Adevăratul cuget smerit al sfinților!

Așa spunea un ascet român aghiorit.

Trăiește încă în Sfântul Munte. S-a dus la o mănăstire să ceară măncare. Unii monahi din Sfântul Munte nu au deloc venituri și trăiesc din posmagii dați de alte mănăstiri. Era pustnic și mergea prin tot Athosul. Așadar, odată se afla la poarta unei mănăstiri și zicea: ,,Eu câine, câine. Îi dai cîinelui mâncare, o ia și o mănâncă. Poți să-i dai și una…, e un câine!”

O asemenea părere avea despre sine. Fiți atenți, nu spunea și nu făcea așa pentru că nu era în toate mințile. Nu. Știa și ce face, știa și ce spune. Dar era atât de smerit și avea o asemenea părere despre sine, încât nu-l interesa ce-i făceau ceilalți, dacă-i dădeau de mîncare sau nu.

,,Și bătaie dacă-mi dau, spunea, o merit, sunt un câine!”

Nici sfânta Isidora nu era nebună. Înțelegea și știa tot ce-i fac monahiile. Dacă ar fi fost nebună n-ar fi fost sfântă. Știa și înțelegea, dar avea multă smerenie. A înțeles de fapt cât folos are cineva dintr-o asemenea comportare. Este la fel ca în cazul mucenicilor. Toți cei care au mucenicit, au dorit să mucenicească. Și Dumnezeu a iconomisit lucrurile ca și cum le-ar fi spus:

,,Vreți mucenicie? Luați mucenicie!” Așa și aici. Sfânta dorea să devină preș în bucătărie, pe care să-ți ștergi picioarele. Și Dumnezeu i le-a dat.

,,Dea ție Domnul după inima ta!” astfel, sufletul ei s-a sfințit.

SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA – Arh. Simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

sursa: Cristian Stavriu