-T-U-L
Octavian Dărmănescu
Faţa e un bun inalienabil? Nu şi sufletul. El se poate împărţi, la cerere, în două, în trei, în nouă, ca o tavă cu piftie. Scuza? Nu ne putem exprima decât cu o mască pe faţă. Importanţa măştii este incredibilă. Dacă am spune mereu ce gândim, istoria ar accelera, prin război, până ne-am distruge. Ipocrizia va salva lumea. De ce? Pentru că ipocritul se serveşte de cuvânt. Cuvântul e trupul speranţei, vehiculul ei invincibil. Atât timp cât verbul circulă, moartea e departe. Ipocritul e conştient de aceasta şi vorbeşte, promite, minte, ca să nu-l mai vezi deloc. El este omul fumigenă, îşi provoacă fumul în care se va ascunde, rămâi doar cu primul cadru, cel în care ţi-a zâmbit.
Ipocritul este un caz conştient de dedublare. Dacă ar fi să înscriem în acte pe cei doi, ar trebui să-l speli pe faţă şi pe cel din oglindă, să-l duci la toaletă, să-l culci chiar în acelaşi pat cu nevasta ta, dată ţie de primărie; pe scurt, s-ar crea multe probleme tehnice şi menajere. Aşa că e mai bine ca până acum, pe ascuns.
Ipocrizia este un bruiaj continuu pe care cei doi din tine şi-l fac pentru a se sabota, un război perfid al mâinii drepte contra celei stângi, noaptea, în somnul cel greu. Ipocrizia este o expoziţie permanentă de sentimente colorate ca o revistă de modă, e fantezistă, mereu nouă, ca adolescentul, care-şi schimbă viaţa la fiecare tunsoare. Ipocrizia e o mască din felii de castraveţi. Râdem de frică, din obligaţie sau din interes? Portretul ipocritului este o faţă ovală de tenor cu nasul mare. El nu se bucură prea tare, că se dă de gol. El are acea echilibristică preţioasă de a nu riposta emoţional la vorbe şi la fapte. Ipocritul se ascunde în el ca o clemă de păr, ca o stridie. Cu prognoza meteo în nări, ca vânzătorii ambulanţi, cu senzorii de câştig pe spate, ipocritul se face invizibil pentru a ajunge în piscul interesului lui. Odată ajuns acolo, el se face vizibil şi ia o morgă de om plictisit, rutinat deja de lucrurile de care se freacă. Ipocritul este amabil la serviciu, deci violent acasă. Aproapele ipocritului este întotdeauna un client care strânge o mână de ajutor vicleană, plină de psoriazis, cea a ipocritului.
Ipocrizia e benefică în toate sectoarele de producţie: în arta de mâna a doua, în politică, la toate palierele, în sport, când cazi cu talent lângă poarta adversă. Oricum, minciuna face viaţa mai uşoară, e un joc, un fel de blocare ludică în copilărie. Conştiinţă supraelastică a ipocritului îi accesează posesorului, natural şi fără nici un ban, toate palierele deghizării pe care studenţii la Actorie le învaţă în ani grei de carte. De fapt, ipocritul este un creator întors pe dos, o continuă maşină de pufuleţi, o arteziană de confetti, o pompă de umflat roţi de tricicletă.
Ipocrizia genetică a individului, este, în genere, efectul instinctului de conservare, o lege a subzistenţei într-o lume rea, croită prost. Ipocritul îşi justifică, îşi periază ipocrizia, şi-o botează diplomaţie. Ipocrizia acoperă rezonabil vieţile calpe, ea este un bun de utilitate publică, un vehicul comic către o tragedie mai discretă, numită falsitate.
Ipocritul nu recunoaşte că nu ştie, el inventează pe loc răspunsuri, ca profesorii înghesuiţi de o întrebare grea. Ipocritul care se respectă ţine minte tot ce-a înşirat, le leagă la cap şi gata campania electorală! Cei mai mulţi nu-şi bat capul însă cu emanaţiile lor false, îşi trăiesc viaţa şi se urinează vesel în bazin, în timp ce fac serioşi pluta. Ipocritul are abilitatea opţiunii, ca un joc Lego. Dacă vrea, poate fi un comunist mai roşu decât moţul releului, dacă vrea, te poate băga într-o stare de perfectă ceaţă londoneză, capitalistă. Pentru a delapida totul, poate părea un contabil frigid în capul căruia luna apune rece, un serios care e nevoit, din raţiuni paternale, să îşi ducă copilul la circ. Adăpostit sub egida umanismului, ipocritul te face de parale din două vorbe. Lui îi place viaţa, iar când e nevoit să moară, rămâne cel puţin cu mulţumirea că va fi regretat. Fierbinte ca un termoplonjon, el va minţi până la capăt, până când va mai rămâne din poli numai un cubuleţ de gheaţă.
Ipocritul este un stabilizator social. Buruienile sunt şi ele bune la ceva, ţin pământul să nu fugă.
sursa: Laurenţiu Dumitru
