Sorin Dumitrescu la 65 de ani: “Am fost păcălit aproape 20 de ani”

Pictor, eseist, desenator, editor, manager, ziarist…

Nu este numai un creator cu har, este, în primul rând, un catalizator spiritual, cultural, care nu contenește să pună și să-și pună întrebări surprinzătoare. Mai ales după decembrie 1989 a funcționat cât o instituție culturală. Este profesor la Universitatea Națională de Arte București, membru corespondent al Academiei din 2006. A participat la numeroase expoziții de artă, a ilustrat cărțile lui Nichita Stănescu, a uimit lumea cu descoperirile sale legate de chivotele ecumenice ale lui Petru Rareș și modelul lor ceresc.

Domnule Sorin Dumitrescu, ce v-a atras spre arta creștină?

Ştii cum e cu arta creștină, mai corect spus, cu icoana bisericească? Această așa-zisă artă creștină este o sublimă și imensă joacă cu focul. O rezumă extrem de plastic binecunoscutul cântec „Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen…”.

Întrebare: Cine-i elefantul și cine-i pânza de păianjen, bunăoară, într-o icoană a lui Hristos? Răspuns: „elefantul” e Hristos – și sfinții Lui –, iar pânza de păianjen este trupescul atât de nevolnic și de friabil al imaginii, al reprezentării lui iconice prin linii și culori. Imaginea poate oricând ceda sub „greutatea” dumnezeiescului model.

Chestia, într-o icoană, e să-l faci pe Dumnezeu Omul „să se legene” fără ca imaginea să se rupă din pricina supraabundenței harului. Domesticirea acestei supraabundențe este tocmai treaba Duhului Sfânt, nevăzutul și promptul partener al iconarului.

De-asta fac icoane, ca elefantul să se legene fără să se rupă firul. Spre deosebire de evlavia religioasă, evlavia bisericească se trage din icoană. Se hrănește, ca la bizantini, dintr-o teologie a limbajului. Martoră este „teologia semiologică” a replicii părinților, elaborată cu prilejul gâlcevii icoanelor.

Când ați început să pictați icoane?

Din păcate, abia în jurul vârstei de 40 de ani! Dar întotdeauna cu un alt entuziasm, altul decât entuziasmul creativității curente. Te împinge să faci icoane o altfel de simțire, o simțire în fine, deplină, completă și îndrituită. Asceții o numesc simțire înțelegătoare. Fără ea, nu se pot face icoane adevărate.

Dintre toate distincțiile și premiile interne și internaționale, la care țineți cel mai mult?

Dacă printre premii pot fi socotite și decorațiile, cea mai dragă inimii mele, atâta câtă este, este „Crucea Casei Regale a României”, primită direct din mâna Majestății Sale Regele Mihai al României. Ziua acestei decorații de excepție este 26 martie a fiecărui an, ziua în care Carol I a devenit Rege al României.

Mai cenzurați viața politică?

M-am vindecat definitiv din clipa în care am înțeles subit viclenia: dracu’ te pune să faci un lucru bun, ca să nu-l mai faci pe cel foarte bun! Am fost păcălit aproape 20 de ani. Mulți ziariști continuă din orgoliu. Le crește inima când observă că lumea se uită la ei ca la Avram Iancu!

În media trebuie să te comporți ca ciobănescul mioritic. Nu e un câine deștept, în schimb, este lipsit de instinctul conservării. Nu părăsește nici mort beregata în care și-a vârât colții… Am constatat că acest curaj mă plictisește…

Ce se mai întâmplă pe la „Catacomba”? Ați abandonat-o cumva?

„Catacomba” mi-a fost luată, n-am abandonat-o… Jena pe mulți prin program și hărnicie. Devenise o instituție aproape națională; în şase ani am organizat peste 60 de expoziții. Fusese acreditată de Teodor Enescu drept galerie-pilot a Muzeului Național de Artă al României.

O inițiativă extrem de originală în raport cu tradiția cadrului muzeal și o premieră absolută europeană, dacă nu cumva chiar mondială. Un organism la fel de original ca Muzeul Ţăranului Român al lui Horia Bernea. După exmatricularea directorului Enescu, Muzeul a pornit boicotul, alăturându-se în scurt timp boicotului sistematizat practicat de celelalte invidii, în frunte cu cele ale societății închise a monologului „22”.

„Buna vestire”, de Sorin Dumitrescu

Până la urmă, am fost și noi alungați și din sediu și de pe piața de carte de aceeași iminență a acelorași amenajări care au surpat și Piața Universității. Guvernul Năstase ne făgăduise la schimb localul Muzeului Kalinderu.

De-abia a apucat să promită și a și fost destituit electoral. De atunci redutabila pinacotecă de circa o mie de opere, născută din jalea acestei prigoane, stă într-un depozit insalubru, iar „Catacomba” am pus-o în cui! Păcat! Acum, în același spațiu zac 3-4 pietre tombale brâncovenești.

Când a descoperit pictorul Sorin Dumitrescu credința și s-a inițiat atât de bine în tainele Bisericii?

Niciodată n-am fost străin de plaiurile credinței, numai că „dulcea pasăre a tinereții” are obiceiul să zboare pe cu totul alte meleaguri. Atât știu, că la începutul începutului a fost exemplul bunicii mele, la care, involuntar, m-am uitat cu coada ochiului.

Era bisericoasă, dar pe alt palier de timp, ca și Părintele Galeriu. Şi unuia, și altuia le plăcea mai mult la biserică decât acasă. Chestia e de sorginte tipic țărănească: bisericoasă nativ, evlavia țărănească a reușit performanța de a muta în ograda casei bisericescul credinței. Asta e adevărata credință, și nu religiozitatea căinței năvalnic doloriste.

Vă stânjenesc cumva adunările impresionante de la diferite evenimente religioase, unde lumea se calcă în picioare?

Desigur. Şi încă cum! N-au substanță autentic bisericească. Sunt enorme mitinguri religioase de import. Trebuie știut că miile de oameni care mergeau după Hristos nu reprezentau Biserica, ci poporul simplu, care reprezintă categoria cea mai instabilă a unui neam; acum te divinizează, mâine îți cere răstignirea!

Hristosul Bisericii este parohial, fiindcă El Însuși zice că acolo unde se află doi sau trei în numele Lui, acolo se află și El. N-a zis „acolo unde sunt 300-400 de mii, acolo voi fi și Eu”! Pe de altă parte, cred că Hristos este mai des în parohii decât în episcopii.

Să ne înțelegem, bisericile dărâmate de Ceaușescu au fost, de fapt, biserici fără viață parohială. Acesta este adevărul gol-goluț!

Cum vă explicați că 50 de ani de comunism n-au reușit să producă devieri sufletești ireversibile?

Nu e deloc sigur că n-ar fi ireversibile. Constat însă că rezultatul ororii totalitare este faptul paradoxal că am ajuns să ne comportăm în libertate la fel de bestial! Fiecare zi a cetățeanului român se mișcă între ticăloșie și frică, cu toate că în bisericile noastre se cântă cu foc „Cu noi este Dumnezeu. / Înțelegeți, neamuri, și vă plecați”!?

Cum s-a manifestat la dumneavoastră rezistența spirituală? „9+1” a fost rezistența?

Ducându-mă la biserică. Noul meu obicei a creat o mare satisfacție Securității statului. Dosarul meu, potrivit CNSAS, se închide în clipa în care urmăritorul meu îi cere colonelului său să suspende urmărirea subsemnatului, deoarece de o bună bucată de vreme aș fi absentat, chipurile, de la vernisaje, de la diverse evenimente publice, din restaurante ș.a.m.d.

Cum s-ar zice, aș fi stat cum le convenea: „liniștit și la locul meu”. În realitate, grație geniului pastoral al Părintelui Galeriu, trecusem cu toate catrafusele pe trotuarul celălalt, al credinței, al vieții cu miză bisericească. Ceva destul de antipatic multora.

În ce privește „9+1”, acesta n-a făcut decât să mimeze fecunda insolență a grupului artistic de tip occidental…

De ce credeți că Biserica Ortodoxă se implică așa de puțin în activități sociale, deși până în 1946 era o prezență activă în viața socială?

Fals. Abia acum sunt excedate filantropic parohiile! Or, în Biserică elanul filantropic e de sorginte mai cu seamă catolică. Înainte de toate, Tradiția ecumenică recomandă ca Biserica, în primul rând, să se roage și să introducă „relația” euharistică în lume. Este și caritabilă, dar nu în detrimentul pastorației și misionarismului.

În caz contrar, preoții ajung să aibă grijă de bătrâni sau de copii și să nu le mai pese de sfinți și de chipul acestora. Altminteri s-ar strădui mai întâi să le șteargă chipul batjocorit de pictori pe ziduri și să bage banii parohiei într-o iconografie măcar decentă.

Din când în când, la restaurări, mai apar picturi vechi în biserici, adevărate frumuseți. De ce majoritatea picturilor noi sunt hidoase?

Sunt hidoase pentru că preoții nu le văd hidoase. Iar credinciosul român vede ce vede „tata popa”! Şi cum ar putea vedea mizeria acestor reprezentări inculte un preot care nu a învățat la școala teologică a Bisericii nimic despre icoane, ci doar un snop de ziceri părintești și câteva generalități de manual?

Taman aceștia ajung să drămuiască „bănuțul văduvei”! Oare merită să mai adaug și faptul că instituțiile care l-au produs ca teolog au fost rânduite curricular după calapod protestant? Protestanții sunt cei care au alungat complet din lăcașuri icoanele, considerându-le, fără să clipească, blasfeme.

Cu toate astea, nimeni nu se sesizează. În bisericile noastre actuale, în pofida tradiției iconografice atât de strălucitoare, credincioșii ortodocși se roagă ca protestanții: ignorând zidurile și fiind indiferenți complet la ce e pictat pe ele. Sărmanii, ei zic că se roagă în duh!

Ce s-o fi ales din „fenomenul Pucioasa”? Ţin minte că ați reacționat la „misticismul” soților Zidaru…

Pentru mine, „fenomenul” a reprezentat derapajul mortal al unor mari artiști care promiteau mult. Au fost încercați de o ispită diabolică pe măsură, care ulterior a fost folosită politic și ideologic împotriva programului „Catacombei”. În parte, îi găsesc vinovați de suspendarea Galeriei „Catacomba”. Eu i-am iertat; să-I ierte și Domnul!

Ați fost prieten și cu Horia Bernea. Cum este valorificată moștenirea sa?

Greșiți, el este cel care a fost prieten cu mine, fiindcă el era cel care hotăra cine să-i fie sau să nu-i fie prieten. Vorba unei cunoștințe: n-avea coronare pentru orișicine! În ce privește moștenirea lăsată, grav mi se pare modul parțial în care i se administrează postum opera. În prezent, în România, 80% din opera lui Bernea este ținută sub obroc.

La fel, se pune la cale o „dezîmbisericire” a uimitorului muzeu pe care l-a ctitorit. Aceleași „urgențe gospodărești”, invocate la anularea Pieței Universității, Galeriei „Catacomba” sau Fundației Anastasia încearcă să justifice extragerea din contextul Muzeului Ţăranului Român a secțiunii Crucea, făcută de însăși mânuța ctitorului, partea muzeală care reprezintă esența și rezumatul întregului program.

Fără aceasta, întreaga gândire muzeală și-ar pierde fundamentul conceptual. De ce toate acestea? Din cauza lui Hristos!

Interviu de Petre Mihai BĂCANU

sursa: Timpul