Cum să întâmpinăm Crăciunul
Am atras altădată atenţia asupra unor proaste năravuri sau apucături care ne îndepărtează de adevăratul sens al sărbătorii Crăciunului şi de cadrele sănătoase ale propriei noastre tradiţii. Dacă în alte contexte am încercat să arătăm, cu exemple concrete, ce şi cum nu se cuvine să facem, acum vom încerca, pe scurt, să reamintim ce şi cum s-ar cuveni să facem, urmînd şi învăţătura Bisericii, şi obiceiurile „din bătrîni”. Fie ca toţi (sau măcar cît mai mulţi) să ne bucurăm de Naşterea Domnului după toată cuviinţa!
În legătură cu marele praznic al Naşterii Domnului (cea mai mare sărbătoare creştină de peste an, pentru apuseni, şi a doua mare sărbătoare creştină după Învierea Domnului, pentru răsăriteni), prea puţini dintre noi, fie din neştiinţă, fie din neputinţă, mai facem ce se cuvine (sau măcar o parte din cele cuvenite), dar la rigoare ar fi aşa:
– să ţinem tot postul de 40 de zile (care e uşor, căci are multe dezlegări, nu ca la Paşte, dar despre care să nu uităm că nu se reduce la „a nu mînca de dulce”, ci implică abstinenţa de la toate relele nărăviri ale vieţii curente) şi să-l încununăm cu spovedania şi împărtăşania;
– să tăiem porcul la Ignat, dar să nu mîncăm din el pînă în seara de Ajun (iar apoi, în tot răstimpul sărbătorilor, să mîncăm şi să bem cu măsură, căci nu îmbuibarea şi cheful sînt ţelul bunei prăznuiri);
– să mergem la biserică în dimineaţa de Crăciun şi să ne pătrundem de Cuvîntul Domnului;
– să facem mai multă milostenie şi să ne arătăm bucuroşi de oaspeţi, dovedindu-ne darnici nu doar cu cei apropiaţi nouă, ci şi cu străinii mai nevoiaşi decît noi;
– să primim eventualii colindători şi să ascultăm sau să cîntăm noi înşine colinde autentice (bisericeşti sau populare), ca pe nişte mărturii pline de încredere şi bucurie;
– să recitim relatările evanghelice despre Naşterea Domnului şi să le împărtăşim copiilor şi nepoţilor, străduindu-ne să le tîlcuim toate pe înţelesul şi inima lor;
– să înconjurăm cu un plus de veneraţie maternitatea şi sfinţenia copilăriei, înălţînd mai multe rugăciuni lui Dumnezeu şi Preasfintei Sale Maici;
– în fine, să trăim real sentimentul unei înnoiri a vieţii şi a firii, cu buna nădejde a mîntuirii înlesnite prin Întrupare.
Deşi noi, ortodocşii, nu avem cultul Sfintei Familii (Iosif, Maria, pruncul Iisus), din raţiuni mai mult sau mai puţin dogmatice (pe care ar fi oţios să le discutăm aici), prăznuirea Crăciunului rememorează şi reconsfinţeşte an de an comunitatea de dragoste pe care o reprezintă familia, iar petrecerea lui are loc prioritar în mediul familial şi domestic („mica biserică de acasă”), în care neamul omenesc se perpetuează şi se împlineşte prin rînduilală divină şi unde se exercită cel mai firesc, concret şi direct iubirea şi datoria faţă de celălalt. Sînt cercuri concentrice: marea familie mistică şi liturghisitoare care este Biserica lui Hristos, „mica biserică de acasă” a familiei binecuvîntate de Dumnezeu încă de la facerea lumii şi „templul Duhului Sfînt” (cf. I Corinteni 3, 16) pe care-l constituim trupeşte fiecare dintre noi şi în care se lămureşte, clipă de clipă, „omul tainic al inimii” (homo cordis absconditus).
Pomul împodobit, ghirlandele luminoase, focurile de artificii, costumul/masca de Moş Crăciun, specialităţile de porc sau de curcan, toate acestea sînt lucruri secundare şi mondene, îngăduite în felul lor, dar fără nici o legătură cu esenţa şi scopul sărbătorii (care nu-i nici laică, nici păgînă). Crăciunul nu-i preludiul Revelionului, cum par să creadă unii (tot mai mulţi).
E o gravă sminteală ca, în loc să sărbătorim Anul Nou în duhul Crăciunului, cum era odinioară, să sărbătorim Crăciunul în duhul Anului Nou (Revelionului), cum se întîmplă astăzi! Dacă nu (mai) sîntem în stare să înălţăm lumescul la ceresc, măcar să ne abţinem de a coborî cerescul la lumesc!
Răzvan CODRESCU
