Duminica Fiului Risipitor, Luca 15, 11-32

Această parabolă ne este cunoscută sub diferite nume, dintre care cel mai folosit este „parabola fiului risipitor”. Dar ea poate fi numită cu uşurinţă şi „parabola Tatălui milostiv” sau „parabola fiului pierdut şi regăsit” sau „parabola celor doi fii” şi multe alte nume. Însă cred că o putem numi şi „parabola emancipării”, a libertăţii. Şirul evenimentelor din viaţa fiului mai mic şi felul în care Iisus le descrie arată setea omului după libertate, după independenţă. Meditând această evanghelie suntem în faţa unui tablou atât de cunoscut: de câte ori nu am dat greş cu dorinţele noastre de independenţă?! De câte ori nu ne-am trezit că nu am făcut alegerea cea mai bună, deşi pentru moment părea atingerea unui ideal: să scapi de ochiul atotvăzător al părinţilor, al celor mai mari, al superiorilor şi de gura lor atotştiutoare. Cred că motivaţia fiului cel mic stă tocmai în această dorinţă de emancipare.

Dar, oare, ne putem întreba, era el constrâns de ceva în casa tatălui?! Nu se bucura de iubire, de respect, de libertate? Îi lipsea ceva?! Dovada iubirii Tatălui stă tocmai în faptul că-i împarte averea, îi dă partea sa de moştenire imediat ce-i cere acest lucru. Cu siguranţă nici nu-i lipsea nimic şi era o familie bună, bogată, pentru că reiese clar din evanghelie că era o familie cu mulţi servitori şi ştim că nu oricine îşi permitea acest lux. Însă el a vrut să fie în afara iubirii tatălui.

Iisus surprinde atât de bine efectele negative ale unei libertăţii alese în afara momentului potrivit şi în afara iubirii: nu avea motive să plece, pentru că tatăl îl iubea şi-l respecta. Şi pentru că totuşi a plecat, asupra lui s-au abătut toate nenorocirile: îşi risipeşte averea şi duce o viaţă destrăbălată, apoi începe să ducă lipsă şi devine dependent de oameni. Însă această dependenţă din urmă este și mai dureroasă pentru că devine dependent de oameni care nu-l iubesc aşa cum îl iubea tatăl său. Şi de aici începe un întreg proces de înjosire şi umilire la care se va vedea nevoit să se supună: a fost trimis să păzească porcii. Dar răul nu s-a oprit aici: a început să sufere de foame, nu mai avea nimic. Abia acum, în durerile foametei şi ale umilirii, şi-a dat seama de greşeala sa şi, spune Iisus, „şi-a venit în fire”, s-a trezit şi a înţeles că adevărata libertate nu e să fugi de iubirea tatălui, ci să stai cât mai aproape de ea: e mai bine să fii chiar şi argat lângă iubirea tatălui, decât să fii independent, stăpân, dar lipsit de orice iubire şi respect. S-a ridicat şi s-a dus cu acele cuvinte rămase memorabile pentru fiecare om păcătos: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. Aceste cuvinte trebuie să devină cuvintele noastre, sentimentul nostru, atunci când nu am înţeles slujirea în iubirea tatălui şi am preferat sclavia unei „libertăţi” a păcatului.

Nu cred că toţi oamenii trebuie să treacă prin această „risipire” pentru a se regăsi, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere a propriei identităţi. Nu există două drumuri la fel pe calea convertirii: fiecare străbate drumul său, fiecare are modul său de a-şi găsi identitatea şi locul. Însă este adevărat că unora le este necesară această risipire pentru a se trezi, pentru a-şi veni în fire. Există unii oameni, obişnuiţi cu favorurile iubirii divine, care uită mai ales să mulţumească pentru această stare de bine. Ba mai mult, ajung să nu mai simtă iubire. Şi atunci au nevoie de această risipire pentru ca să-şi dea seama de valoarea iubirii.

Parabola aceasta poate fi rezumată şi în cunoscutele cuvinte: „abia când pierzi un lucru îţi dai seama cât de important era!”. Abia când rămâi fără Dumnezeu, fără sprijinul Său, îţi dai seama cât de fragil eşti şi cât de mult te ajuta prezenţa Domnului. Cred că veşnicii nemulţumiţi şi mofturoşi, plictisiţi de darurile vieţii (ca fratele mai mare), ar trebui să aibă parte de o astfel de risipire pentru a învăţa să preţuiască mai mult ceea ce au primit.

Însă legat de această risipire, trebuie să fim atenţi să nu o provocăm noi într-un timp nefavorabil. Pentru unii ea este fatală. Fiul risipitor s-a trezit, şi-a dat seama că a greşit şi a acţionat imediat. Însă alţii nu se mai trezesc niciodată şi rămân pentru totdeauna departe de casa tatălui. Preferă condiţia de slugă la străini şi de muritor de foame, decât să-şi recunoască greşeala şi să se întoarcă. Nu toţi ştiu să recunoască faptul că au greşit şi să ceară iertare. Fiul risipitor este un caz de risipire cu final fericit: şi-a venit în fire şi imediat a acţionat. Când a luat decizia a şi dus-o la îndeplinire. Însă cei mai mulţi risipitori nu mai ajung la astfel de decizii sau se întorc din drum… nu ajung să primească iertarea tatălui pentru că nu o cer.

Aşadar, risipirea nu este o etapă necesară pentru regăsire, dar unora le prinde bine, dacă reuşesc să-şi revină după experienţa falimentară a îndepărtării de casa tatălui.

Pe de altă parte, mă întrebam ce îi lipseşte fratelui fiului risipitor, care rămâne lângă tatăl său, dar se mâhneşte când fratele său este reprimit în familie?

 Acum îmi vin în minte o mulţime de virtuţi care-i lipsesc. Îi lipsesc curajul şi altruismul sau capacitatea de a se bucura pentru celălalt, iubirea, iertarea şi multe, multe altele. Pentru mine, fiul cel mare este imaginea omului supus, dar veşnic nemulţumit. Cel care murmură mereu în şoaptă, cârteşte în inima sa, dar nu are curajul să privească lucrurile în faţă şi să-şi susţină crezul cu voce tare.

Aşa cum ştim şi am simţit deseori în propria persoană, inima omului cunoaşte multe aspiraţii: cea mai înflăcărată e iubirea, însă cea mai duioasă e iertarea. Avem aceste capacităţi – de a iubi şi de a ierta – pentru că Dumnezeu a luat din ale Sale şi a pus în noi făcându-ne chipul şi asemănarea Sa. Însă fiului mai mare pare să-i lipsească cu desăvârşire această asemănare cu tatăl: nu are nici iubire, nici iertare.

El este imaginea omului veşnic nemulţumit de binele celorlalţi. El nu a ştiut să ierte. Este trist că josnicia omului poate merge până acolo încât se întristează de binele celuilalt! Pe drept cuvânt s-a spus: dacă aş avea de ales între fiul convertit şi fiul morocănos, aş alege să fiu şi eu risipitor şi să-mi recunosc greşeala, să simt mângâierea iertării. Decât să stai trist de binele celuilalt şi nemulţumit de faptul că unii au darul iertării, mai bine să greşeşti şi să ai puterea de a te întoarce şi a cere iertare.

Este trist că de cele mai multe ori în predicile sau comentariile asupra acestui text ne oprim prea puţin în dreptul dialogului de la final, între tatăl şi fiul cel mare. Finalul parabolei trebuie valorificat mai mult pentru că arată clar iubirea tatălui faţă de fiecare om: şi faţă de păcătosul care se întoarce, dar şi faţă de cel care se consideră drept în inima sa. Reacţia tatălui când fiul cel mare îl judecă şi-i reproşează că l-a tratat rău este plină de gingăşie: Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce-i al meu este şi al tău. Trebuia, aşadar, să petrecem şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit! Aceasta nu ar fi trebuit să uite fratele mai mare: el este tot fiu, iar celălalt îi este frate, iar pentru un frate regăsit, recuperat, trebuie să te bucuri, nu să te întristezi.

Cum îi răsplăteşte Dumnezeu pe cei care îi rămân fideli? Reproşurile aruncate tatălui de fratele mai mare ar putea să ne ducă în eroare. El i-a spus: Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, mie însă niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să petrec cu prietenii mei. Însă ne putem întreba: a cerut el vreodată un ied sau vreun lucru?! A cerut ceva şi nu a primit?! Dacă nu l-a refuzat pe fiul risipitor când şi-a cerut moştenirea, de ce l-ar refuza pe fiul cel mare?! Oare a îndrăznit el să se apropie de tatăl său şi să-i ceară ceva?! Cred că nu. A preferat să stea şi să aştepte, mulţumindu-se cu ceea ce venea de la sine, cu ceea ce viaţa îi scotea în cale. Unde să mai punem că, după ce tatăl le-a împărţit averea, nici măcar nu trebuia să mai ceară vreun ied. Putea să ia singur pentru că era moştenitor, cum i-a şi spus tatăl: tot ce este al meu, este şi al tău.

Tocmai aceasta este răsplata lui Dumnezeu pentru cei fideli: împlinirea rugăciunilor, a cererilor pe care i le facem şi care ne sunt de folos pentru mântuire. Este clar că Dumnezeu nu ne va da niciodată nimic din ceea ce știe că nu ne va apropia de mântuire. Însă, niciodată, dar absolut niciodată, nu ne va respinge vreo rugăciune care ne poate aduce ceva folositor pentru a ajunge la mântuire. Dacă nu a ezitat să-l dea pe propriul Său Fiu, Care a murit pentru noi, cum va putea să ne refuze vreo altă rugăminte?

Să nu uităm esenţialul: să cerem! Dar să cerem cu credinţă, ca şi cum am fi primit deja. Să cerem întotdeauna ceea ce ne este de folos spre mântuire şi să nu uităm ca rugăciunile noastre să conţină şi ceea ce ne-a învăţat Iisus: „Tată, facă-se voia Ta!” Şi dacă vrem ca totul să fie bine, atunci să ne bucurăm pentru cei care se convertesc, pentru fraţii noştri care revin în sânul familiei.