Sfântul M. Mc. Gheorghe şi sărbătoriţii zilei

“Celui care are un tel mai mare decat lumea, lumea nu-i poate face nimic“, scria sfantul Nicolae Velimirovici. Crestinii sunt tocmai acele persoane al caror tel ar trebui sa fie mai mare decat lumea — mai mare decat orice poate fi realizat sau dobandit in aceasta viata sau pe acest pamant, “in lume, dar nu din lume”. Concentrarea exclusiva pe Hristos si Imparatia Sa, „pe cele de sus, iar nu pe cele pamantesti” (Col 3,2) e tocmai ceea ce ii umplea pe martiri — barbati, femei si copii — cu o putere spirituala pe care lumea nu o putea da, intelege, nici explica. Ce altceva ar putea da unui om putere sa piarda tot, sa sufere tortura, temnita, umilire publica, ba chiar moarte violenta, cu pace, credinta si iertare? Numai realitatea si puterea lui Hristos Cel inviat. Asa cum scria sfantul Atanasie, moartea martirilor e o dovada a invierii lui Hristos.

Moartea lui Hristos pe cruce a fost plina de o putere duhovniceasca, puterea care i-a ingaduit sa se roage: „Tata, iarta-i!” (Le 23, 34). Asa a fost si moartea martirilor care au umplut calendarul Bisericii Ortodoxe. Moartea lor a convertit neamuri prin marturia jertfirii lor de sine. Cuvantul „martir” inseamna „martor“. Intr-un anume sens, numai martiriul e adevarata marturie si adevaratul crestinism pentru ca numai el l-a pus cu adevarat si irevocabil pe Hristos mai presus de tot ce e propriu, fara a tine nimic si fara intoarcere inapoi. Cine si-a dat viata poate da marturie cu putere pentru Cel ce si-a dat viata Sa. In acest sens, martirii sunt Evanghelia traita in deplinatatea ei si, prin urmare, temeiul Ortodoxiei. „Cu sangele martirilor din toata lumea, ca si cu o purpura si vizon e impodobita Biserica“. Din acest motiv si fiecare sfanta Liturghie fara exceptie se celebreaza deasupra moastelor unor martiri.

Martirii sunt contraculturali in societatea noastra, o societate care pana si in religia si „spiritualitatea” ei raman total opuse suferintei si cu totul cufundate in ceea ce poate fi obtinut pentru sine. Falsa dogma a crestinismului contemporan e mentinerea unui „echilibru”: nu prea multa religie, ci numai de ajuns cat sa ne rotunjim viata. Unde e echilibrul in martiriu? Sfantul Nicolae Velimirovici scria:

„Batranii mei m-au invatat sa ma agat de cer si de pamant ca sa nu ma poticnesc. [Cu alte cuvinte, sa am un echilibru intre cele duhovnicesti si lumesti.] Multa vreme am ramas copil si m-am rezemat pe aceasta carja pe care mi-au dat-o. Dar cand vesnicia mi-a inundat sufletul, m-am simtit ca un strain de lume, cer si pamant s-au rupt in mainile mele ca o trestie uscata“.

Martirii crestini sunt tocmai acei oameni al caror suflet a fost inundat de vesnicie, care e Duhul viu, puternic, activ si vesnic al lui Dumnezeu, care salasluieste si se odihneste in fiii lui Dumnezeu, asa cum a facut-o in Fiul lui Dumnezeu. Aceeasi iubire care L-a umplut pe Iisus Hristos ii umple pe ei cu iubire pentru Iisus Hristos, singura „mai tare decat moartea“, ceea ce face o persoana sa gandeasca cu o alta logica, sa judece cu alte standarde si sa vada totul in viata — bune si rele — ca simple mijloace vremelnice care ne pregatesc pentru vesnicie.

Aceasta perspectiva nu e doar pentru o elita duhovniceasca. Fiecare si orice crestin e chemat sa-L puna pe Hristos pe primul loc in acest fel. Crestinismul e slab astazi dintr-un singur motiv: crestinii nu-L mai pun pe Hristos pe primul loc in vietile lor. Crestinii nu se mai straduiesc sa faca din viata Lui viata lor, ci mai degraba incearca sa-L adapteze pe El programelor si prioritatilor lor. De aceea darurile Duhului sunt greu de gasit.

Martirii ne dau perspectiva sanatoasa de a pune pe primul loc in toate pe Hristos si vesnicia. Pentru ca e lipsita de aceasta perspectiva, lumea de azi ii poate vedea pe martiri cel mult ca pe niste „fanatici” sau „nebuni”. Aceasta e pseudo-sofisticarea celor care nu pot vedea dincolo de viata pamanteasca spre telul vietii insesi sau care n-au alta conceptie despre Dumnezeu dincolo de cea a ratiunii lor limitate.

Sfantul Pavel scria: „… eu pe toate le socotesc ca sunt paguba, fata de inaltimea cunoasterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate si le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos sa dobandesc si sa ma aflu intru El, nu avand dreptatea mea cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinta in Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credintei, ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si sa fiu primit partas la patimirile Lui, facandu-ma asemenea cu El in moartea Lui, ca, doar, sa pot ajunge la invierea cea din morti“ (Flp 3, 8-11).

Cum ii putem imita pe martiri? Iata doua lectii de la martiri pentru mersul nostru crestin de zi cu zi: mai intai, nu trebuie sa ne temem de suferinta. Suferinta inmoaie inima si ne face sa ne bizuim pe Dumnezeu. In ea ne depasim pe noi insine si incepem sa simtim mangaierile lui Hristos, ale Duhului, ale vesniciei, care indulcesc sufletul asa cum nu o poafte face nici un succes pamantesc. Asta nu inseamna ca suferinta va fi usoara. Putem sa nu cerem aceasta suferinta si asemenea sfantului Pavel am putea sa n-o vrem (2 Co 12, 8-9). Dar mai degraba in loc sa-L cautam pe Dumnezeu si „religia” pentru castig sau „echilibru”, sfantul Pavel ne invata ca suferirea unei pierderi poate fi un mijloc de a dobandi puterea Invierii lui Hristos. Domnul ne invata acelasi lucru (Mc  8, 35).

A doua lectie a martirilor e o tarie de nezdruncinat. Martirii au rabdat pana la sfarsit (Mt 10, 22). Viata duhovniceasca crestina e construita pe consecventa: trebuie sa „inotam” in Scripturi, cum spune sfantul Serafim, avand permanent mintile noastre in dialog cu cuvintele si gandurile lui Dumnezeu. Rugaciunile zilnice si sfanta Liturghie duminica devin nenegociabile nu din pricina unei obligatii, ci pentru ca inimile noastre ard pentru Dumnezeu (Mt 3, 11), vorbindu-I si ascultandu-L ca pe cel mai intim dintre prieteni, de a carui prezenta speram sa nu fim despartiti nicio clipa.

Fiecare din noi e chemat la o forma de marturie sau martiriu pentru Hristos. Nu este alta cale spre Dumnezeu cu exceptia celei pe care El Insusi ne-a croit-o terapeutic: fiecare trebuie „sa se nege pe sine insusi, sa-si ia crucea sa zilnic si sa-I urmeze Lui“. Urmandu-L pe Hristos Il vom gasi atat pe El, cat si pe noi insine.

Aceasta e bucuria martirilor, o bucurie si o iubire cu care ei au biruit lumea, crezand din toata inima in cuvintele lui Hristos: „In lume veti avea necazuri, dar indrazniti, Eu am biruit lumea“ (In 16,33).

Un astfel de martir, mucenic este Sfântul Gheorghe. Cine este însă Sfântul Gheorghe  astăzi pomenit?

Este fiu de Sfinți Mucenici. Sfinții Mucenici Gherontius și Polihronia sunt părinții săi și sunt pomeniți  pe 24 aprilie. Tatăl său era conducător în armata romană a lui Diocletian, împăratul persecutor al creștinilor și Sfântul Gheorghe asistă la martirizarea lui, pe atunci având doar 10 ani.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în anul 280 d. Hr. și a fost martirizat pe 23 aprilie 303. Adică a trăit în secolele III-IV d. Hr. Ce tânăr era…

Sfântul Gheorghe a trăit în Palestina, adică la Lydda, după martirizarea tatălui său, împreună cu mama sa. Apoi a intrat în armata romană. Și l-a înfruntat pe Diocletian în mod deschis, spunându-i că „Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi”.

A  fost martirizat prin tăierea capului cu sabia, la vârsta de 23 de ani, în ziua de 23 aprilie 303. Pentru că nu vârsta învinge, ci credința curată și viața curată înving. Pentru că viața celor ai lui Dumnezeu e călăuzită de El și nu de interese de tot felul.

Înainte să moară, Sfântul Gheorghe îi cere unei slugi a sa să îl înmormânteze în Lydda, în casa părintească. Și, după cum vedem până azi, sluga și-a împlinit misiunea. Pentru că mormântul său e până azi în Lydda.