Duminica a 32-a după Rusalii, Luca 19, 1-10
1. Şi intrând, trecea prin Ierihon. 2. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. 3. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. 4. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. 5. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân. 6. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. 7. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. 8. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. 9. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. 10. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
În această Evanghelie facem cunoştinţă cu un om bogat, având o meserie ce presupunea (şi încă presupune) îmbogăţire necinstită, dar şi colaborare cu oprimatorul propriului popor (evreii erau sub ocupaţie romană): Zaheu Vameşul.
Acesta află că Iisus urma să treacă prin Ierihon, cetatea sa, şi, curios fiind să vadă cine este acest predicator şi vindecător, se alătură mulţimii care Îl aştepta. Însă fiind mic de înălţime, se urcă într-un sicomor şi îşi face acolo un soi de „lojă” teatrală ca să vadă „spectacolul credinţei”.
Câţi dintre noi nu facem la fel? Câţi nu merg la Liturghie doar la biserici unde se fac slujbe frumoase cu toată pompa, coruri frumoase, sau pe unde sunt icoane făcătoare de minuni sau „preoţi cu har”, în speranţa că vor vedea sau vor auzi lucruri altfel de nevăzut şi de neauzit.
Însă cel care vrea să vadă se expune pe el însuşi să fie văzut. Urcat în sicomor, Zaheu este văzut de Mântuitorul, Cel ce cunoaşte inimile oamenilor. Cum îl vede, Hristos îl şi strigă: „Zahee, coboară-te degrabă, că astăzi trebuie să rămân în casa ta.”
Vă daţi seama ce şocant trebuie să fi fost pentru Zaheu. El venise acolo să vadă un spectacol religios, cu niscaiva predică şi multe vindecări. Se aştepta să vadă vreun orb vindecat, vreun olog îndreptat, vreun lepros curăţat. Dar categoric nu se aştepta să fie tocmai el „victima” minunii Domnului.
Şi iată că Hristos, vindecătorul ologilor trupeşti, îl cunoaşte şi, sfidând Legea lui Moise, care nu permitea să stai în aceeaşi casă şi la aceeaşi masă cu necuraţi asemenea lui Zaheu (care avea o meserie necinstită), se autoinvită să fie oaspetele lui.
Dar vă daţi seama ce şocant lucru trebuie să fi fost şi pentru ucenicii şi mulţimea din jurul lui Iisus. Tocmai la Zaheu Vameşul şi-a găsit loc să fie primit în ospeţie?
Dumnezeu surprinde şi ne surprinde. Însă tot timpul ne surprinde plăcut. Căci Hristos nu se invitase doar în casa lui Zaheu, ci şi în sufletul acestuia. Spontan, fără să i-o ceară nimeni, Zaheu hotărăşte să pună capăt îmbogăţirii sale obţinute prin mijloace necinstite şi necurate: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”
Există o continuă reciprocitate între ceea ce Iisus ne cere să facem și ceea ce face El pentru noi. Samarinencei îi spune: “dă-mi să beau” și de fapt îi dăruiește El apa cea vie. Ucenicilor le spune în fața unei mulțimi de oameni: “dați-le să mănânce” și, de fapt, El înmulțește pâinile și peștii. Lui Zaheu îi spune “astăzi trebuie să rămân în casa ta”, însă de fapt este Iisus este Cel Care îl primește în Casa Sa, Împărăție a Cerurilor, dăruindu-i încă o dată adevărata sa haină și identitate de fiu al lui Avraam, adică de om al credinței.
Noi ne speriem tare repede atunci când Dumnezeu ne cere ceva, fie că e vorba de cele 10 porunci, fie că e vorba de o vocație, ori la căsătorie, ori la călugărie, ori la preoție, fie că e ceva ce percepem intim în viața noastră de rugăciune. Ni se pare că trebuie să renunțăm la ceva, că pierdem ceva, că Dumnezeu ia o parte din noi. Evanghelia de astăzi ne traduce pe undeva adevăratul mesaj al Cerului: atunci când Iisus vrea ceva de la noi, în mod evident dorește să ne dăruiască o parte din El!
Tabloul în care Zaheu, păcătos cocoțat pe lemnul sicomorului, căutând să-l vadă pe Iisus, și căruia Mântuitorul îi spune: “Astăzi rămân în casa ta”, este în simetrie spirituală cu un alt cadru, în care tâlharul ridicat pe lemnul crucii la fel ca Zaheu, din cauza micimii sale, întâlnește și el privirea blândă a Fiului lui Dumnezeu, iar Cel răstignit îi spune: “Astăzi vei fi împreună cu Mine în rai!”. Cât de minunat este acest “astăzi”! În două contexte diferite înseamnă același lucru. Și pentru Zaheu și pentru tâlhar viața veșnică începe atunci, fiindcă Viața Veșnică este Iisus. Când ne punem în rugăciune, când suntem la Sfânta Liturghie, când Sfintele Taine devin tot mai mult parte din viața noastră, veșnicia începe și în noi.
E adevărat că avem o luptă de dus, o luptă grea în care două identități ale noastre se înfruntă încontinuu, în fiecare zi. Avem de ales zilnic între omul vechi, fiu al acestei lumi, și omul înnoit în Hristos, fiu al lui Dumnezeu. Adică între a fi mare în această lume, dar de fapt atât de mic încât să ai nevoie să te urci în copac pentru a vedea cu adevărat, sau a fi mic și neînsemnat pentru această lume, dar ajuns de fapt la statura omului desăvârșit, care își împarte casa și viața cu Dumnezeu. Iar dacă lupta ni se pare prea dură, Mântuitorul e în fiecare clipă lângă noi, chiar la ușa casei noastre.
Învăţătura pentru noi este simplă: să mergem la biserică, oricum, în orice condiţii şi chiar şi cu cele mai fistichii motivaţii. Dar să mergem cu inima deschisă. S-ar putea să avem o foarte mare surpriză, asemeni celei a lui Zaheu: să plecăm spre biserică cu o curiozitate şi să ne întoarcem acasă cu Dumnezeu.
Să mergem spre biserică şi să ne întoarcem cu Dumnezeu acasă, în lume, la serviciu. Pentru că după cum arată lumea, nu te poţi abţine să nu spui că parcă suntem în ultima fază a istoriei… E mult întuneric în lume… Mamele își aruncă pruncii la pubelele de gunoi, dacă se nasc totuși ei devin copiii statului de drept, iar mama doar o eprubetă trecătoare, familiile se pot alcătui din doi tați sau două mame, căsătoria e un moft burghez, bătrânii sunt eutanasiați de medici cu ochii pe indicatorii economici ai spitalului. Marile puteri provoacă războaie din care se nasc refugiați ce trebuie împărțiți frățește la țările ce au PIB-ul pe cap de locuitor cam cât lasă un bogat bacșiș la restaurant. Biserica ortodoxă greacă a fost îngenuncheată în cinci minute, cu Muntele Athos cu tot, cu miile de relicve și icoane.
E suficient de întuneric…
Oamenii comunică între ei închiși în casă, sufletele sunt pustii și reci, mințile euforice sub domnia drogurilor, spitalele de nebuni pline, pușcăriile pline, tribunalele pline, azilurile pline, bordelurile pline, stadioanele pline, restaurantele pline, bisericile goale…
Era o vorbă: Când e suficient de întuneric se zăresc stelele…
E suficient de întuneric… Dar mai vede cineva stelele?
