Duminica samarinencei
Iisus se întoarce în Galileea (Nord). Drumul trece prin Samaria, o zonă cu locuitori pe care evreii îi detestau în mod deosebit, fiindcă îi considerau nişte corcituri, adepţi ai unui amalgam de precepte iudaice şi de vestigii păgâne. Un astfel de sincretism era deci cu atât mai dispreţuit, fiind perceput drept o maimuţăreală a sistemului religios iudaic.
Anul 722 î.Hr. este unul dureros pentru poporul israel. Regele Asiriei duce în robie o parte dintre iudei, iar în locul ei așază păgâni asirieni. Asirienii se înrudesc cu evreii rămași, apărând pe scena istoriei un popor nou, samaritenii. Samaritenii, numiți astfel după cetatea care-i adăpostea, Samaria, practică o serie de ritualuri păgâne, precum asirienii, cât și o parte din practicile revelate, vetero-testamentale. Sub Nabucodonosor, Israelul cade iarăși sub robie, Templul este distrus și se reconstruiește abia sub împăratul Cir. La restaurarea Templului, evreii însă nu îi primesc și pe samariteni, pe motiv că reprezentă un popor amestecat. Manase, fiul unui mare preot evreu, ia de soție o samariteană, este exclus din comunitatea iudaică, se stabilește în Samaria, se autoproclamă mare preot, construiește un templu pe muntele Garizim, introducând legea lui Moise și înlăturând practicile păgâne. Iată câteva dintre cauzele care stăteau la temelia dușmăniei dintre evrei și samariteni. Ei nu se salutau și nu treceau unii prin ținuturile altora.
Istoria relaţiei de duşmănie (surdă sau făţişă) dintre evrei şi samariteni are deja mai bine de patru secole atunci când Hristos, obosit de drum şi de zăduful zilei, se aşază lângă fântâna de la Sihar. Rezumând pe scurt veacurile, am putea spune că aversiunea reciprocă a celor două grupuri etnico-religioase a oscilat mereu, dar a fost practic neîntreruptă.
În acest spaţiu marcat de frământări ajunge Iisus cu ucenicii (care îl lasă la fântână şi pleacă să cumpere de-ale gurii). Este miezul zilei (ceasul al şaselea, de la 6 a.m.) şi prin aerul sticlos al amiezei toride îşi face apariţia la fântână o femeie. O samariteancă. În mod neaşteptat, Iisus intră în vorbă cu ea. Modul în care decurge discuţia dintre ei este fascinant. Mântuitorul se pune pe sine în situaţia celui care cere (Dă-mi să beau). Ironia este că de fapt femeia se găseşte mai degrabă în criză, nu Iisus. Şi totuşi, Hristos îşi asumă postura de aparentă inferioritate. În relaţia dintre „binefăcător” şi „beneficiar”, cel dintâi este întotdeauna superior celui de-al doilea, nu-i aşa?
Cerând să bea din vasul pe care îl poartă samariteanca, Iisus face un lucru care contravine flagrant uzanţelor vremii. Pe bună dreptate, gestul o surprinde pe femeie. Cum de acest evreu îndrăzneşte să transgreseze limitele care îi separă? Samaritenii sunt necuraţi în ochii evreilor şi orice obiect atins de un samaritean devine impur, de aceea „evreii şi samaritenii nu pot folosi acelaşi vase” (Acesta este sensul mai exact al expresiei „evreii n-au legături cu samaritenii”).
În loc să răspundă obiecţiei formulate, Hristos face o mutare interesantă, printr-o afirmaţie menite să aprindă curiozitatea interlocutoarei: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi spune „Dă-mi să beau”, tu ai fi fost cea care i-ai fi cerut [să bei] şi el ţi-ar fi dat apă vie.
Conform unui tipar prezent în cartea Ioan, Iisus face o afirmaţie care este percepută eronat, având astfel prilejul de a aduce lămuriri. S-a întâmplat în dialogul cu Nicodim, se întâmplă şi în dialogul de faţă. Femeia crede că Iisus se referă la o apă curgătoare, fiindcă expresia hydōr zōn are două înţelesuri: „apă vie” şi „apă curgătoare” (de izvor sau de râu). Observaţia ei pare întemeiată: „Domnule, n-ai găleată [pentru a scoate apă], iar fântâna este adâncă; de unde ai putea avea dar această apă curgătoare?” A doua parte a întrebării (care cere un răspuns negativ) sporeşte ironia situaţională a episodului: Doar nu eşti mai mare ca părintele nostru Iacov… La drept vorbind, Cel cu care stă de vorbă femeia este mai mare decât Iacov, numai că ea nu ştie aceasta. Iisus avusese dreptate (Dacă ai fi cunoscut cine este Cel ce-ţi zice…).
A sosit momentul ca Iisus să aducă o clarificare: apa din fântână satură temporar setea (fizică), dar apa pe care o va da El astâmpără setea spirituală de aici şi până în veşnicie. Dar, ca şi în cazul lui Nicodim, lămuririle nu reuşesc să risipească neînţelegerea. Samariteanca gândeşte tot din perspectivă pământească, a modului în care ar putea să-şi facă existenţa mai uşoară prin folosirea acestei ape cu proprietăţi neobişnuite. Ce comod ar fi să bei din ea şi niciodată să nu-ţi mai fie sete! S-a sfârşit cu chinul zilnic de a căra vasul greu de lut! [Dacă localitatea Sihar este de fapt localitatea Askar, la 1,5 km de fântâna lui Iacov, atunci dorinţa femeii pare justificată cu atât mai mult!]
Iisus schimbă din nou macazul şi duce discuţia pe un alt făgaş: „Du-te şi cheamă-l şi pe bărbatul tău şi vino aici!” S-ar putea crede că Iisus vrea într-adevăr să dea apa cerută, dar nu doar femeii, ci şi bărbatului ei. Desigur, fiecare înţelege altceva când se referă la „apă”. În orice caz, pentru femeie discuţia devine incomodă fiindcă atinge un domeniu sensibil: relaţiile ei pasagere, promiscuitatea care o caracterizează, statutul ei de femeie stigmatizată social. Urmează câteva adevăruri tulburătoare care o vor pune pe femeie faţă în faţă cu viaţa ei destrămată.
Mântuitorul tocmai i-a spus femeii să-l cheme şi pe „bărbatul” (a se citi „soţul”) ei la fântână. Va fi ezitat femeia, va fi plecat o clipă ochii, va fi căutat oare să-şi dreagă vocea înainte de a încerca un răspuns? Cum să eviţi o asemenea întrebare dureroasă, care te confruntă cu mizeria din propria-ţi viaţă? A-i spune unei femei care trăieşte în concubinaj să vină împreună cu soţul ei înseamnă să-i reaminteşti în esenţă că de fapt n-are soţ, că este lipsită de onoare, că e o marginală dispreţuită, o otreapă.
Mântuitorul însă ştie încotro duce discuţia, chiar dacă atinge un domeniu dureros. Pentru a ieşi din impas, femeia încearcă un răspuns diplomatic. „N-am bărbat”! E o măsură de adevăr în ce spune. Dar nu tot adevărul. De aceea Mântuitorul îi continuă gândul: „Bine ai spus că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut şi acela pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Ce ai spus este adevărat.” [Traducerea Aici ai spus adevărul este incorectă, fiindcă poate sugera că femeia a minţit în alte privinţe, dar „aici” a spus (totuşi) adevărul.]
Prin sublinierea sa din ultima parte (Ce ai spus este adevărat.) Hristos dă la iveală ironia situaţiei. Femeie n-are bărbat (soţ), dar nu pentru că ar fi necăsătorită sau văduvă, ci pentru că trăieşte în concubinaj! Remarca Mântuitorului, deşi senină şi lipsită de reproş (pare mai degrabă o constatare neutră), nu o menajează pe samariteancă, ci o pune în situaţia de a-şi privi ea însăşi viaţa din alt unghi.
Cum e oare să-ţi vezi viaţa prin ochii altuia şi să constaţi că priveliştea nu are mai nimic frumos în ea? Viaţa ei e un şir de relaţii pasagere, lipsite de demnitate, stabilitate sau siguranţă. De bună seamă că fiecare relaţie destrămată a adâncit-o şi mai mult în mizerie morală, nefericire şi autodispreţ. Totuşi, samariteanca pare să-şi fi asumat stigmatul social, de vreme ce are curajul să-şi recunoască (evaziv) statutul în faţa unui străin (iudeu). Conştientizarea propriei condiţii (Nu am bărbat) este primul semn că, în ciuda eşecurilor sale relaţional-morale, o urmăreşte cel puţin dorinţa de adevăr.
Când totuşi adevărul devine prea greu de suportat, femeia devine subit preocupată de cele spirituale: „Domnule, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta [Garizim], iar voi spuneţi că în Ierusalim trebuie să se închine oamenii…”
Virajul de la un subiect la altul e cât se poate de evident: „Hm, văd că eşti proroc… Apropo, că tot te pricepi la cele sfinte, ia spune-mi, de ce există atâtea diferenţe între religii?…”
Te-ai aştepta acum ca Hristos să-i spună pe şleau: „Hei, ia stai, nu schimba subiectul! Vorbeam despre tine şi despre nişte lucruri serioase şi grave din viaţa ta personală… N-o da cu religia acum!” Nimic din toate acestea. Dimpotrivă, Mântuitorul „se prinde în joc” şi acceptă noua temă de discuţie. În mod neaşteptat, ia în serios întrebarea femeii (o consideră un interlocutor demn de acest subiect) şi-i explică răbdător că va veni momentul când reperele geografico-religioase tradiţionale (Ierusalim, Garizim [şi nu numai]) îşi vor pierde semnificaţia pentru adevăraţii închinători. E drept, acum mântuirea vine pe filieră iudaică, dar va vine ceasul când închinătorii veritabili se vor închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, fiindcă Tatăl astfel de închinători doreşte!
Deşi a crezut că mută discuţia pe un teren mai confortabil, femeia descoperă că nici acest subiect nu prea o avantajează, fiindcă ea, cel puţin, este încă legată de locuri şi de simboluri. Ea se închină pe Garizim, iar acum i se spune că adevăraţii închinători trebuie să se închine în duh şi în adevăr. Pentru a ieşi din impas, samariteanca recurge la o mutare abilă, subminând discret autoritatea lui Iisus: „Ştiu că are să vină Mesia; când va veni El, are să ne spună toate lucrurile”. În traducere liberă: „Vei fi având tu dreptatea ta, dar eu pe Mesia îl aştept. Când o să vină, o să ne lămurească El (mai bine) cum stau lucrurile.” Aşadar, samariteanca are încă reţineri în a accepta spusele Domnului.
Acum este momentul ca Hristos să joace ultima carte. Zici că îl aştepţi pe Mesia? Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt Acela! Cum să mai contrezi o asemenea declaraţie? Uimită de vorbele lui Iisus, femeia îşi lasă vasul de lut la fântână şi aleargă în cetate spunându-le oamenilor: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. Doar n-o fi acesta Mesia?”
[Deşi forma întrebării cere un răspuns negativ, aceasta nu este un semn că femeia nu crede, ci mai degrabă dovada unei strategii comunicaţionale abile. Dacă o femeie de condiţia ei ar striga în gura mare „L-am găsit pe Mesia!”, nimeni n-ar pune preţ pe mărturia ei (Ce ştie o zdreanţă ca tine despre Mesia?).
Dar dacă declaraţia este marcată de îndoială, ea are şanse mai mari de a fi luată în seamă, fiindcă nu le serveşte oamenilor un adevăr autentificat de ea, ci îi invită să pornească la drum cu un oarecare scepticism şi să-şi exercite propriul simţ critic în raport cu vestea primită.]
Rezultatul este că mulţi samariteni din cetatea respectivă au ajuns să creadă în Iisus ca urmare a mărturiei sale („Mi-a spus tot ce am făcut”). Mai mulţi însă au crezut datorită mesajului adus de Iisus şi au ajuns la concluzia că El este Mesia, Mântuitorul lumii.
Fântâna lui Iacob era un loc unde, dacă s-ar fi întâlnit din greșeală, iudeii și samaritenii nu ar fi avut ce discuta. Dar fântâna inimii lui Iisus este loc al acceptării. La Domnul putem veni așa cum suntem. La fântâna lui Iacob, s-ar putea să fim repudiați, să fim judecați, să fim osândiți și neînțeleși. Dar la fântâna inimii lui Iisus putem veni așa cum suntem. La această preasfântă fântână a Domnului, putem veni pentru curățire cu păcatele noastre, care pun un zid de despărțire între noi și El, care împiedică ascultarea rugilor noastre, care ne strică mărturia și devin pricină de poticnire pentru cei care nu-L cunosc pe Domnul. La această preasfântă fântână putem veni cu îngrijorările noastre cele multe, căci trăim într-o lume nesigură, în care totul pare că se schimbă-n rău. Și, nu în ultimul rând, putem veni la fântâna inimii lui Iisus cu singurătățile noastre, Dumnezeu fiind ”Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor” Ps. 68(67). Fântâna inimii lui Iisus este locul în care El ne acceptă cu păcatele noastre, cu îngrijorările noastre, cu singurătățile noastre.
Fântâna inimii lui Iisus este și locul demascării. Adesea, lăuntrul nostru este plin de lucruri murdare, păcătoase, de care nici măcar noi nu avem cunoștință. În prezența Domnului, aceste stări nepotrivite ies la iveală, sunt aduse la lumina conștiinței, ca să le vedem ca atare și să luăm o atitudine vis-a-vis de ele. Iată ce îi spune Domnul samaritencei: ”Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbați ai avut și acela pe care-l ai acum nu-ți este bărbat” (In. 4, 18). Interesantă este paralela pe care unii bibliști o văd între cele cinci triburi de asirieni care au păgânizat Samaria și cele cinci divinități pe care samaritenii le adorau (4 Regi 17,24) și cei cinci bărbați cu care femeia a trăit nelegitim. Fântâna inimii lui Iisus ne prilejuiește vederea idolilor care ne robesc teritoriile existenței noastre, întru eliberarea noastră din robia lor.
Fântâna inimii lui Iisus este locul în care descoperi adevărata închinare. Adevărata adorare este una potrivită, îi spune Domnul Hristos femeii, cu natura lui Dumnezeu ”în duh” și cu caracterul Său, ”în adevăr”. Adevărata adorare presupune întâlnirea sufletului nostru cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Desigur, ne ajutăm de poziția trupului, de abilitățile minții noastre pentru a ne închina Domnului, dar, în străfunduri, adorarea în duh ține de tainica întâlnire a duhului nostru cu Duhul lui Hristos, de mișcarea spiritului nostru.
Și, în sfârșit, fântâna inimii lui Iisus este locul împuternicii pentru misiune: ”Atunci femeia și-a lăsat urciorul, a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: ‚Veniți și vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Hristos?‘ Ei au ieșit din cetate și au venit la El” (In. 4, 28-29). Dacă ne lipsește curajul de a da mărturie despre credința noastră în Hristos, să ne adăpăm în grabă din Apa Vieții! Aici vom găsi putere de mărturisire pentru toți cei necunoscători sau împotrivitori față de Domnul Isus.
Cândva, întors de la fântâna Lahai-Roi, Isaac o zărește pe Rebeca și-ntre ei începe să se scrie o frumoasă poveste de dragoste. Peste milenii, la fântâna lui Iacob, se scrie povestea de iubire dintre Hristos și cetatea Samariei. Astăzi, la fântâna inimii lui Iisus, se scrie povestea de dragoste dintre Domnul Iisus și toți cei însetați după El. Să venim și noi la această fântână, să bem din Apa Vieții și să ne lăsăm transformați în izvoare ce țâșnesc în viața veşnică!