Sf. Roman Melodul, cântărețul Maicii Domnului

Biserica şi-a prezentat, de-a lungul istoriei, învăţătura sa în diverse forme de exprimare. După citirile psalmilor şi explicările neîncetate ale textului scripturistic, care se făceau la începuturi, în luptele contra ereziilor un rol deosebit l-a avut şi literatura imnografică. Aceasta, printr-o extraordinară parafrazare a Sfintei Scripturi şi printr-o prezentare a mesajului sub forma muzicii, a căpătat o putere aparte de pătrundere în mintea şi în sufletul omului. Unul dintre cei mai cunoscuţi imnografi, de la care ni s-a păstrat şi condacul Naşterii Domnului, este Sfântul Cuvios Roman Melodul, care a trăit între anii 485-560.

Unei familii de evrei din cetatea siriacă Emesa i s-a născut, în anul 485, pruncul Roman. Încă din anii tinereţii a impresionat prin limba lui poetică greacă, cu care mai târziu va încânta chiar întregul Constantinopol.

„Născut din evrei, dar mintea având-o întărită, n-a fost un fariseu, ci vas de cinste în vistieria tainică din care inimile credincioşilor citesc şi învaţă; nu a fost Saul, cel ce aduce furtuna, ci Pavel, cel ce povăţuia la linişte“, aflăm dintr-un condac alcătuit în cinstea lui.

După anii petrecuţi în casa părintească, tânăr fiind, a ales calea monahismului creştin la Berith, actualul Beirut din Siria.

Tânăr slujitor în biserica din Vlaherne

La scurt timp după ce a îmbrăcat haina monahală, Roman a fost hirotonit diacon, a slujit o vreme la Berith şi a vizitat de mai multe ori Constantinopolul, după care dorul şi dragostea după Maica Domnului l-au dus pe tânărul Roman să slujească în biserica Maicii Domnului din Chir.

Venit la Constantinopol în vremea împăratului Atanasie I, a slujit cu multă evlavie desele privegheri şi slujbe făcute la biserica din Vlaherne, unde a petrecut neîncetat în rugăciuni, privegheri şi în nevoinţe ascetice, aşa cum cum aflăm din cântările slujbei închinate lui: „Veştejit-ai poftele trupului şi sufletul tău ţi l-ai împodobit cu razele prealuminatei curăţii, şi ai pus împrejuru-i podoabă drăgăstoasă frumuseţea bunătăţilor“.

Inspirat de Maica Domnului să-i compună imne

Pe când slujea acolo, tânărului slujitor Roman i s-a întâmplat o minune în noaptea dinspre sărbătoarea Crăciunului. El a primit de la Născătoarea de Dumnezeu darul alcătuirii imnelor. A primit în dar o bucată de hârtie, pe care a înghiţit-o ca pe o mâncare şi apoi, a început să cânte şi să reverse învăţături dumnezeieşti. Despre această întâmplare minunată aflăm de la Marcu din Efes: „Roman avu un vis, în care îi apăru Sfânta Fecioară, înmânându-i un sul de hârtie şi poruncindu-i să-l înghită; el se supuse. Dar, deşteptându-se îndată, se simţi inspirat şi, suindu-se pe amvon, intonă frumosul condac al Crăciunului, Fecioara astăzi“.

Luptător împotriva ereziilor, alături de împăratul Iustinian

Din acest moment, Roman Melodul a început să-şi manifeste deplin vocaţia sa poetică. Toţi cei din jurul său puneau toate realizările şi inspiraţiile sale poetice pe seama acestei minuni, fapt care i-a creat acestuia o situaţie privilegiată la curtea de la Constantinopol, în timpul lui Iustinian. În tot acest timp, el i-a slujit cu credinţă pe împărat şi l-a ajutat permanent în lupta cu ereziile. Împăratul a ştiut să folosească darul poetic al lui Roman şi l-a pus în slujba eforturilor sale religioase, în încercarea sa de a uni imperiul, divizat din cauza ereziilor.

Despre toată această perioadă din viaţa lui, părintele profesor Petre Vintilescu, afirmă că „n-ar fi exclus să fi avut şi opoziţie influentă la curte, dacă se poate trage o concluzie în acest sens din faptul că în unele acrostihuri întrebuinţează titlul de domn în locul epitetelor de modestie şi smerenie, obişnuite în general în acrostihurile condacelor sale“.

Ia parte la controversele religioase ale timpului

Deşi Biserica Ortodoxă l-a păstrat în iconografie ca diacon, tradiţia imnografică şi istorisirile din timpul vieţii lui l-au identificat pe melodul nostru cu un cleric, cu acelaşi nume care a fost aşezat preot şi defensor bisericesc în anul 563 la Biserica „Sfânta Sofia“.

Acest preot, ne spun istoricii, a primit ordin să-l aducă la Sinodul local de la Constantinopol pe Antim, împotriva căruia se organizase adunarea de atunci. Toate rapoartele alăcătuite de acel preot pe care litugiştii îl identifică cu Roman Melodul, în legătură cu acest sinod erau foarte mari, depăşind la orice capitol pe celelalte, de unde s-a şi dedus că autorul trebuie să fie un iubitor de limbaj poetic.

„În anul 536, când Roman cânta într-un condac restaurarea bisericii «Sfânta Sofia», fu orânduit la această biserică în calitate de preot şi defensor bisericesc un preot cu numele de Roman. Acest preot Roman primi în acelaşi an ordin de la sinodul local, convocat împotriva lui Antim şi Sever, ca împreună cu trei episcopi, din care unul din Berith, cu încă un preot şi cu doi diaconi, să caute şi să aducă pe Antim, care nu se prezentase. Este neîndoios că nu poate fi vorba decât despre melodul nostru, mai ales că, din rapoartele depuse de trimişi la şedinţa a treia a sinodului, se vede că cel făcut de Roman egalează în întindere pe toate celelalte“, întăreşte părintele Vintilescu ipoteza hirotonirii ulterioare întru preot a Sfântului Roman.

Prăznuit de Biserică la 1 octombrie

După o viaţă în care a lăudat permanent pe Maica Domnului, Roman Melodul a murit în jurul anului 562, cu siguranţă după Sinodul al V-lea Ecumenic.

Datorită faimei pe care o dobândise prin condacele sale încă din timpul vieţii, Roman a fost cinstit ca sfânt la foarte puţin timp după mutarea sa la Domnul.

Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor, prăznuindu-l la 1 octombrie cântându-i şi lăudându-l: „Făcătorule de cântare, alăuta dumnezeiescului Duh, privighetoarea, greierul dumnezeieştilor cântări, fluierul Bisericii, pune înaintea noastră, a tuturor, ospăţul cel de cântări şi dintr-însul veseleşte pe gânditorii de Dumnezeu“.

Compozitor recunoscut

Întreaga tradiţie a bisericii a justificat mereu inspiraţia şi talentul lui Roman prin prisma minunii care i-a hărăzit vocaţia de melod, adică de compozitor de cântări bisericeşti. Denumirea „Melodul“ se datorează printre altele şi faptului că Sfântul Roman este primul poet care scrie şi muzica pentru condacele sale.

Ceea ce a impresionat la Sfântul Roman Melodul nu ţine în mod obligatoriu de vocabularul teologic elevat sau de expresia lui poetică şlefuită, ci mai de grabă a atras prin naturaleţea cu care s-a raportat la Scriptură, transformând-o în creaţiile sale într-un şir logic de evenimente foarte vii. Opera sa, din care s-au păstrat numai vreo 80 de alcătuiri poetice, a cunoscut o popularitate deosebită. Câteva secole, condacele cuviosului Roman au făcut parte din tezaurul imnografic viu, transmis prin practica liturgică.

Pornind de la creaţiile lui, a apărut ulterior o adevărată şcoală, care a produs cântăreţi asupra cărora opera melodului nostru a exercitat influenţe covârşitoare. Astfel s-au mai remarcat Grigorie, Chiriac, Dometius, Anastasie şi Helias.

Au existat în istorie şi unii imnografi care au încercat să se afirme prin plagiat, atribuindu-şi în mod fals poemele Melodului.

Succesul lui Roman a constat în talentul său de a înfăţişa realităţile divine ca fiind foarte ancorate în concretul istoriei umane şi în strânsă legătură cu aceasta.

Cel mai cunoscut condac

Cel mai cunoscut condac compus de Cuviosul Roman Melodul, cel mai mare poet al Bizanţului şi al literaturii creştine de limbă greacă este Condacul Crăciunului: „Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte, iar pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci“. Acesta este o creaţie privilegiată a imnografiei Răsăritului creştin. Privilegiată prin autor – marele Roman Melodul -, prin geneza ei miraculoasă, prin locul pe care îl ocupă în poezia bizantină, dar în primul rând prin mesaj şi prin frumuseţe. Puţine alcătuiri ale literaturii universale cuprind o asemenea densitate de paradoxuri, evocarea atâtor fapte mai presus de fire şi de întelegere, prilejuite de suprema Teofanie a Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi exprimate cu atâta economie de cuvinte, în numai 12 versuri.

Condacul, bucuria de a lăuda sfinţii

Genul literar al condacului a apărut brusc în literatura bizantină. Sfântul Roman Melodul este cel care, potrivit tradiţiei a alcătuit primele condace.

La începuturi, condacul a fost un imn alcătuit dintr-un număr variat de strofe, de regulă de la 18 la 30, câteodată chiar mai multe.

Cărţile noastre de slujbă păstrează din condacele Sfântului Roman numai primele două strofe din aceste poeme.

Dezvoltarea deosebită a creaţiei poetice după iconoclasm a dus treptat la selecţionarea şi reducerea alcătuirilor mai vechi, pentru a se face loc în cărţile de cult celor recente.

Termenul de condac derivă din limba greacă şi însemna băţ, bastonaş pe care se înfăşurau vechile manuscrise, pe pergament sau pe hârtie, în formă de sul, iar mai apoi denumirea a fost dată însuşi manuscrisului pe care se scriau imnuri (condace).

sursa: Calin Dragan