Dialoguri în pridvor: Dan C. Mihăilescu

Scriitor, eseist si critic literar, Dan C. Mihailescu (n. 1953) este unul dintre cei mai avizati interpreti ai literaturii romane de dupa 89 incoace. Autor a numeroase carti si realizator al emisiunii „Omul care aduce cartea” de la Pro Tv, este laureat al mai multor premii importante. In articolele sale din „Idei in dialog” si „Ziarul financiar” sau in alte aparitii publice a manifestat o preocupare deosebita pentru lucrarile din sfera teologico-politica

Intre ingereala si demonie

– In ce relatie sunteti cu Dumnezeu, d-le Dan C. Mihailescu?

– Sunt impartit intre doua impulsuri: unul anticlerical si altul de credinciosie. Odata, mama, care era o femeie saraca, n-a avut bani sa-i dea preotului care venise cu sfestania prin bloc si acesta a spus ca va veni si la ea cand va avea bani. Asta ne-a durut foarte mult, si de atunci am avut, in general, o relatie proasta cu preotii. Pe de alta parte, de mic am fost foarte inclinat spre credinta. In anii de liceu, eram un aliaj exploziv de hormoni, adrenalina, pasiuni… Citeam Rimbaud, Baudelaire, literatura raului, dar totodata aveam porniri mistice, stateam acasa la poetul Ioan Alexandru, voiam sa invat latina si greaca veche, pentru a descifra patristica; am vrut sa dau la Teologie, dar nu m-a lasat familia. Deci, eram impartit intre ingereala si demonie. Eram un om care stia sa ingenuncheze dinaintea parintelui Sofian Boghiu de la Manastirea Antim – care mi-a fost duhovnic la casatorie -, dar aveam si salturi carnale. Pe Dumnezeu L-am cautat, dar nu m-am apropiat de institutia Bisericii. Cred ca toata viata am ramas sluga la doi stapani.

– Stim ca nu e posibil sa-I slujesti si lui Dumnezeu, si lui Mamona. In plus, v-am vazut in dialog cu preoti renumiti si interesat de literatura crestina…

– Am vrut mereu sa ma daruiesc unei dimensiuni nevazute si puternice, dar la fel de mult m-a tinut deoparte un sentiment de insubordonare. Am fost naravas si putin infantil. De cativa ani, am revenit totusi la Biserica. Nu atat dintr-o credinta fierbinte, cat din necesitatea de a intra intr-o randuiala. Tin la Biserica, iubesc ortodoxia cu toata fiinta mea, ramanand in acelasi timp un pacatos, un hedonist, un ecumenic, un panteist. Inauntrul meu este mai tare gena de machedoni sau de greci.

– Grecii si machedonii sunt oameni foarte credinciosi…

– Am avut mari discutii pe subiectul credintei mele atipice, cu parintele Sofian Boghiu, de la Manastirea Antim, cu parintele Iustin Marchis, mai nou, cu Inalt Preasfintia Sa Bartolomeu Anania. Le-am zis ca nu sunt un om rau – poate ca zicand asta comit pacatul mandriei. Parintele Marchis m-a certat ca nu vin la biserica. Si i-am raspuns ca atata vreme cat nu fac rau, ma straduiesc sa iradiez in jur numai bine si normalitate, nu vad de ce as mai lua aceasta cale a disciplinarii credintei.

– Dar nu simtiti nevoia unui reazem solid, permanent, in drumul spre Dumnezeu?

– Mai multi preoti renumiti mi-au pus intrebari similare. Intr-o discutie cu parintele Marchis, am fost rau si am plusat. I-am spus ca eu ma simt mult mai acasa cu Dumnezeul meu, in linistea unei paduri, sau pe o insula de calcar in Mediterana, decat in biserica. Pe undeva, incerc sa-mi conserv panteismul, nu neaparat ca un act de fronda, sau de snobism, ci pentru ca asa simt.

– Totusi, va stiu ca pe un om care mergeti cu placere la manastire. Ce va indeamna intr-acolo?

– Recent, am stat la Manastirea Nicula o saptamana. Am stat, dar n-am fost la slujba in nici o zi. Imi era de ajuns ca respiram acel aer… L-am prefatat pe parintele Bartolomeu Anania cu tot dragul si cu toata slava, dar am vazut in el un suflet, un personaj, un destin, nu neaparat un cap al Bisericii. Horia Patapievici mi-a spus ca am o viziune viciata, ca imi asum credinta de-o maniera protestanta. Daca sunt decent si nu fac rau, cred insa ca e in regula. Sigur ca relatiile mele cu Dumnezeu sunt mai complicate decat pot arata in cateva fraze. De pilda, ma declar panteist si ecumenist, si totusi merg cu evlavie la Manastirea Cernica – unde mi-am si facut mormant -, si am refuzat sa respect dorinta mamei mele de a o arde dupa moarte.

„Intre fartate si nefartate”

– Il recunoasteti pe Dumnezeu, Ii respectati lucrarea, Ii iubiti Biserica, dar nu faceti pasul major pentru a intra in comuniune cu El. De ce?

– Poate e putin parsiv ce spun, dar sunt in cautarea unei a treia cai. N-am avut niciodata organ pentru maniheism, pentru disjunctiile acestea: „ori – ori”. Am fost tot timpul pentru „si – si”. Stiu ca asta nu le place naturilor luptatoare. Li se pare un semn de acomodare, de impaciuitorism. Eu insa il vad pe omul de spirit intre hotare. Blaga spunea ca numai diavolul sta intre haturi. Mie mi se pare ca daca stau intre hotare si ma uit cu un ochi la „fartate” si cu celalalt la „nefartate” reusesc sa valorizez in fiinta mea ambele dimensiuni. Inca ma iluzionez ca extremele au undeva o punte. Si cred ca oamenii-punte, ca si ideile-punte, au un rost esential.

– Asadar, faceti un efort major sa ramaneti intre hotare sau sunteti, de la sine, o natura duala?

– Sunt o natura duala. Se vede asta pana si in ticurile mele verbale. Le am pe acestea: „In masura in care, in aceeasi masura”; „atat, cat si”, „deopotriva si una si alta”. Apoi, sunt un tip sedentar, cu tabieturi, dar in acelasi timp am un dor nebun de aventura, pe mari, pe munti. Zodia mea este Sagetator cu ascendent in Balanta. Deci, dintr-o data fac proiecte mari, utopice, cu arcul in cer, dar de la brau in jos sunt un centaur bagat in mal, in pofte, in lume, in concret. Si peste toate e Balanta, care intelege si stanga, si dreapta.

– Spuneati ca la casatorie v-ati spovedit. Ati mai facut-o si pana atunci? Dar de atunci inainte?

– Nu. Mi s-a spus ca la casatorie e obligatoriu si am mers impreuna cu sotia mea, Tania, la parintele Sofian, dusi de nasul nostru, profesorul Savin Bratu – evreu convertit la crestinism. Pe urma nu m-a mai obligat nimic. Acum, de curand, am fost nas de botez, iar parintele Iustin Marchis a observat ca nu stiu „Crezul” si l-a spus el, iar noi dupa el. M-am rusinat. Nu am voie sa nu-l stiu, in calitate de crestin-ortodox. La 54 de ani o sa invat „Crezul”, caci mi se pare inadmisibil sa nu-l stiu.

– A avea un duhovnic presupune „a face ascultare”, adica a-ti insusi anumite canoane, a-ti frana voia. Este intelectualul prea orgolios ca sa aiba un duhovnic?

– E foarte posibil. Vreau sa fac un act de penitenta si sa spun ca e o trufie din partea noastra, a intelectualilor care ne consideram ortodocsi, sa nu avem un duhovnic. Eu personal insa, pur si simplu, nu am gasit un duhovnic demn de trairile mele, sau caruia sa-i livrez toate indoielile mele, toate dorintele mele… Daca ar fi trait Ioan Alexandru, cel caruia ii spuneam totul si cu care ma sfatuiam, ar fi fost un fel de simulacru de duhovnic.

– Dar ati cautat cu adevarat un duhovnic?

– Exista, evident, duhovnici de mare forta in Biserica, oameni capabili sa duca un dialog la cel mai inalt nivel intelectual. De trei, patru ori in viata, mi s-a propus sa ma spovedesc si, poate parea o oroare ce va spun, sau o mare mandrie, dar n-am avut ce marturisi. Vorbesc de pacate grave, nu ca mai bei un pahar sau mai stiu eu ce. Nu mi-am inselat nevasta niciodata in 33 de ani de mariaj, nu am vrut sa am averi, nu am bani pusi deoparte, n-am vrut sa am post de conducere, nici macar nu mint. Poate ca din partea mea e o dovada de vanitate nestrunita ca nu mi-am ales un duhovnic. Poate e de vina si suspiciunea, care a crescut in noi in timpul comunismului, fata de cei carora ar trebui sa le incredintam secretele noastre. Insa, ii invidiez sincer pe intelectualii credinciosi, care se duc duminica de duminica in strana si care se spovedesc unor preoti cu zece trepte mai jos decat ei intelectual, dar pe care ii pretuiesc pentru puterea lor duhovniceasca, si care traiesc toate tainele in Biserica. Dupa cum am invidiat-o pe Zoe Dumitrescu Busulenga ca s-a calugarit. Pretuiesc Biserica, am sarutat icoane si am respectat obiceiurile, dar nu am avut o adevarata traire religioasa. Cred ca am avut mai mult fervori mistice pana pe la 25 – 30 de ani. Traiam textul religios, ii citeam pe Sfintii Parinti. Am citit, de pilda, Patericul ca pe o carte de morala, cum citeam Epictet, Marc Aureliu… Iubesc la fel de mult Patericul si sufixmul.

„O ciulama metafizica”

– Cititi cu mintea sau si cu inima?

– Sigur, si cu inima. Simt o caldura si o bucurie extraordinare, dar nu numai cand citesc de si despre Sfintii Parinti. Recunosc, e un fel de ciulama metafizica la mine, de care insa nu mi-e rusine. Nu pana intr-acolo incat sa amestec crestinismul cu yoga, cu tantrismul, cu new-age. Mi s-a propus si am spus: inapoi, satana! Dar nu cred ca voi ajunge sa dau un lucru pe care-l tin in stanga pentru un lucru pe care il tin in dreapta. Ma simt armonios asa.

– Ati fost prieten cu Ioan Alexandru, l-ati ascultat „predicand”, i-ati citit cartile, i-ati cerut sfatul. Cum de nu v-a influentat sa-l urmati pe aceasta cale, cu arme si bagaje?

– M-a influentat definitiv etic, nu religios. Ioan traia mistic ortodoxia. Or, eu am avut o buna distantare de el, care era un om de fervori maxime. Traia incandescent religiosul. Stiam ca ii ingenunchea inima si am acceptat sa fac si eu asta, dar numai in plan mental. Ioan Alexandru era undeva in straturile eterice. Mai apropiat l-am simtit pe parintele Ioanichie Balan, de la care luam carti in anii 70 si care era mai pliat pe sufletul nostru, mai uman. Am luat de la toti culturalul, organicul, randuiala – repet acest termen, care ma obsedeaza, pentru ca ii lipseste acum societatii romanesti. Pentru mine modelul este Mircea Vulcanescu, la care randuiala este prezenta si pe care nu-l vad ingenunchiind exagerat, sau incins cu braul de cuie pascalian. Il vad mancand cincizeci de gogosi si de baclavale, dar traind ideea christica la fel de intens ca un monah.

– Cum reactioneaza scriitorul crestin, fie si unul care nu traieste ardent credinta, in fata unor provocari ca aceea privind scoaterea icoanelor din scoli?

– Avem scriitori crestini in Romania? Eu nu vad altul in afara de parintele Anania. Eseisti, da, oameni de credinta cu preocupari intelectuale, da, dar nu scriitori. Nu vad nici unul de nivelul lui Buzura, Balaita, Breban, Blandiana, Paunescu. Dincolo de asta, e o intrebare care ma descumpaneste. Eu insumi am oscilat mereu intre a raspunde unui atac, legitimandu-i pe cei care ma ataca, deci facand jocul dusmanului; si a nu raspunde, in ideea ca, asa cum spune inteleptul asiatic, mai devreme sau mai tarziu, vei vedea pe rau plutind cadavrul dusmanului tau. Daca replici, arunci margaritare porcilor. In acelasi timp, impulsul meu de om-replica spune ca nu merita sa lasi fara raspuns un atac, sa nu se creada ca suntem un sat fara caini. Pe de alta parte, continuu sa cred ca, de pilda, nu rezolvam problema dand foc teatrului in care se joaca „Evanghelistii” Alinei Mungiu, ci capacitandu-l pe Mihai Maniutiu sa monteze „Tulburarea apelor” intr-o biserica daramata, de undeva. Nu omorandu-i pe provocatori, ci raspunzand creator.

„Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti”

– De ce mare parte dintre intelectuali sunt straini de Biserica?

– Poate pentru ca intelectualul s-a format in siajul iluminismului. A fost supus la mari presiuni de sincronizare europeana, asa incat Biserica, atunci cand nu-i foloseste ca o arma in idealurile sociale, politice, istorice, trece in planul doi, de suflet, pentru cand vom avea timp. In al doilea rand, intelectualul nostru a fost format prudent, cu toate angajarile, si deschis fata de spiritul acomodant. Si istoria – care ne-a obligat sa jucam la doua capete -, si politica au avut un rol in formarea lui asa.

– Marea cultura a Europei s-a cladit pe temeiuri crestine. Fara vlaga credintei crestine, mai sunt posibile mari opere de arta, care sa traverseze veacurile?

– Tot ce nu are amprenta spiritualului, a normalitatii si a religiei nu va reusi. Iar in privinta noastra, a romanilor, cu atat mai mult, caci, sa nu uitam, prima intrebare pe care ti-o pune taranul pe ulita satului, ca sa te identifice, este: „Al cui esti tu?”. Nu ne putem rupe definitiv de radacinile crestine si romanesti. Sunt convins ca va fi mereu asa. Satul romanesc nu va muri, oricat am fi de tentati sa credem asta astazi, sub asaltul manelizarii lui. E o sfanta indaratnicie in oamenii de la tara, care nu lasa sa moara satul. Spiritul satului a fost pus la pastrare, inghetat, si doar pare mort. E nevoie ca elita sa aprinda focul, pentru ca acest spirit sa invie.

„Dupa doi-trei ani, ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit”

– Traim vremurile unei secularizari galopante. Ce loc isi va gasi un om de cultura crestin, intr-o societate fara Dumnezeu?

– In aceasta privinta sunt mai optimist decat in urma cu vreun an, doi, pentru ca vad ca organismul national este inca vital, inca stie sa raspunda bine la provocari. Nu suntem nici pe departe, asa cum ziceam acum catva timp, dezumanizati, descrestinati, decerebrati etc. Vad ca exista o foame de suflet, o foame de cultura, o foame de credinta… Vad copii de 11 – 12 ani care vin foarte natural, si la biserica, si la Muzeul Taranului, tineri care citesc Pascal, lucruri de substanta spirituala. Pe de alta parte, avem si noi falitii nostri: am incheiat cu romanele cu homosexuali si lesbiene, am terminat toata pornografia lumii, am recuperat toate perversiunile literaturii europene din ultimii cincizeci de ani. Bun, nu pot spune ca e timpul unei noi literaturi spiritualiste, dar cred ca autorii care au un mesaj uman profund vor reveni in prim-plan. In mod paradoxal, pe masura ce se aduna mazga, din ea se inalta idealurile morale, ca florile albe care isi au radacinile in mal, in mizerie. Cred ca, asa cum am reusit in istorie sa sarim etape si sa ne revenim dupa mari infrangeri, dupa doi, trei ani ne vom ridica din baltoaca asta maloasa si vom sta cu grumazul neindoit.

– Ati simtit in vreo imprejurare speciala ajutorul lui Dumnezeu?

– Un moment punctual nu-mi amintesc. Am simtit insa intotdeauna o mana dumnezeiasca asupra mea. Am fost un copil de mahala, crescut fara tata, in saracie, balbait, obez, complexat din toate punctele de vedere. Vindeam ziare pe Soseaua Giurgiului si eram, potential, foarte usor livrabil pacatului, demoniei, raului. Faptul ca nu am cazut prada raului inseamna ca Dumnezeu m-a ocrotit. Cert, nu a fost o intamplare. Cred ca hazardul este mai mult o aripa de inger, decat o aruncatura de zar.

(Formula As nr. 756, 19-26 Febr. 2007)

Claudiu Târziu

Sursa: claudiutarziu.ro