Predica la Duminica a XVII-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Vom asculta mai intai cuvantul (dumnezeiasca Evanghelie de astazi) si apoi taina, deoarece cuvantul talcuieste, explica taina. De aceea in dumnezeiasca Liturghie, in partea intai este Evanghelia, deci cuvantul, si in partea a doua, taina Euharistiei; atunci, dupa ce preotul rosteste cuvintele Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu! Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu, al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” (si adauga Mantuitorul: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”) si se canta: “Pre Tine Te laudam, pre Tine Te binecuvantam”, preotul, in numele lui Hristos, cu Hristos in Duhul Sfant, se roaga: “Inca aducem Tie aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange. Te chemam, Te rugam, cu umilinta la Tine cadem. Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte!” Peste noi – adica peste toti; si peste daruri, adica cele pe care le-au adus credinciosii crestini: painea si vinul, ce sunt puse inainte. “Si fa, adica, painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta, cinstit Sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant.” Si painea si vinul – se dezvaluie din adanc – devin, se prefac tainic in Mielul jertfit de la intemeierea lumii, in Trup si Sange dumnezeiesc, in Acela prin Care toate s-au facut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tau cel Sfant, nu numai peste daruri, ci si peste noi. Cugetam candva la cuvintele psalmistului: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mainilor Lui – adica omul (caci “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”) – o vesteste taria”. Vesteste omul taria si slava lui Dumnezeu? Trimite peste noi si peste aceste daruri Duhul Tau cel Sfant, ca sa intelegem taina aceasta, si anume: ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, si ca noi vestim cel putin cum Il vestesc cerurile! Daca nu e asa, asa trebuie sa fie. Cuvantul vesteste, talcuieste taina.

Acum sa auzim cuvantul, care ne va dezvalui si astazi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iata cuvantul randuit de dumnezeiestii Parinti pentru aceasta duminica:

“Pe cand multimea Il imbulzea, ca sa asculte cuvantul lui Dumnezeu, si El sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corabii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Si urcandu-Se intr-una din corabii care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat. Si, sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Iar cand a incetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mana la adanc si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru (acum e numit deplin: Simon Petru), vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El” (Luca 5, 1-11).

Preaiubitilor! Cu auzul inimii sa primiti bucurie si veselie, cum a zis David: “Auzului meu vei da bucurie si veselie”. Faca Domnul asa sa simtim acest cuvant al Evangheliei.

Era dimineata in ziua aceea cand Mantuitorul Si-a chemat ucenicii pentru cuvantul hotarator. Ucenicii – Simon impreuna cu Andrei, fratele lui, si Iacob cu Ioan – Il urmasera pe Iisus inca de pe malul Iordanului. Ei fusesera ucenicii lui Ioan Botezatorul si, dupa ce S-a botezat Mantuitorul, Ioan le-a aratat lor – lui Andrei, Simon, Iacov, Ioan, Filip si Natanael – pe Iisus, zicandu-le: “Iata Mielul, Cel care ridica pacatele lumii”. Si au trecut atunci (mereu folosesc cuvantul trecere – in ebraica – Paste), Simon cu Andrei, Iacov cu Ioan, Filip cu Natanael, de la Ioan la Iisus. Au trecut pascal, pentru ca au trecut la Iisus, Care e Pastele.

Si au mers impreuna, precum stim, la Cana Galileii, unde Iisus a prefacut apa in vin; vinul care se preface in Sangele Lui. Si au mers mai departe, mai la nord, catre Marea Galileii (sau Lacul Ghenizaret), acolo unde Iisus, in Capernaum, a primit sa-I fie randuita o incapere, o locuinta pentru misiune, pentru slujire.

Iar ucenicii acestia, sase la numar, isi continuau indeletnicirea lor de pescari, dar luand invatatura, urmandu-L pe Iisus. Si mai ales in noaptea aceea s-a randuit pregatirea lor, cand ei, in slujirea, in munca lor de pescari, s-au trudit o noapte intreaga si n-au prins nimic. S-au trudit noaptea, cand, dupa priceperea si mestesugul pescaresc, se prind aceste fapturi – ca ofranda omului – pestii, despre care se spune ca nu au glas. Si nu au glas, intr-adevar; cand cad in undita, se zbat, dar nu striga, nu plang. Fara glas, asemenea mielului si oitei, care nu striga impotriva celor ce o tund. E o vorba in popor: “Tiparii se pescuiesc pe intuneric”. Uneori vorba aceasta se potriveste ca o manusa unor asa-numiti misionari evanghelisti, care pescuiesc in intuneric si momesc sufletele ramase in intuneric, adica lipsite de Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Noaptea aceea intreaga a fost noapte de truda. Dar ce taina mare are noaptea, iubitilor! E o zicala, o stiti mai bine: noaptea e pentru sfat. Ce fel de sfat? Din adanc, de la Duhul Sfant; caci intre darurile Lui e si sfatul, cum citim la proorocul Isaia: “A odihnit peste el (peste orice suflet dupa chipul lui Dumnezeu) duhul intelepciunii, duhul intelegerii, al sfatului, al tariei, al credintei, al cunostintei, al temerii de Dumnezeu”.

In noaptea aceea au lucrat adanc in lupta lor. Noaptea, intocmai ca in zilele creatiei. De atatea ori am marturisit – dupa Scriptura, nu de la noi, Doamne: zilele creatiei nu incep cu dimineata, ci cu seara. A fost o seara, o dimineata – ziua intai; o seara, o dimineata – ziua a doua; o seara, o dimineata – ziua a treia. Si in fiecare dimineata a creatiei era rodul, aparea un nou regn: al apelor si mineralelor, al scanteierilor din pietre stralucitoare; apoi al verdetei, florilor, holdelor; apoi al pestilor din adanc, al vietuitoarelor care se misca si al pasarilor vazduhului. Apoi omul. Vedeti? De la seara la dimineata, de la intuneric spre lumina.

Noaptea au trudit Simon si Andrei, fratele lui, cu Iacov si cu Ioan; si a fost sa nu prinda nimic. Ei, mesteri, cu toata tehnica, stiinta lor, priceperea, experienta lor mai ales, care e mai adanca decat rationamentul, stiinta noastra. Experienta e din viul vietii, si cu toata fiinta mea, si cu mintea si cu inima – si cu gandire si cu simtire; cu viata.

Asa s-au trudit in noaptea aceea. Nu s-a trudit, nu s-a chinuit o noapte intreaga si Sfantul Antonie cel Mare? S-a luptat cu demonii si a strigat, si de-abia in zori, in faptul diminetii, i s-a aratat Mantuitorul. Si a intrebat, si a strigat nevoitorul: “Doamne! Unde ai fost, Doamne? N-ai vazut Tu sudorile si chinurile mele in lupta cu demonii din mine?” “Aici eram, cu tine. Priveam, te vedeam, si lauda aduceau suferintele tale pentru Mine. Ma bucuram”.

Si, intr-adevar, in zori,dupa acea truda a lor, Mantuitorul S-a aratat la tarm. Noi sa nu nesocotim truda lor. Gandeasca-se fiecare: muncesti, muncesti, uneori o vara intreaga si peste rodul tau cade piatra. Munceste unul la slujba lui, sa faureasca ceva, si nu reuseste, sau de munca lui se alege praful. Si parca intra atunci intr-un fel de neliniste si deznadejde. Doamne! Parca-i parasit intr-o singuratate totala. Dar tocmai atunci, cand ajungi la constiinta acestei parasiri, atunci vine Dumnezeu, atunci apare Iisus la tarmul existentei tale.

Si le-a aparut; si Il cunosteau, vedeti? Ca dovada, S-a suit in barca lui Simon. Precizez lucrul acesta pentru ca unii talcuiesc ca si cum atunci ar fi aparut Iisus prima oara in fata lor. Nu. A intrat in corabia lui Simon, pe care il stia de la tarmul Iordanului. Si l-a rugat: “Departeaz-o putin de la tarm” Departeaz-o – totdeauna, si in spatiu, si in timp, asa se deschide ceea ce se numeste perspectiva, nu? Cand iei distanta. Si in istorie, intelegi mai bine evenimentele, luand distanta. Altfel se oglindesc, se reflecteaza in constiinta, in raport cu desfasurarea istoriei, care e calauzita de descoperirea dumnezeiasca.

Si, luand distanta Mantuitorul, si avand in fata – in spatiu – multimea, le-a grait Evanghelia. Stim si din predica de pe munte ce le-a grait Iisus: “Pocaiti-va! A venit imparatia lui Dumnezeu”. In El, in Hristos, era sosita imparatia. Adica lumea in care imparat este Dumnezeu: in inima mea, a fiecaruia, in care El este Soarele Dreptatii, cum zice o rugaciune a diminetii, pe care preotul o citeste in timpul celor doisprezece psalmi: “Lumineaza Doamne in inima mea, Tu, Soarele Dreptatii”. Asa vorbea Iisus, Soarele Dreptatii, si, incheind pentru acea zi din Evanghelia Sa, ii spune lui Simon: “Mana corabia la adanc si aruncati mrejele”.

Intai a vorbit si apoi a poruncit actul, adica: taina, caci se va petrece taina. Cuvantul si taina: “Mana la adanc!”. Cuvantul e negrait de generos, caci numai in adanc daca vei ajunge, ai sa intelegi propria-ti taina. Altfel ramai la suprafata. Ramai – iertati-mi cuvantul, dar e al Scripturii – la nivelul pielii. Omul, dupa savarsirea pacatului dintai a fost imbracat in haine de piele. La inceput au fost frunze de smochin, care erau usor mai transparente, apoi haine de piele. Ramai la nivelul pielii si atata simti, atata vezi.

”Mana la adanc…” Petru, deodata, s-a oprit, abia retinandu-se: “Doamne, toata noaptea ne-am trudit; si n-am prins nimic”. Erau doua elemente implicate: nu numai ca o noapte intreaga s-au trudit; dar era implicata si tehnica lor; Doamne, noi am pescuit atunci cand se prind pestii, cu priceperea si experienta noastra, atunci am savarsit, ne-am facut meseria, si nu un ceas, doua, cat vrei Tu acum, ci o noapte intreaga! Si totusi Simon asculta, chiar impotriva legii firii, ca sa zicem asa! “La cuvantul Tau, zice, voi arunca mreaja!” Si au aruncat mrejile si au prins multime de peste, incat corabia s-a umplut (a lui Simon si a lui Andrei) si au facut semn celorlalti doi, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, tot la fel pescari. Ei alcatuiau un fel de ceata, o breasla, ca pe urma sa alcatuiasca o apostolie a lor. S-au apropiat si ei cu corabia si din mrejele lor au umplut si cealalta corabie, incat erau gata sa se scfunde. Si totusi, atatia fiind, pluteau (tot deasupra lumii, dar din adanc). Si atunci Petru rosteste acel cuvant (Petru care era cu Mantuitorul in corabia ce se umpluse de pesti): “Iesi de la mine Doamne, iesi de la mine, ca om pacatos sunt!”

Iubitilor, retineti, rogu-va, acest moment pentru ca el ne dezvaluie o taina de inceputuri a omului: “Iesi de la mine Doamne, ca om pacatos sunt!”. Pentru ca Petru a savarsit un act originar din taina omului (“Iesi de la mine Doamne ca sunt om pacatos!”). Cercetatorii istoriei religiilor descopera ca, de la inceput, omul (intr-un timp care era atat de aproape de momentul cand Dumnezeu L-a zidit pe om si a suflat chipul Lui divin in el), dupa ce a cazut si a avut constiinta caderii, nu a fost parasit de Dumnezeu. Dumnezeu nu-l paraseste pe om, ci il cheama din nou, il cauta si il cheama cum l-a cautat pe Adam cand, dupa cadere, s-a ascuns dupa pomii gradinii, in lume: “Adame, unde esti?” – a strigat; si Adam a raspuns: “Doamne, m-am vazut gol, mi-a fost rusine si teama si m-am ascuns”.

Omul, retineti, in fata lui Dumnezeu, dupa cadere a fost cuprins de spaima pacatului, de constiinta acestui zid care il desparte de Dumnezeu. Si acest zid a fost inlaturat de Hristos cel inviat, Care, prin usile incuiate, a venit la ucenicii Sai. Caci nu exista zid pentru har. Nu exista moarte pentru har. Si mort de ai fi, asa cum te face pacatul, harul lui Dumnezeu te poate invia. De altfel asa vor invia la sfarsitul veacurilor toti. “Va veni vremea cand toti cei din morminte vor iesi, zice Scriptura, cei ce au facut cele bune pentru invierea vietii, cei ce au facut rele, pentru invierea judecatii (pentru osanda )”. Nimic nu sta in calea harului, pentru ca ceea ce suntem noi este faptura, rod al harului. Iar harul este din eternitatea lui Dumnezeu si puterea Lui infinita.

“Iesi de la mine Doamne! Om pacatos sunt” . Petru rostea ceea ce au rostit oamenii dintru inceputuri, atunci cand harul lui Dumnezeu scanteia, si a scanteiat mereu, si in Vechiul Testament. Si asa au constatat cercetatorii: indeosebi in fata lui Dumnezeu se petrece acelasi fapt. Aici e taina prezentei si marturiei lui Dumnezeu, a existentei adevarului dumnezeiesc, pe care nici o stiinta a lumii nu a putut sa o descifreze. In fata lui Dumnezeu omul traieste ceea ce se numeste mysterium tremendum – adica tainicul acesta cutremurator, taina care ne cutremura. Aceasta au simtit-o toti, din inceputurile lumii, dupa cadere, ca un cutremur al sufletului si ca o iluminare tainica, din adanc. Se imbina deci spaima, cutremurul, cu iluminarea, cu lumina din adanc, de dincolo de lume, de intunericul pacatului.

Cum zicem noi, iubitilor, cand iesim cu Sfanta Impartasanie? – “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va!” . Cu frica lui Dumnezeu – cutremurati – dar si cu credinta si cu dragoste. Aici, retineti, se dezvaluie prezenta lui Dumnezeu: in spaima si cutremur, dar si in credinta si dragoste. Cum spun Parintii, totul se petrece intre teama si speranta.

Deodata Sfantul Petru isi dezvaluie starea, pe care o recunostea – starea de pacat, de despartire de Dumnezeu –, si care, in fata sfinteniei lui Dumnezeu, in fata lui Hristos, il face sa se inspaimante. Pentru ca starea de pacat, pe de o parte te inspaimanta, te arunca departe, te face sa te ascunzi de rusine. Nu te copleseste rusinea cand te simti pacatos, in orice fel de pacat, trupesc sau sufletesc (de pofte ale trupului, de manie, de orgoliu)? Nu mai stii cum sa te acoperi.

“Iesi de la mine, Doamne!” … Pe de o parte prezenta lui Dumnezeu parca te sileste sa fugi, sa te retragi, sa te ascunzi. Iti doresti parca sa te inghita pamantul. Dar, totodata, este si atractie, vedeti? Asa se misca. Rugati-va, cercetati, cugetati, voi toti cei care vreti sa stiti, sa intelegeti ce inseamna taina intalnirii lui Dumnezeu, in starea noastra, nu a sfintilor.

“Om pacatos sunt” , a spus Petru si s-a dat la o parte, in spaima care-l inunda in fata Dumnezeirii. Asa se simte harul Dumnezeirii: iti vezi deodata starea de cadere, de pacatosenie, de prostie, de nesimtire; mai ales de nesimtire. Cand stau in fata cuvantului Evangheliei, sau in biserica, sau la auzul unui cuvant, sau in fata unei jertfiri, iar eu nu simt nimic, stau asa – iertati-mi cuvantul – gura casca, e semn ca sufletul meu e mort, e in nesimtire.

Petru n-a fost in nesimtire; in el s-a trezit atunci taina tainelor. Si a vazut starea lui de pacatos in fata sfinteniei lui Hristos; s-a descoperit in el icoana din vesnicie a Fiului lui Dumnezeu, dupa al Carui chip am fost ziditi.

“Doamne, iesi de la mine!…” . Dar Iisus (urmeaza partea a doua a momentului sacru), a iesit Iisus din corabie? Corabia e Biserica; in corabie suntem toti; pacatosi suntem toti. Parca toti strigam acum cu Petru: “Iesi de la mine, Doamne, sunt om pacatos!” . Dar Iisus n-a iesit din corabie. Dimpotriva, i-a spus: “Nu te teme!” . In Evanghelie teama e izgonita. In Vechiul Testament, cand s-a dat Legea, pe Sinai, au fost cutremure si fulgere, si toti de la poalele muntelui au fugit (Legea care osandeste, Legea care pune in lumina pacatul). Acum coborase Datatorul Legii, Cel care S-a facut pacat pentru noi, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere.

“Nu te teme!” . Iubitilor, Sfantul apostol si evanghelist Ioan spune ca dragostea izgoneste frica. Daca cei din Vechiul Testament spuneau: “Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu” , Sfantul Ioan spune inspirat: “Iubirea izgoneste frica”. Si care iubire a izgonit frica? Pai in fata lui Petru era insasi Iubirea, era intruparea Iubirii. Si atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: “Nu te teme!” Eu am venit sa izgonesc frica.

Da, inceputul intelepciunii e temerea, frica; dar intelepciunea are doua capete, sa nu uitam: incepe prin frica si sfarseste in dragoste, in iubire. Acum era Iubirea, Care Se arata: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni”. Din alegerea aceasta a pescarilor, ca apostoli, s-a dezvaluit taina ca ei sa fie pescari de oameni, pentru ca ei sunt cei care scot din adanc ( Hristos i-a poruncit lui Petru: “Mana la adanc!” ). Din adanc au scos acum vietuitoare fara glas, fara zgomot (de atatea ori spunem: Zgomotul face putin bine, iar binele putin zgomot). Si i-a facut pe ei pescari de oameni, dar sondand in adanc, adancul inalt, iubitilor. Asa le-a poruncit lui Simon, lui Andrei, lui Iacov si lui Ioan, iar ei au lasat totul si au mers dupa Dansul.

Da, le-a poruncit, si deodata s-a petrecut acest fapt la care, iarasi, rogu-va sa fim cu luare aminte. Cuvantul Lui, cuvantul de chemare al Lui, pescarii l-au inteles. Adancul la care-i chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din ei. Si adanc pe adanc cheama. “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” oamenilor, spune psalmistul. L-au recunoscut, din adanc, pe El, pe Hristos. Dar cum? Retineti si aceasta: in Evanghelie s-a observat ca, la evrei, inteleptii nu alergau ei dupa ucenici. Nu aveau credit. Ucenicii ii cautau pe cei mai intelepti. Hristos e unicul Care cheama: “Veniti dupa Mine! Va voi face pescari de oameni.”. In acest cuvant al Lui se descopera unicitatea Lui; se descopera slujirea Lui divina, a Celui trimis de Tatal; se descopera dumnezeirea Lui, se descopera mesianitatea Lui in acest cuvant: “Veniti dupa Mine!” .

Ca aceste cuvinte au fost spuse in lume si de dictatori sau de alte forte, este posibil, dar stim ce a urmat tuturor poruncilor lor. E unic cuvantul “Veniti dupa Mine” pe care Hristos il rosteste in constiinta misiunii Lui, de Mantuitor al lumii. Mai adanc: de Urzitor al lumii, pentru ca toti suntem urziti de Fiul in Duhul Sfant, din porunca Tatalui de a fi chip dupa chipul lui Dumnezeu. El, Urzitorul lumii e acum in fata lui Petru (a lui Simon ) si a lui Andrei, a lui Iacov si a lui Ioan. Si au simtit adanc; s-a trezit adancul din ei.

Iar ultima adancime din noi ce reprezinta, ce ne descopera? – Ultima adancime din noi descopera chipul lui Hristos. Ultima adancime a sufletului meu poarta pecetea chipului Tau, Doamne! Starea aceasta o putem traduce prin iubire, cautare, dor, dar, mai adanc, e chipul Cuiva. De aici a luat nastere icoana, fiindca simti fiintial nevoia sa contempli chipul Cuiva. E pecetea Cuiva in mine. Si cand scanteiaza acest gand, deodata se trezeste in tine o raspundere negraita: Doamne, ce raspundere am pentru acest chip care e in mine!

Asa s-a trezit in apostoli, in urmasii lor, in sfinti, in martiri, in cuviosi, in toti dreptii, constiinta ca acolo, in adanc, e chipul Tau, Doamne. Si eu trebuie sa Te recunosc pe Tine, ca Tu sa ma recunosti pe mine. Un filosof din veacul acesta – Heidegger – zice ca “omul a fost aruncat in lume fara sa fi fost intrebat daca vrea sau nu”. Ei vezi? Te-a aruncat fara sa te intrebe. Dar de ce? – Pentru ca inainte de a fi, nu existai. Si atunci te intrebi: cum de a ajuns o minte atat de stralucitoare sa gandeasca astfel? Adica omul se vede aruncat in lume. Se vede aruncat ca intr-o parasire, ca intr-o singuratate. O singuratate absoluta, asa cum va spune si un mare biolog, laureat al premiului Nobel – Jacques Monod: “In sfarsit, omul se vede singur intr-un univers indiferent” . Dar adauga: “Lui ii revine sa aleaga intre Imparatie si tenebre”. Dar va veni o femeie evreica, un suflet chinuit, iscoditor, pe nume Edith Stein, care-i asculta cu inteligenta ei pe filosofi (pe Husserl, Max Scheler, Heidegger), si afla de la ei ca omul e aruncat in aceasta parasire, singuratate. Ea insa simte din adanc (aici e taina adancului, ea n-a ramas la suprafata), ca, in adancul lui, omul cauta, e nelinistit. Si se intreaba: sunt aruncat, dar m-a aruncat Cineva. Inseamna ca eu trebuie sa-L caut si sa-L cunosc pe Acel Cineva Care m-a aruncat. Oricare ar fi chinul meu, nu ma poate reduce la tacere totala. Nu-mi poate interzice cautarea. Adancul din mine cere pe Acel Cineva Care m-a zidit, m-a situat aici, in lume. Eu nu-mi sunt propria cauza. Si aceasta certitudine a ei avea sa fie cuprinsa in cartea A fi finit si a fi infinit. Cine a pus in mine aceasta sete pe care inteleptul Solomon o rostise: “Ai pus in noi si gandul vesniciei”? Si in dorul acesta Edith Stein a ajuns la fundamentul existentei, al fiintei. E acel adevar de care eu iau cunostinta, si anume, ca adancul din mine cauta si doreste acest necuprins, acest infinit in care simti ca ai viata, ai setea de existenta si de infinit.

Si atunci ea s-a botezat. L-a intalnit in adancul ei pe Acela despre care spuneau filosofii ca il arunca pe om. Si a simtit (si aici cu adevarat a crezut) cum credinta pregateste stiinta. Stiinta pregateste cunoasterea. Credinta, insa, e mai adanca, pentru ca ea e adeziunea catre infinit, infinitul dumnezeiesc pe care stiinta nu-l poate cuprinde.

O, Doamne, ce taina se dezvaluie aici! Ca in orice om, de pretutindeni e chipul infinitului viu al lui Dumnezeu, al Fiului lui Dumnezeu. In tot omul, de orice religie ar fi. Aceasta evreica l-a descoperit. A devenit calugarita. Si lumea aceasta, lumea teroarei, lumea acestui veac atat de patimitor si insangerat, a rupt-o din manastire si s-a savarsit ca martira undeva intr-o camera de gazare nazista. Cum altii au sfarsit prin inchisori si prin gulaguri – in veacul acesta al intelepciunii, al intelepciunii acestei lumi.

O, iubitilor! Adancul! Sa simtim toti cum adancul din noi cheama Adancul. Si, mai curand, adancul dumnezeiesc al Fiului lui Dumnezeu coborat in lume din iubire, cheama adancul fiecaruia dintre noi.

Daca eu Te port in mine, o, Doamne, invredniceste-ma sa Te arat pe Tine! Chipul meu sa devina chip de lumina si de iubire, asemenea Tie, in lume, Doamne! Si, la masura mea, sa fiu si eu un smerit ucenic al Tau! Lasand toate, au mers pescarii de oameni dupa El. Ajuta-ne, Doamne, si noua sa mergem dupa Tine! Cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

sursa: crestinortodox.ro

Daca mi s-ar cere sa definesc timpurile postmoderne printr-un singur termen, as alege, fara sa ezit, cuvantul “mediocritate”. Dintotdeauna oamenii au avut tendinta sa minimalizeze prezentul si sa idealizeze trecutul sau viitorul. Prezentul este deseori perceput ca o vreme a „declinului” si a „supravietuirii”. Fiecare generatie considera ca prezentul ei este lipsit de idealuri inalte, sta sub semnul relativismului, apatiei, lehamitei, sau cinismului. Bine si frumos a fost „odata”, intr-o „epoca de aur”, apropiata sau indepartata, si va mai fi poate „ciadva”. Rareori insa binele si frumosul se gasesc „aici si acum”.

Din pacate, nevrednicia si obtuzitatea lumii contemporane nu sunt simple impresii. Semnele unui climat favorabil dezvoltarii mediocritatii apar la tot pasul in societatile postindustriale si in cele „mimetic” postindustriale (in genul României). Nu este vorba despre o conjuratie de tip comunist, in care incapabilii si neispravitii ii dau la o parte pe oamenii de isprava. Ne aflam in fata unui fenomen mult mai complex. Mediocritatea postmoderna se dezvolta pe fondul mondializarii economiei de piata si al prabusirii sistemului de valori traditionale. Incet dar sigur, devine conditia fundamentala a „omului recent”, o „valoare” pe care o cultiva in mod consecvent. A fi mediocru este o calitate necesara integrarii individului in Sistem.

Intr-un trecut, nu foarte indepartat, mediocritatea, fie ea reala sau simpla perceptie, crea o profunda nemultumire. Am uitat astazi ca epoca moderna, spre deosebire de postmodemitate, era insetata de Ideal si Absolut, cauta cu infrigurare sa depaseasca limitele. Un Hegel, un Marx au nutrit visuri colosale, si-au propus sa refaca din temelii lumea. Mallarme a fost obsedat toata viata sa scrie Marea Opera, care sa intre in concurenta cu Universul. Michaux cauta in mescaiina „infinitul turbulent’, „despartirea ideii umane de a instaura, prin comprehensiune, sfarsitul, limitele si inchiderea”. Bataille este fascinat de Rau ca mijloc de transgresare a limitelor. Nu-i de mirare ca Emil Cioran este atacat astazi de animatori culturali din Franta si România. Atat „tanarul” cat si „batranul” Cioran incearca sa „transfigureze banalitatea” printr-un adevarat „cult al infinitului’. Toti acesti autori ai timpurilor moderne, atat de diferiti intre ei, au un inamic comun: mediocritatea sub toate formele ei – obtuzitatea „vietii burgheze” (Marx), mediocritatea existentei umane in general (Cioran) etc. Cand lumea este judecata din perspectiva infinitului, unor visuri, aspiratii si standarde grandioase, deseori imposibil de atins, cum ar putea mediocritatea sa-si mai impuna nimicnicia?

Modernitatea s-a cristalizat in jurul „eului” autonom, capabil sa-si delimiteze propriul sau cimp de actiune potrivit vointei, experientei si ratiunii sale. Inscris in linia umanista a traditiei renascentist-iluministe, „eul” modernitatii „clasice” si al miscarilor avangardiste era un agent al transformarilor de tot felul; responsabil, increzator in sine si in justetea proiectelor sale, „eul” a construit o civilizatie fara egal in istoria umanitatii.

Autonomia personala face posibila dezvoltarea democratiei; fiind raspunzator de propriile sale acte, individul nu are nevoie de puternice constrangeri sociale pentru a-si organiza existenta. La randul ei, democratia moderna creeaza un climat favorabil dezvoltarii creativitatii, initiativei, experimentului indraznet. Mediocritatea, cu simptomele ei -nivelarea valorilor, conformism, fuga de raspundere, evitarea riscului, apatie, cinism, mentalitatea de grup – este departe de idealurile si etosul Modernitatii.

Spre deosebire de „eu”, care este un agent, „subiectul” este un subjectus, cel care este supus. in istoria sa,fiinta umana s-a supus la tot felul de „mari figuri plasate in centrul unor configuratii simbolice” (Dufour, Les desarrois de l’individu-sujef), cum ar fi Physis la grecii antici, Dumnezeu, in religiile monoteiste, Regele in monarhiile absolute, Poporul in sistemele republicane, Rasa in nazism, Proletariatul in comunism. Gradul si tipul de supunere sunt insa diferite. Au existat epoci tensionate, in care „subiectul” nu s-a impacat cu starea de „supus”. incercarea sa, deseori tragica, de a opune rezistenta „marilor figuri”, de-a se sustrage unei sorti aparent pecetluite, a fost profund creatoare. Ar mai fi existat tragedia antica fara raportul tensionat dintre Physis si fiinta umana? Cum ar fi aratat civilizatia crestina daca „subiectul” n-ar fi avut libertatea sa accepte sau sa refuze dragostea lui Dumnezeu?

Din pacate, istoria cunoaste perioade in care „subiectul” s-a supus neconditionat „marilor figuri”, devenind un simplu obiect al manipularilor. Evul Mediu scolastic, nazismul, comunismul au creat un climat totalitar, caracterizat prin represiune, stagnare sociala si culturala. Le putem considera epoci regresive, invadate de mediocritate, in care omul fara orizont are o singura preocupare: supravietuirea prin supunere si conformism.

Incepand cu anii ’60, in Occident incepe domnia Postmodernitatii institutionalizate, in care „eul” autonom este inlocuit treptat de un nou „subiect”. Crearea unui paradis consumist, prin utilizarea tehnologiilor moderne, a produs un individ eliberat de asa zisele „metanaratiuni”. Eliberarea din constrangerile traditionale lipseste insa fiinta umana de actul transgresiunii, care-o transforma intr-un „eu” autonom. Fata in fata doar cu el insusi, individul revine la conditia originara de obiect pe care o cunoaste omul primitiv, sclavul si copilul.

„Subiectul” postmodern trece printr-un vast proces de infantilizare, in urma caruia isi pierde capacitatea de a actiona in mod autonom. Dintr-un „aventurier al propriei sale ide?’, cum il numea Victor Hugo, omul devine un copil care cauta cu infrigurare siguranta oferita de sanul mamei – o mama intruchipata de treimea Tehnologie, Consumism, Statul dadaca. „Marile figuri” actionau ca un Altul exigent si distant (Dumnezeu, Regele), sau in chip de principiu impersonal si abstract (Rasa, Proletariatul), in vreme ce paradisul consumist creeaza aparenta unei previzibilitati confortabile. „Subiectul” se simte in siguranta, intrucat totul este dat, realizat, pret-â-porter, in mod real sau virtual. Se creeaza astfel un univers cunoscut, familiar, previzibil. Previzibilitatea este insa o conditie limitativa, rezultata in urma unui proces de obiectivizare (reificare) a existentei. Previzibil poate fi doar ceea ce este perfect normat, ceea ce se supune exigentele unui model prestabilit.

Nu exista nici o incompatibilitate intre „libertatea” „subiectului” postmodern si dorinta sa de-a urma cai batatorite. Dimpotriva. Cu cat „subiectul” se declara mai liber, cu atat devine mai marginit si obedient. Libertatea postmoderna se confunda cu dorintele capricioase ale consumatorului individual. „Subiectul” este liber sa aleaga intr-o lume in care totul este dinainte determinat. Atat obiectul alegerii, cat si criteriile de evaluare, inclusiv solutiile, alternativele, i se ofera „pe tava”. Chiar si preferintele sale sunt prefabricate de institutiile „neutre” (mass-media, experti, grupurile de presiune) ale economiei de piata. Consumatorul este cel care niciodata nu stie, sau nu trebuie sa stie exact ceea ce vrea. El este manat doar de sentimente, emotii si dorinte, pe care le vrea totdeauna cat mai placute. De peste tot i se sopteste: „Do it! Fa-o!” (publicitate Nike), „Ecoutez vos instincts! Ascultati-va instinctele!” (filmul „Sade”). Construit pe o coloana absenta, cum ar spune Michaux, „subiectul” postmodern nu incearca nici sa schimbe, nici sa interpreteze realitatea. Relatia cu lumea si Istoria s-a transformat intr-o relatie interioara, solipsista, dintre „subiect” si dorintele sale. Neputincios in fata unor realitati pe care nu le mai poate modifica, „subiectul” isi asuma rolul mediocru de supravietuitor intr-un prezent etern. Supravietuirea inseamna, in primul rand, adaptare la circumstante – conformism.

Retragerea „subiectului” in cochilia subiectivitatii sale declanseaza maladia mediocritatii; „subiectul” proslaveste „copilul etern din noi”, se lasa coplesit de emotivitate, adopta gandirea de grup, incearca sa evite cat mai mult riscurile, devine obsedat de egalitatea nivelatoare.

Infantilizarea

As incepe analiza „infantilizarii” postmodeme prin a le aminti cititorilor atmosfera scrierilor lui Mircea Cartarescu. Sincronizat la sensibilitatea occidentala de tip „baby-boomer”, autorul Visului cultiva programatic o literatura ancorata in experientele sale adolescentine. Oricat ar parea de insolite temele si motivele cartaresciene – intoarcerea obsesiva la universul copilariei si adolescentei, incercarea obstinata de a ramane mereu tanar, cultul androginului, feminizarea masculinului („poetul e putin femeie”, declara Cartarescu) – au la baza experiente „livresti”; de fapt, Cartarescu „traduce” in româneste the immature sensibility (sensibilitatea imatura) care domina mare parte din scena social-culturala occidentala. (Sincronia dintre sensibilitatea cartaresciana si cea vestica explica in parte succesul international al Visului). In Occident, cultul imaturitatii a depasit demult faza experimentului literar (vezi Kerouac si generatia sa). Institutionalizata, infantilizarea actioneaza, alaturi de „corectitudinea politica” si cultul victimei, ca o ideologie, un instrument de manipulare si control.

Weltanschauung-ul infantocentric al postmodernitatii s-a dezvoltat odata cu transformarea „eului” activ si responsabil, creator de istorie, intr-un „subiect” pasiv, incapabil sa controleze o lume care-i scapa de sub control. In timp ce „eu”-ul era indreptat spre lumea dinafara, actiona ca un adult rational care incerca sa modifice cursul evenimentelor reale, „subiectul” postmodern ramane claustrat in propria subiectivitate. Precum copilul, „subiectul” amesteca realitatea cu perceptia subiectiva, evenimentele reale cu perceptia lor emotionala. Incapabil sa modifice lumea, sa lupte si sa castige, „subiectul” postmodern dezvolta un etos al vulnerabilitatii. A fi vulnerabil, fragil devine o virtute suprema, un mijloc pervers de a transforma neputinta in… putere. Nu ma rani, sunt vulnerabil! Celebrarea vulnerabilitatii conduce in mod firesc la apologia handicapului fizic sau mental. Precum copilul, tampul, paraplegicul si victima „minoritara” au devenit „modele umane”, intruchiparea autenticitatii intr-o lume haina dominata de figura Tatalui (barbatul alb). O mare parte din filmele de succes produse de Hollywood celebreaza literalmente conditia tampului (filmele cu Jim Carey, de exemplu). Forrest Gump a fost aclamat drept cel mai bun film al anului 1994. Inca din anii ’60 lumea muzicii rock cultiva moda infantilizarii. Celebra opera rock „Tommy”, a grupului The Who, prezinta povestea unui baiat orb, mut si retardat.
In ultimul deceniu, infantilizarea a devenit o afacere comerciala profitabila. Adultii care vor sa ramana copii tind sa cheltuiasca cu nesabuinta. Consolele video game, care in anii ’80 se adresau exclusiv copiilor, sunt destinate astazi celor intre 18 si 35 de ani (de pilda Sony Play Station). Trotinetele, patinele cu rotile se vand ca painea calda adultilor infantilizati. Disneyland-ul, simbolul copilariei mumificate, a contaminat pana si Las Vegas-ul. Lumea cazinourilor, a maturitatii virile si depravate, s-a transformat intr-un parc tematic, un loc de vacanta in care adulti si copii petrec intr-un Paris si o Venetie in miniatura.

Gandirea de grup sau intoarcerea la barbarie

Infantilizarea comportamentelor este insotita de incetosarea gandirii. Precum copilul, individul timpurilor postmoderne are o minte confuza. Lipsit de reperele unui sistem de valori ferme, este incapabil sa distinga graul de neghina. Confunda problemele majore cu cele secundare, discuta despre lucruri „in afara chestiunii”, se agata de fapte insignifiante, neglijand ceea ce poate avea cu adevarat consecinte. Nu intelege nuantele, complexitatiie existentei, ambiguitatea ii repugna. In fata unor crize grave, reactioneaza ca un adolescent, emotional si incoerent. Adaptarea la imprejurari, in care Petre Tutea vedea conditia plosnitei, o ridica la rangul de valoare suprema.

In conditiile postmodernitatii, „imprejurarile” inseamna in primul rand „viata de grup”. Comunitatile de consumatori (consumption communities), echipele de specialisti, „grupurile victimizate” etc. Incadreaza „subiectul” incapabil sa-si exerseze autonomia in mod responsabil. Din frageda pruncie, copilul este invatat sa se supuna disciplinei de grup; in companii, team building (tehnicile „construirii” unor echipe eficiente) a devenit o adevarata obsesie. „Subiectul” renunta la individualitatea sa pentru a deveni un element intersanjabil intr-o masa uniforma1. Adoptarea voluntara a virtutilor colectiviste nu este perceputa ca un sacrificiu sau alienare. Din moment ce „subiectul” nu se mai confrunta cu lumea reala ci cu propriile sale dorinte (dupa tiparul consumatorului), libertatea sa devine lipsita de sens. Este un bun de consum, il doreste, fara sa se intrebe de ce, asa cum doreste atatea alte marfuri dintr-un supermarket.

Jinduind ceea ce jinduiesc toti ceilalti, omul recent se vrea in ton cu lumea. Cu alte cuvinte, vrea sa imite, nicidecum sa se diferentieze. Afilierea la un grup il „elibereaza” de povara raspunderii individuale si a reflectiei critice independente. Grupul ii asigura o viziune asupra lumii, o identitate (colectiva), satisfactiile unei oglindiri narcisiste, protectie, recompense materiale.

Dupa acest tipar „functioneaza” o mare parte din intelectualitatea occidentala de azi. De pilda, in Franta, grupurile saizecisioptistilor — cei care erau tineri in timpul revoltelor din Mai ’68 – au instaurat un adevarat monopol cultural, „citandu-se unii pe altii si excluzind formele de arta sau expresiile intelectuale care nu emana din cercul lor cultural”1. Pentru Alain Finkelkraut postura intelectualului de astazi este cea a „unei adolescente prelungite dincolo de limitele rezonabilului”, in care spiritul risca sa fie redus la starea de gramofon. Un astfel de climat conformist nu face decat sa instaureze „insignifianta in arte, in filosofie sau in literatura. Acesta este spiritul timpului. Totul conspira la raspandirea insignifiantei”. Ne aflam in plin neo-tribalism, ne anunta pe drept cuvant Mieriei Maffesoli, intelectual institutionalizat, (profesor la Sorbona) si autorul unui studiu de mare succes, Le Temps des Tribus. Doar ca, in opinia lui Maffesoli, „nostalgia unei fuziuni pre-individuale”, „dimensiunea trans-individuala, colectiva”, „narcisismul de grup” nu sunt nicidecum simptomele unei avansate scleroze sociale si culturale, ci constituie o „redinamizare a unui corp social putin imbatranif. Nici vorba de o intoarcere in linie dreapta la barbarie; potrivit distinsului profesor, asistam la o „regredienta” si o „ingresiune”, elucubratii lingvistice inventate pentru a numi „reintoarcerea spiralata (retour spiralesque) a valorilor arhaice ce insotesc dezvoltarea tehnologica”. Unde am putea gasi semnele acestei „redinamizari”? Ei bine, in creativitatea publicitara, anomia (dezordinea) sexuala, „baietii nostri de mahala” (nos loubards de banlieue), efervescenta muzicala, isteria sportiva, teatralitatea comunitara. Aceste aspecte ale cretinizarii ambientului social si cultural ne sunt prezentate in ambalajul unei noi paradigme, menita sa inlocuiasca „schema substantialista” care a marcat occidentul: Fiinta, Dumnezeu, Statul, Institutiile, Individul.

Mai ales Individul, ultimul avatar al vechii lumi. Individul, Dumnezeul modern. Lui i-a declarat razboi tribalismul postmodem, ne avertizeaza Maffesoli. Si, cum tot ne aflam in mijlocul unei orientalizari difuze – orientalii n-au pus niciodata individualitatea la temelia civilizatiei lor -, n-ar fi rau, ni se sugereaza, sa acceptam trecerea de la Omul Ontologiei (Individul) la Omul Ontogenezei (Omul de grup).

Ovidiu Hurduzeu

sursa: crestinortodox.ro

1.) “Vaccinarea împotriva gripei porcine nu ar trebuie să fie obligatorie, ci opţională !”

Dr. Wolfgang Wodarg, internist si epidemiolog din Germania răspunde la întrebări legate de gripa porcină:

1.) Există reacţii secundare la vaccinul creat împotriva gripei porcine ?

Dr. Wodarg: “La noile vaccinuri da. Firma Novartis de ex. nu utilizează embrion de pui la prepararea vaccinului ci celule canceroase umane. Acest lucru reprezintă însă un risc foarte mare care nu poate fi calculat. “

Vaccinul se cheamă “Optaflu” . Cu acest vaccin sunt testaţi clinic la ora actuală mii de oameni din Bavaria/Germania. Ar trebui prelungită testarea vaccinului până in momentul în care se poate exclude orice risc de a provoca un cancer. Nu consider că este oportun folosirea acestui vaccin în sezonul rece al acestui an.

2.) Este vaccinul obligator? Cine îşi asumă riscul ?

“Vaccinarea împotriva gripei porcine nu este obligatorie, ci opţională.”

Cetăţeanul poate alege între a fi vaccinat sau nu. Dar medicii care administreaza vaccinul sunt răspunzători de reacţiile secundare grave care apari dacă ei nu au informat anterior pacientul despre riscurile vaccinului, în speţă a reacţiilor secundare. Statul este şi el obligat să suporte daunele morale şi financiare pacientului care suferă leziuni după vaccin şi acest lucru este dovedit.

3.) Având în vedere numărul oamenilor care se îmbolnăvesc anual de gripa sezonieră şi numărul celor care mor de ea, credeţi că în cazul gripei porcine se poate vorbi de “panicare” ?

Da.

(De fiecare dată când aveam gripă, nu mă apropiam de porcul meu Carla – care a decedat între timp de moarte naturală -, ca să nu îl îmbolnăvesc şi pe el.)

(http://www.wodarg.de/suchen/2587792.html?searchshow=schweinegrippe)

2.) “Gripa porcină şi panica indusă în mod voit !”

În acest articol din 03.08.09, Dr. Wolfgang Wodarg, internist si epidemiolog din Germania, prezintă interesele economice şi epidemiologice din spatele campaniei de vaccinare împotriva gripei porcine:

Cele două tipuri de gripă, atât “gripă porcină” cât si “gripa aviară” nu sunt altceva decât alte două noi ocazii folosite de către marile companii farmaceutice ca să inducă în eroare populaţia pentru a obţine şansa creării unor noi tipuri de vaccin împotriva gripei dar şi de medicamente la fel de ineficiente pentru gripă. Dar şi unii politicieni, Instituţii Medicale şi mass-media profită de această “descoperire” şi îşi permit un joc scump ca să sperie lumea în favoarea lor. Discuţiile legate de plata vaccinurilor scumpe de către Casele de Asigurări sunt în toi.

Industria farmaceutică arată ca de fapt cunoaşte de mult timp cum poate să atragă atenţia populatiei către diverse teme medicale de interes. Ea tocmai ne demonstrează cum ” o gripă porcină din Mexic” poate deveni mult mai interesantă şi vrednică de luat în seamă decât valul de gripă sezonieră, obişnuită. Folosindu-se de detalii genetice şi moleculare, oameni motivaţi din Industria farmaceutică precum şi medici, prezintă de câteva săptămâni teoria lor eternă “ nu-se-ştie-niciodată”, unei populaţii mirate şi speriate. Apare presiunea asupra populaţiei. Instituţiile primesc dreptul de a angaja mai mult personal şi de a primi mai multe materiale, politicienii “se implică” iar oameni importanti, implicaţi în rezolvarea “situaţiilor de criză” fac “drumuri în scop de servici foarte costisitoare”. Toate acestea reprezintăpentru mass-media un “interesant material” pentru articole, interviuri si comentarii.

Campania “teamă si panicăi” este eficientă ! Brusc nu se mai vorbeşte decât de medicamentul antigripal “Tamiflu”, de dozele necesare, de câte doze de vaccin “Optaflu”creat împotriva gripei porcine pot fi rezervate de la Compania Novartis, etc. Politicienii “sparg” uşile Marilor Companii farmaceutice iar Casele de Asigurări se folosesc de aceste interminabile discuţii pentru a atrage mai multe încasări de la oameni.

Există cu adevărat pericolul unei noi pandemii ?

Dr.Wodarg: Virusurile gripale trăiesc si se înmulţesc în oameni , porci, păsări, cai şi alte animale care sunt şi au fost întotdeauna “gazdele” lor. Fie că este vorba de virusurile gripale A sau B, ele nu se pot înmulţi şi extinde decât dacă găsesc o gazdă care încă nu sunt imune la ele.De aceea, pentru a supravieţui, aceşti viruşi îşi schimba mereu structura lor moleculară. Întotdeauna acei viruşi care au o altă configuraţie moleculară decât cei din anul precedent, au mai multe şanse ca să se răspândească, lipsind imunitatea ( anticorpi) faţă de ele. Acest lucru există de mii de ani !

Datorită multitudinii de ferme cu animale, mai ales în marile orase, aceşti viruşi se pot inmulţi foarte repede.Unele gripe pot afecta în cazuri izolate şi pe fermieri. Atunci se numeşte zoonoză, care însă nu este periculoasa si nu duce la răspândirea ei.

În Germania la ora actuală sunt 3.810 de cazuri de gripă porcină (AH1N1).

O mare parte din cazuri sunt datorate turiştilor, majoritatea provenind de la cei plecati în Spania. Aici, în Spania s-au confirmat până acum doar 1.538 de cazuri. Se vorbeşte de cazuri relativ uşoare şi moderate de gripă. În general copiii sunt cei mai frecvent afectaţi de gripă (nu doar de acest tip de gripă), fiind in colectivităţi şi având un sistem imun mai slab dezvoltat.

Dacă în anii precedenţi, în Germaniase îmbolnăveau de gripă miloane de oameni şi necesitau ingrijiri medicale, acest lucru devenind o rutină, iată că acum o asa zisă pandemie de gripă, cu un nume nou, devine brusc o catastrofă!

Donald Rumsfeld, fiind şi acţionar majoritar la Compania farmaceutică “Gilead Scciences”, a reuşit să atragă prin producerea şi vânzarea medicamentului “Tamiflu” împreună cu Compania elveţiană ROCHE, o sumă de miliarde de dollari. Un an mai târziu, când s-a observat că şi în Germania au murit câteva păsări de “gripa aviară”, s-a înscenat o panică asemănătoare care a avut ca rezultat cumpărarea de către statul german a “pilulei pentru gripă” în valoare de 200 de milioane de Euro. Între timp, Klaus Stöhr, conducătorul Programului de vaccin împotriva gripei al OMS-ului ( Organizaţia Mondială a Sănătăţii ) şi a Campaniei împotriva”gripei aviare” din anii 2005/2006, s-a transferat la Compania farmaceutică Novartis care scoate acum un nou vaccin împotriva “gripei porcine”. Stöhr a reuşit să vândă populaţiei un medicament impotriva unei “gripe aviare” inexistentă la oameni (!), folosind banii din impozite. Nu juca nici un rol faptul că gripa aviară nu exista la om şi că medicamentele nu puteau fi asadar testate clinic pe oameni.

Acum, firma Novartis doreşte ca să se foloseasca bani în valoare de miliarde de Euro din noi impozite pentru cumpărarea vaccinului “Optaflu” creat de ei pentru gripa porcină. Dar pentru crearea acestui vaccin se folosesc celule tumorale canceroase de la om, fără ca să se pună întrebarea de către EMEA (Agenţia Europeană a Medicamentelor), dacă in timp aceste celule nu pot provoca un cancer la cel vaccinat.

Un medic să nu prescrie nimic pacientului său dacă nu ar face-o şi pentru aproapele său cel mai drag.

Eu consider că “gripa porcină” este un mijloc nou de a induce panică în rândul polulatiei iar după cercetările făcute şi discuţiile avute cu Directorul Institutului Robert-Koch consider că nu există nici un motiv pentru o vaccinare obligatorie în masă şi că mijloacele de combatere a noii gripe trebuie să fie cele obişnuite, flosite si în anii precedenţi.

http://www.wodarg.de/suchen/2651826.html?searchshow=schweinegrippe

Materiale traduse dr.Christa Todea-Gross

sursa: proiectul pentru viata

“Oricine se va mania pe fratele sau va fi vrednic de osanda.” (Matei 5, 22)

Nu te mania pe nimeni, chiar daca cineva te-a jig nit foarte tare, “caci mania omului nu lucreaza drep tatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20); “Soarele sa nu apuna peste mania voastra… Orice amaraciune si su parare, si manie, si izbucnire, si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate. Ci fiti bun intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos” (Efeseni 4, 26, 31-32).

Pazeste-te si de mania cu temei, ca sa nu tulburi prin aceasta ochiul sufletului tau: “Tulburatu-s-a de suparare ochiul meu, imbatranit-am intre toti vrajma sii mei” (Psalm 6, 7). Pentru nici o pricina nu se cade a te mania pe cineva; poate doar pe cel ce a gandit sa te desparta de Dumnezeu si dragostea Sa. De altfel, dupa spusa Apostolului, nimeni de la Dumnezeu si dragostea Sa nu poate sa ne desparta, si nu numai omul, dar nici “stramtorarea”, nici “sabia” (Romani 8, 35, 39).

“Paraseste mania si lasa iutimea, nu cauta sa vicle nesti. Ca cei ce viclenesc de tot vor pieri, iar cei ce asteapta pe Domnul, vor mosteni pamantul” (Psalm 36, 8-9). In lume nu este vreun lucru pentru care ar fi cu temei sa te manii si sa te iutesti peste masura; poa te doar pentru slava lui Dumnezeu, si atunci cand sunt calcate in picioare poruncile Sale. Dar si aceasta manie trebuie savarsita cu intelepciune, ca sa nu-ti faci rau.

Nicaieri nu auzim ca Domnul sa se iuteasca si pes te masura sa se manie pe pacatosi, ci il stim smerit si mult rabdator. El a spus: “invatati-va de la Mine”, nu mania si nici iutimea, ci cum “ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre” (Ma tei 11, 29). Si atunci cand ucenicii, maniindu-se pe cei ce greseau, ziceau: “Doamne, vrei sa zicem sa se coboare foc din cer si sa-i mistuie?”, El i-a certat si le-a zis: “Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti” (Luca 9, 54-55).

Iar povatuindu-ne pe noi, Domnul zicea: “De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gre salele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresalele voastre” (Matei 6, 14-15).

Tu insa, imi vei zice: Careva m-a jignit, m-a cle vetit, m-a necinstit in fata tuturor, rau a gandit si leltit impotriva mea. Dar spune-mi, cine a fost jignit mai mult decat Dumnezeu? Cine a fost clevetit, defaimat si hulit mai mult decat Domnul? insa El, desi a fost batut, dosadit, scuipat, rastignit, impuns cu sulita, nu a tinut minte raul, nu S-a maniat, ci si pe cruce murind, Se ruga pentru cei ce pacatuiau: “Pa rinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23, 34).

A facut oarecine ceva bun la manie ori intru tinerea de minte a raului? Se cunoaste vreo virtute a fi desavarsita fara smerenie si rabdare? Nu. Daca Apos tolii s-ar fi maniat si s-ar fi iutit cu neintelepciune pe cei pacatosi, atunci pe nimeni dintre cei robiti paca tului nu i-ar fi putut povatui pe calea mantuirii si, prin urmare, n-ar fi adus pe nimeni la Hristos. Cu toate ca Apostolii se inversunau impotriva pacatosilor, o fa ceau aceasta, ingaduind aceasta manie fara a se iuti si mania peste masura, ci cu chibzuinta, cu multa rabda re, rugandu-se lui Dumnezeu pentru pacatosi, ii in dreptau si-i povatuiau pe ei.

Matca, imparateasa albinelor, cu intelepciune este intocmita de Dumnezeu, fiind lipsita de boldul uciga tor. Daca l-ar fi avut, tot stupul l-ar fi putut omori cu ghimpele sau. Iata pilda pentru stapanitori, mai-marelui orisicand fiindu-i oprit a se deda maniei si iutimii, ca sa nu-i omoare prin ale sale napustiri patimase pe cei ce i se supun.

Biruieste asadar raul prin bine si nu prin rau. Cu foc nu vei stinge focul, ci cu apa; iutimea cu iutime nu o invingi, ci cu indelunga rabdare si smerenie. Cu mult mai bine si mai degraba indrepti cu smerenia, decat cu mania ori iutimea. Mai bine sa te iubeasca supusii, decat sa se teama de tine. Teama aduce min ciuna si fatarnicie, iar dragostea dreptate si osardie. Daca pentru indreptarea cuiva lupti cu iutime, nu nu mai ca n-o sa indrepti, dar si lui si tie iti vei pricinui rau si paguba.

Cel ce se iuteste si se manie cu nechibzuinta, cu nimic nu se deosebeste de cel beat. Iutimea si mania stirbesc mintea preschimbandu-l pe om cu desavarsi re. Cel ce se manie peste masura nu poate sa pricea pa ce vorbeste. Cel ce intru manie a spus ceva, mai apoi venindu-si in fire, este gata sa se lepede de cu vintele sale. Foarte adesea pe multi ii aflam ca se caiesc de cele ce le-au savarsit la manie. Iutimea intu neca mintea, amaraste sufletul, intuneca judecata si intelegerea, nu ingaduie omului sa vada urmarea fap telor sale. Cel ce se manie este orb in toate, iar cel ce-si stapaneste mania se stapaneste usor de la rau.

Daca ti se va intampla sa te manii si sa te iutesti asupra cuiva, mai cu seama in aceasta vreme sargu-ieste-te sa nu vorbesti nimic, si tragandu-te inapoi, pecetluieste buzele tale, ca sa nu iasa flacara maniei si sa-ti parjoleasca sufletul si sa iste tulburare in cei din jur. Cand insa se va stinge flacara iutimii, iar ini-ma-ti va fi in pace, abia atunci sarguieste-te ca, in chip pasnic, sa-l indrepti pe cel ce te-a maniat. O lu crare mai buna va avea un cuvant spus cu smerenie, decat o mie pline de iutime si carteala; si astfel, cu chibzuiala, si pe altul il vei intelepti, dar si tie insuti iti vei dobandi folos.

Sfantul Dimitrie al Rostovului

sursa: crestinortodox.ro