„Necreștinii pun punct după moarte, creștinii pun virgulăˮ

La întrebarea „Ce înseamnă a fi creștin?ˮ, răspunsul Bisericii din primele veacuri a fost acesta: „Creștinii nu trăiesc deosebiți de ceilalți oameni. Locuiesc în țările în care s-au născut, iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legileˮ. Acel răspuns și-a pierdut oare astăzi valabilitatea? Atât ca actor, cât și ca regizor și scriitor, Dan Puric ne spune că nu. Cine privește la Hristos nu se sperie de moarte sau suferință. Doar de păcat îi e frică. Interviul de mai jos ne-o arată cu prisosință.

În cuvântul înainte al volumului „Acești români fantasticiˮ, care reprezintă și titlul piesei semnate și regizate de dumneavoastră, unde ați jucat alături de alți artiști, în urmă cu câteva zile la București, invocați răspunsul unui taximetrist la întrebarea: „Care este viteza cea mai mare pe care o trăim cu toții?ˮ – „Viteza de­gra­dării umaneˮ. Pentru a scăpa de acest laț al degradării umane, al mergerii în cadența veacului, cum scrieți în piesă, avem nevoie „să ne creăm repede o lume a noastră fiindcă vin vremuri cumpliteˮ. Acesta este îndemnul Morții către fata din actul 2, care simbolizează tânăra generație. La ce lume vă referiți?

În primul rând haideți să diagnosticăm situația în care ne aflăm la momentul actual. Eu am făcut acest scenariu nu numai ca o constatare vizavi de lumea în care trăiesc, ci și cu ideea de a da soluții, pentru a oferi o cale. Iar Calea nu-mi aparține mie, ci este veșnică, este Hristos. Numai că, fiind orbiți de prea multă actualitate, de prea multă contemporaneitate, uităm această Cale. Îmi aduc aminte de un cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul, care vorbește undeva despre pericolul risipirii în lume. Tineretul de astăzi se risipește în lume. Pe de altă parte, altă traumă a omului contemporan este că după ce și-a terminat călătoria aceasta istovitoare în lume și nu găsește nici un sens, se retrage în sine. Dar se retrage în sine fără Dumnezeu, se însingurează. Omul este sfâșiat de două forțe, una centrifugală către neant și alta centripetă către iad. Atunci când eu am pomenit de lumea interioară a noastră, am făcut referire la acea lume în care te regăsești pe tine în proximitatea lui Dumnezeu. Am dat de­seori exemplul lui Meister Eckart, un mistic occidental din secolul al XII-lea. Acesta a fost descoperit la umbra unui copac de unul dintre discipolii săi, care i-a spus: „Magistre, ce faceți aici, singur?ˮ „Nu eram singur, dar acum sunt.ˮ Înainte de venirea ucenicului, Eckart vorbea cu Dumnezeu, deci nu era singur. În sensul acesta am pus în gura personajului Moartea îndemnul ca tânăra să-și facă o lume interioară cât mai repede, adică să se întoarcă la sinea sa în proximitatea lui Dumnezeu. Aceasta este descifrarea mesajului respectiv.

„Acești români fantasticiˮ are puține personaje, doar patru, dar discursul fiecăruia este atent construit. Jucați rolul Morții, dar al unei morți blânde, care nu vine să sperie pe nimeni, ci doar încearcă să-i trezească pe cei pierduți în mundan, pe cei mutilați sufletește de corupție să-i învețe să privească din nou cerul și să realizeze că nu pământul e al lor, ci ei sunt ai pământului. Sunteți o persoană optimistă, domnule Dan Puric? Prezentul nu e prea încurajator pentru asemenea atitudine.

Creștinii nu sunt optimiști și nici pesimiști. Ei trăiesc în alt registru al ființei. Ei nădăjduiesc. Nădejdea presupune raportul teandric dintre om și Dumnezeu. Istoria lumii nu se petrece la întâmplare sau de capul ei. Ea se întâmplă din îngăduința lui Dumnezeu, un rol important având aici și omul.

Albert Camus spunea undeva că „Unii fac istoria, iar alții o îndurăˮ. Din fericire, mai există încă o categorie pe care Camus nu o știa, anume aceea a oamenilor care transfigurează istoria. Aceștia sunt creștinii. Să luăm un simplu exemplu, cel al temnițelor comuniste. Acolo și-au sfârșit viața atâția oameni care au îndurat un regim criminal și tortură fără margini. Mulți dintre ei au murit. Atât cei care au murit, cât și cei care au supra­viețuit ororilor au transfigurat suferința din viața lor. Îmi aduc aminte de un interviu imaginar luat lui Vladimir Lenin de către scriitorul Giovanni Papini, care face parte din cartea Gog. Conducătorul rus, într-un cinism inimaginabil, declara că cel mai bun îngrășământ pentru pământ este sângele oamenilor. Aceasta a mărturisit-o comunismul, închizând și deportând zeci de milioane de oameni nevinovați, comunism pe care astăzi Europa occidentală nu-l incriminează, ci îl socotește interpretat și aplicat greșit.

Să ne întoarcem la poporul român, dar nu atât la el, cât la credința ortodoxă a lui.

Cuvintele pe care Papini le-a pus imaginar în gura lui Lenin au devenit un adevăr istoric. În România de după cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii au închis peste două milioane de oameni, dintre care 200.000 (cifrele variază) nu s-au mai întors acasă niciodată. A curs mult sânge în țara aceasta, dar fiind sânge de martir, el a intrat în pământ, iar din pământ a crescut grâul credinței noastre. La fel s-a întâmplat în istorie și cu Brâncoveanu și fiii săi. Dar nici sultanul turc de la începutul secolului al XVIII-lea și nici Lenin, la începutul secolului trecut, nu au știut cum va rodi acest sânge pentru pământul românesc. M-am întâlnit într-o zi cu un țăran din Bucovina, care m-a văzut supărat și m-a întrebat: „Domnule Dănuț, ce facem cu țara asta?ˮ I-am spus dezamăgit: „Nu știu. Suntem sub pământˮ. La care el m-a încurajat: „E adevărat, dar numai Dumnezeu știe ce va crește din pământul acestaˮ. Da, din răspunsul țăranului mi-am dat seama că nu trebuie să confund moartea cu un dat inexorabil. Trebuie să luăm moartea ca pe o sămânță, fiindcă și din ea poate răsări veșnicia. Răspunsul dat de țăran este unul mult mai puternic decât cuvântul lui Lenin.

Să înțeleg că nu considerați cuvintele lui Miron Costin „bietul om e sub vremiˮ ca fiind de factură creștină?

Profesorul Alexandru Mironescu, comentând spusele cronicarului, afirma că într-adevăr omul este sub vremi, dar trebuie să mărturisească crezul lui, asta în orice condiții istorice s-ar afla. Mărturisind adevărul, iese de sub vremi și mărturisirea lui este un semn de sănătate.

Și Dan Puric astăzi, precum toți ceilalți care trăiesc în acest veac, este sub vremi, dar mărturisind, el nu mai este înghițit de vremi. Eu nu vreau un loc într-o eternitate și în același timp consider că nu pot muri odată cu vremea, pentru simplul motiv că sunt creștin. Numai necreștinii pun punct după moarte, creștinii pun virgulă. În calitate de creștin, eu am o datorie: nu la nemurirea mea mă gândesc, ci la cei care mi-au asigurat mie nemurirea, la sfinți, și în primul rând la Hristos. Îmi vine acum în minte titlul unei celebre cărți scrise de părintele Stăniloae: Iisus Hristos sau restaurarea omului. Dacă Dumnezeu ne-a oferit capacitatea restaurării, înseamnă că prin El putem să răscumpărăm vremea, să o restaurăm. Atât cât putem. Era o poveste ecuadoriană în care se vorbea despre faptul că în junglă avusese loc un incendiu devastator. Jungla întreagă era în flăcări. Toate animalele încercau să scape. Peste tot era numai miros de piele și păr ars. Șerpi, pantere, elefanți alergau disperați, căutând salvarea. Un tigru cu blana pe jumătate arsă întâlnește o pasăre colibri care făcea drumul de la fluviu spre incendiu purtând în cioc un strop de apă. Tigrul i-a zis păsării: „Ce faci? Ești nebună? Crezi că vei putea stinge focul în felul acesta?ˮ Răspunsul păsării ar putea deveni paradigmatic pentru fiecare om din societatea noastră: „Eu îmi fac partea meaˮ.

„Gândul la moarte este adevărata filosofieˮ, spunea Sfântul Vasile cel Mare. De Paști ne gândim la moarte, la moartea lui Hristos, dar mai ales la Învierea Lui și încercăm să ne împărtășim prin credință de ele. Ce ar fi viața în condițiile de acum fără moarte? Dar fără înviere? Cum vă pregătiți pentru învierea personală, domnule Dan Puric?

Sună atât de puternic și de nimicitor încât nu e ușor să răspund. Dar mă gândesc la un lucru, la măreția Sfântului Vasile cel Mare. Rămăsese singur împotriva unui întreg imperiu arian în credință. Modelul lui mă încurajează în fiecare zi. Să revenim. În timpul Primului Război Mondial, preoții care slujeau pe front, deși nu erau combatanți, totuși coborau în tranșee alături de soldații noștri. Majoritatea dintre soldați erau țărani, analfabeți, dar cu toate acestea în acele vremuri se crease o bibliotecă de tranșeu. Ar putea să mă întrebe cineva ce legătură are aceasta cu moartea și învierea personale. Ostașii români știau că la suprafață, pe câmpul de luptă, ieșind din tranșeu, îi aștepta moartea. Moartea stătea acolo, la orizont. Fiindcă erau zeci de mii de soldați inamici. Țăranul nostru amărât, care nu avea nici echipament și lupta cu aceeași pușcă de la 1877, stătea alături de umilul său preot, care-i citea din Evanghelie fragmente din Pătimirile Mântuitorului Hristos, ca să-și dea seama cât a suferit Fiul lui Dumnezeu Întrupat pentru omenire și astfel să biruiască teama de moarte. Îmbărbătare mai puternică decât auzirea cuvintelor Evangheliei nu exista în acele momente. Asemenea acelor soldați, mă pregătesc și eu pentru învierea mea. Merg pe stradă și mă gândesc la Drumul Calvarului, la trădarea lui Hristos din partea ucenicului Iuda. Dacă, de Florii, Hristos este aclamat și primit cu osanale în oraș, peste numai câteva zile laudele se transformă în cuvinte de dispreț și blestem: „Dacă ești Tu împăratul iudeilor, mântuiește-Te pe Tine însuți!ˮ (Luca 23, 37). Avem aici de-a face cu cea mai abjectă și impardonabilă atitudine a omului față de Dumnezeu. Dar Hristos răspunde altfel omului. Îi iartă pe toți. El desființează moartea și, mai mult de atât, ura. Existența lui Hristos întruchipează în sine porunca iubirii vrăjmașilor. Oamenii Îl scuipau, Îl loveau, El cădea sub greutatea crucii, dar nu îi ura, ci se ruga pentru ei: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce facˮ (Luca 23, 34). La fel au răspuns și martirii. Avem o identitate de mesaj și de duh între ei și Hristos. Această relație s-a transmis tuturor creștinilor. Chiar și în perioada de dinainte de 1989, poate de la o bunică sau de la mama, fiecare cum a putut, a primit credința. În comunism catehizarea era interzisă. Eram îndoctrinați. Am fost făcut pionier, utecist, membru de partid. Au vrut să mă facă în liceu informator al Securității și în loc să torn pe alții m-am autodenunțat… Nu le-a ieșit. Nu e asta o minune? Trăiesc alături de ceilalți oameni într-o Românie debusolată, în plin declin demografic, dar simt cu o forță extraordinară că neamul acesta nu va pieri.

Cu gândul ăsta trăiesc viața. Soldații români luptau la 1918 cu puști din 1877, dar sufletul era în același timp mult mai vechi, dar și foarte nou. Pentru că acolo, în inima lor, trăia Hristos. Militar, stăteam precar de tot, rudimentar, dar spiritual eram înarmați dumnezeiește. Această taină care sălășluia înăuntrul ostașului român este surprinsă și în documentele de arhivă ale armatelor germane și austro-ungare. Rapoartele de front consemnează: „Românii au luptat cu disperare până la ultimul om, arătând un dispreț cutremurător în fața morțiiˮ. De unde oare această atitudine? Vă dați seama ce înseamnă „Pe aici nu se trece!ˮ? E un gest de intoleranță, dar sfântă. Centenarul României la asta se referă, la Mărășești, la credință. Pentru țăranul român, spunea Vasile Băncilă, pământul nu este o chestiune de spațiu (aceasta e o problemă strict administrativă, de cadastru, un hectar, cinci pogoane…), ci pentru sufletul lui reprezintă „timp frământat de strămoșiˮ. Țăranul român având această intuiție îngenunchează, sărută pământul, apoi pleacă puternic în prezent și fără frică de moarte în viitor.

Moartea este cea care ridică ființei cele mai mari întrebări. Moartea este aceea care îl confruntă pe om cu cea mai mare dramă a sa. Ea ne obligă involuntar să simțim deșertăciunea acestei vieți. Viața este trecătoare, dar de moarte nu poate fugi nimeni. Important este ce sens îi dăm morții. Cum vă gândiți la moarte, domnule Dan Puric?

Am fost atât de marcat de morțile celor din jur, încât moartea personală nu poate să aibă o semnificație mai adâncă decât cea a copilului meu sau a mamei mele. Sunt morți mai importante decât a mea, așa simt. Asta nu înseamnă că sunt nepăsător, că nu există o frică biologică în ceea ce mă privește. Am 60 de ani și am trecut până acum prin multe. M-am electrocutat la 20.000 volți, am trecut pe lângă moarte și prin moarte.

Am suferit imens când a plecat părintele Iustin Pârvu, pe care l-am cunoscut și sufăr în continuare. Îmi aduc aminte de Mitropolitul Antonie Bloom, care spunea cândva că există morți fecunde, adică după ele rămâne o lumină. Moartea lui Alexandru Nicolschi, torționarul care a inițiat infernul de la Pitești, nu a fost o moarte fecundă, la fel, nici moartea colonelului Crăciun. Și lista ar putea continua… În dreptul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu putem vorbi de o moarte fecundă, însă la Petre Țuțea, la Constantin Noica, la Radu Gyr, Vasile Voiculescu, da. După ei a rămas lumină. Oricât s-ar strădui unii să o acopere cu neuitare, să falsifice istoria, nu vor putea.

Poporul român are destin hristic. Dacă ne uităm în martirologii, ne cutremurăm de bestialitatea și cinismul cu care au fost uciși cei care au mărturisit pe Hristos. Atât în primele secole, cât și de-a lungul întregii istorii până astăzi. Keith Hitchins, un apreciat istoric american contemporan, care a studiat istoria medievală și modernă a României, a declarat că „poporul român nu a avut niciodată control asupra destinului său politicˮ. Mărturia lui este perfect adevărată. Ceea ce a omis americanul să spună este faptul că, în lipsa controlului politic, românii au avut control absolut asupra credinței lor.

Să ne gândim la sfârșitul martiric al domnitorului Constantin Brâncoveanu. În ziua execuției, stăpân asupra vieții lui era altcineva, sultanul. Dar să analizăm atent tabloul întreg. În lojă asistau ambasadorii marilor state creștine, Marea Britanie, Franța, Rusia. Mai erau și delegați venețieni la Stambul. Nu a ridicat nici unul un deget împotriva acestei cumplite crime. Brâncoveanu a murit singur. El și fiii lui. Brâncoveanu a fost un concentrat de suferință și de cruce românească. Moartea lui Brâncoveanu vrea să ne transmită o lecție: suntem singuri, dar cu fața îndreptați spre Dumnezeu.

Un alt lucru care izbește în această execuție publică este faptul că, deși sultanul i-a promis domnitorului român viața și domnia dacă trece la religia musulmană, nu a existat vreo negociere în acest sens. Constantin nici nu s-a uitat la turc. Ci s-a întors către copiii săi și le-a zis: „Stați tari și nu băgați seama la moarteˮ. Brâncoveanu se întoarce cu spatele la sultan, adică la moarte, și privește spre fiii lui, amintindu-le de Hristos: „Uitați-vă la Domnul nostru Iisus Hristos câte a pătimit pentru noi și ce moarte de ocară a avut. Întru aceasta să țineți credința voastră. Nu vă clătinați pentru viața și lumea de aiciˮ.

Dacă delegații creștini nu au schițat nici un gest la odiosul masacru, cronicarii turci consemnează faptul că populația musulmană, oamenii de rând din oraș, prezenți la execuție, au fost mișcați, zguduiți de crimă. A trebuit ca vizirul să ordone forțelor armate să disperseze mulțimile care fremătau de nemulțumire.

Suntem în plină sărbătoare. Mai îmi vine în minte un episod din Evanghelie, momentul furtunii de pe Marea Galileii. Hristos își trimite ucenicii pe mare, fiind­că știa ce avea să se întâmple. El a rămas la țărm. Ucenicii nu puteau să se teamă de o furtună, fiindcă erau profesioniști în ale navigației. Și, totuși, ei s-au speriat. Fiindcă furtuna i-a dus în proximitatea morții. Și când ești în apropierea morții, specia din tine țipă. Atunci, în hăul acela, apare Hristos mergând pe apă. Dar nici prezența Lui nu i-a liniștit. Dimpotrivă. Ei nu erau obișnuiți cu Hristos în negura aceea, venind pe marea învolburată. Hristos nu se arătase până atunci în cataclisme naturale. Vindecase oameni, înviase morți, dar atât. De aceea Petru a avut nevoie de confirmare în privința Domnului: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apăˮ (Mt. 14, 26). Hristos i-a spus un singur cuvânt: „Vino.ˮ Și știm că Petru a luat-o pe apă. Cât a privit la Hristos Petru a pășit fără probleme pe valul mării. Când a privit la sine și la furtună, Apostolul a început să se scufunde. Dar l-a agățat Hristos de mână și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?ˮ (Mt. 14, 31).

Avem fiecare din noi posibilitatea unei alegeri. Fie aleg să privesc spre neamul meu, spre Brâncoveanu, spre eternitate, spre Hristos, fie spre condiția mea umilă, de actor la Teatrul Național din București, care joacă și el alături de amărâții ăia pe acolo, într-o țară care şi-a pierdut locul european din perioada interbelică. Dacă m-aș uita în direcția aceasta din urmă, ar fi o nenorocire. În schimb, dacă privesc spre eternitate, spre Hristos, văd de acolo țâșnind o forță inepuizabilă. Aceasta înseamnă Învierea pentru mine. Învierea trebuie trăită încă de acum, încă de pe pământ. Contează așadar încotro privim și la ce ne raportăm. Privirea noastră trebuie să fie țintă spre Hristos, fără fanatism, fără complexe. Vedeți, e o distanță ontologică între cercetătorul britanic apărut la BBC, care a vrut să descopere grupa sanguină a Mântuitorului pornind de la analiza sângelui de pe Sfânta Cruce, și bătrâna invocată de Petre Țuțea, care în Joia Mare se închină înaintea Crucii. Ea nu avea nevoie de examen hematologic. Ceea ce rămâne definitoriu privind sângele lui Hristos este faptul că acesta era sânge nevinovat, fără de păcat. Prin Liturghie, prin Euharistie, se realizează cea mai mare transfuzie din istoria umanității. Noi, creștinii, primim sângele lui Hristos, sânge care ne spală de toate păcatele. În legătură cu Învierea, eu cred că aceasta trebuie trăită ca permanență, nu doar în cele trei zile ale sărbătorii.

Sursa: ziarullumina.ro