Pacat era curvia când stapânea Vechiul Legamânt; era pacat ca necinstire a firii, ca rea întrebuintare a unei însemnate însusiri a firii, ca încalcare a legilor firii. Încalcarea era socotita atât de însemnata, ca cel vinovat de ea era pedepsit cu moartea. În Legamântul cel Nou, acest pacat a dobândit o noua greutate, fiindca trupurile omenesti au dobândit o noua vrednicie. Ele s-au facut madulare ale trupului lui Hristos, si calcatorul curatiei necinsteste de acum pe Hristos, strica unirea cu El, preface madularele lui Hristos în madulare ale curviei (1 Cor. 6, 15). Curvarul este pedepsit cu moartea sufleteasca. De la cel cazut în pacatul curviei se departeaza Sfântul Duh; cel care a pacatuit e socotit cazut într-un pacat de moarte, într-un pacat ce înstraineaza de mântuire, într-un pacat care e chezasie a unei pierzanii de neocolit si a vesnicelor chinuri din iad, daca acest pacat nu e tamaduit la buna vreme prin pocainta.
Ce este curatia? E o virtute potrivnica patimii curviei; este înstrainarea trupului de caderea cu fapta în pacat si de toate faptele care duc la pacat, înstrainarea mintii de gândurile si visarile curvesti, iar a inimii, de simtamintele si înclinarile curvesti, dupa care urmeaza si înstrainarea trupului de pofta trupeasca. Unii spun ca a cadea în curvie cu trupul si a cadea în ea cu mintea si cu inima sunt nelegiuiri de aceeasi greu­tate si însemnatate. Ei îsi întemeiaza aceasta parere pe cuvintele Mântuitorului: Tot cela ce cauta la femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dânsa în inima sa (Mt. 5, 28). Gresita parere! Aceste cuvinte au fost spuse spre a arata deplina porunca Vechiului Legamânt; ele au fost spuse celor ce socoteau pacat doar curvia trupeasca, nepricepând ca gândurile rele, printre care se numara si gândurile de curvie, ies din inima si spurca pe om (Mt. 15, 19-20), despart de Dumnezeu (Înt. Sol. 1, 3), rapesc curatia, mijlocul vederii lui Dumnezeu. Desfatarea de gânduri si simtaminte curvesti este curvie a inimii si spurcare a omului, ce îl face netrebnic spre partasia cu Dumnezeu, iar curvia trupului este schimbarea întregii fiinte omenesti prin împreunarea cu un alt trup (1 Cor. 6, 16), este desavârsita înstrainare de Dumnezeu, e moarte, e pierzanie. Pentru a iesi din cea dintâi stare, omul are nevoie sa se trezeasca; pentru a iesi din cea de-a doua, trebuie sa învie, trebuie sa se nasca din nou prin pocainta.[…]
Grait-a Sfântul Isaac Sirul: „Cel care nu se departeaza din voia sa de pricinile pacatului este tras de pacat împotriva voii sale”. Aceasta pravila, care priveste îndeobste viata monahala, este deosebit de însemnata pentru cei care au intrat în lupta cu firea cazuta. De folos este noua sa nu vedem deloc rodul de a carui gustare ne-am lepadat. Din aceasta pricina, pravilele Sfintilor Parinti opresc intrarea femeilor în manastiri de barbati, precum se tine si acum în Sfântul Munte Athos. În viata Sfântului Ioan Scararul se spune ca, prin vietuirea pustniceasca si înstrainarea de cautarea la fata, a stins de tot, în sine vapaia poftei. Toti Sfintii Parinti s-au straduit, dupa putinta, sa nu aiba de-a face cu femei, si aceasta purtare ne-au predanisit-o în cartile lor mântuitoare de suflet, de Dumnezeu insuflate. Parintii, stiind cât de lesne se poticneste omul, nu se încredeau nici în sfintenia lor, nici în batrânetele lor adânci si neputinta vârstei de a pacatui. Pâna la sfârsitul vietii, ei nu au contenit a se departa de pricinile pacatului: aceasta de partare este cel mai puternic mijloc de biruinta asupra pacatului. Ajungând Preacuviosul Sisoe cel Mare la batrânete adânca, ucenicul lui, Avva Avraam, l-a îmbiat sa se mute undeva mai aproape de oameni. A raspuns batrânul de nouazeci de ani: „Sa ne salasluim unde nu sunt femei”. Ucenicul a întâmpinat: „Dar unde este locul în care sa nu fie femei, afara de pustie ?“ Staretul a grait: „Du-ma, dar, fiule, în pustie”. Înclinarea cea buna a voii omului se întareste departe de sminteli, primeste o neobisnuita putere si tarie; dimpotriva, fiind în apropierea smintelilor, începe sa slabeasca putin câte putin, si în cele din urma se perverteste cu totul. Astfel, gheata se întareste din ce în ce mai mult pe ger; când este supusa caldurii, însa, se topeste si piere. Fratilor! Se cade noua sa ne îndepartam de cunostinta, mai ales apropiata, cu femeile, de vederea deasa si împreuna vorbirile dese cu ele. Voi, care v-ati hotarât sa biruiti firea! Pricepeti ca aceasta biruinta nu este cu putinta daca vom fi supusi neîncetat înrâuririi firii, atâtând în noi însine lucrarea ei.
Preacuviosul Pimen cel Mare a zis cuiva care era luptat de patima curviei: „Daca monahul îsi va înfrâna pântecele si limba si va pazi strainatatea, nu va muri de moartea sufleteasca ce atinge pe oricine cade în curvie. Prin numele de strainatate se întelege aici îndepartarea de viata împrastiata, de purtarea sloboda, de cunostintele multe si apropiate, din care se aprinde pofta trupeasca. Preacuviosul Isaia Pustnicul spunea ca razboiul curviei se întareste din urmatoarele cinci pricini: grairea în desert, slava desarta, somnul mult, împodobirea cu vesminte si îmbuibarea. Dintre pricinile atâtarii patimii curviei, cu deosebita putere lucreaza si deosebit de vatamatoare sunt doua: calcarea strainatatii si îmbuibarea. E greu de spus care din ele e mai pierzatoare! Cel ce s-a supus si robit uneia dintre ele nu va putea sa tina piept în lupta împotriva firii sale. Pen tru dobândirea curatiei este neaparat nevoie de lepada rea acestor pricini, a amândurora. Dupa ce am luat aminte în chip deosebit la pazirea de pricinile de capetenie ale atâtarii poftei, sa nu le trecem cu vederea nici pe cele de rangul al doilea, sa ne pazim si de ele. Si o pricina de mai mica putere dobândeste o deosebita putere prin obisnuinta, atunci când nu luam seama la ea. De pilda, unii postesc, traiesc în însingurare si neagonisire, roaga pe Dumnezeu pentru înfrânarea poftelor firii lor, dar, totodata îsi îngaduie sa graiasca de rau, sa certe, sa osândeasca pe aproapele, sa-si bata joc de el; ajutorul lui Dumnezeu se departeaza astfel de la ei; ramân de capul lor si nu afla putere sa se împotriveasca imboldurilor pacatoase ale firii cazute.[…]
Sfintii Parinti poruncesc sa pazim capul sarpelui (Fac. 3, 15), adica sa luam seama la gândul pacatos chiar de la începutul lui si sa îl lepadam. Aceasta s-a spus cu privire la toate gândurile pacatoase, dar mai cu seama la cel al curviei, care are ca împreuna lucratoare firea cazuta si care, din aceasta pricina, are asupra noastra o deosebita înrâurire. Preacuviosul Casian Romanul porunceste monahului începator sa marturiseasca fara întârziere staretului gândul pacatos ce îi vine . Acest mijloc e minunat; el este cel mai bun pentru începator dar si pentru cel sporit ramâne în unele împrejurari foarte trebuincios si totdeauna folositor, întrucât strica în chip hotarâtor prietenia cu pacatul la care atrage firea bolnava. Fericit cel ce poate întrebuinta cu lucrul acest mijloc! Fericit începatorul care a aflat staret ca ruia sa îi poate descoperi gândurile sale! Monahilor care nu au putinta de a merge mereu la un staret, Parintii le poruncesc sa lepede fara întârziere gândul pacatos care se iveste, fara a intra de fel în vorba ori cearta cu el (acestora urmându-le negresit atragerea de catre pacat) si sa tinda la rugaciune. Acest mijloc a fost întrebuintat cu foarte mare reusita si roada de catre Preacuvioasa Maria Egipteanca, precum se vede din viata ei. „Daca cineva”, spune Preacuviosul Nil Sorski, „în orice necaz întâlnit si în fata oricarui gând adus de catre vrajmasul, va striga plângând dupa ajutor la bunatatea lui Dumnezeu, degrab va simti liniste, daca se va ruga întru întelegere”. „Precum este în firea focului sa mistuie vreascurile, asa este si în firea lacrimilor curate sa nimiceasca toata întinaciunea trupului si a duhului”, a spus Sfântul Ioan Scararul. Când suntem în singuratate, daca ne napadesc gândurile si visarile curvesti si trupul ni se aprinde în chip neobisnuit, trebuie sa cadem în genunchi si chiar cu fata la pamânt înaintea sfintelor icoane, urmând Sfintei Maria Egipteanca, si cu lacrimi sa Îl rugam pe Dumnezeu ca sa ne miluiasca. Cercarea nu va întârzia sa dovedeasca apropierea lui Dumnezeu fata de noi si stapânirea Lui asupra firii noastre; aceasta ne-o va aduce credinta vie, iar credinta vie ne va însufleti cu o putere neobisnuita si ne va aduce biruinta statornica.[…]
Îndeobste, Parintii cei mai înzestrati cu dreapta socotinta au recunoscut ca, în lupta cu poftele firii, înfrânarea de la mâncare si celelalte nevointe trupesti trebuie savârsite cu întelepciune si masura; ca pofta trupeasca este doar înfrânata de nevointele acestea, iar de biruit este biruita prin smerenie si rugaciune înlacrimata, ce atrag harul Dumnezeiesc la nevoitor; ca marile nevointe trupesti sunt mai mult vatamatoare decât folositoare atunci când ele, slabind peste masura puterile trupesti, împiedica de la îndeletnicirea cu rugaciunea, plânsul si faptele smereniei.[…]
Un monah din schit, Preacuviosul Agaton, care era vestit pentru darul dreptei socotinte duhovnicesti, a fost întrebat cu privire la patima curviei. El a raspuns: „Mergi, arunca puterea ta în praf înaintea lui Dumnezeu, si vei afla odihna”. Raspunsuri asemanatoare au dat în astfel de împrejurari si alti mari Parinti. Drept si adevarat este raspunsul lor! Daca numai Dumnezeu poate sa schimbe firea, atunci constiinta vatamarii pri cinuite firii de pacatul stramosesc si smerita rugaciune pentru tamaduirea si înnoirea firii de catre Ziditorul ei este cea mai puternica, cea mai lucratoare arma în lupta cu firea. Aceasta arma slabeste prin nadajduirea în sine, la care duce nevointa trupeasca prisositoare si nepo trivita cu puterile trupesti ale nevoitorului. Preacuvio sul Casian Romanul baga de seama ca „razboiul cu patima poftei trupesti este de neocolit pentru suflet pâna când sufletul nu va cunoaste ca acest razboi este mai presus de puterile sale, ca nu este cu putinta a primi izbânda asupra lui prin nevointa si sfortarea proprie, fara ajutor si acoperamânt de la Domnul. […]
Atunci când harul Dumnezeiesc începe sa ne ajute deja în chip vadit, primul semn al acestei ajutorari este neîncuviintarea gândului, dupa cum spune Sfântul Ioan Scararul; adica se arata în minte, putin câte putin neîncuviintarea fata de gândurile si închipuirile pacatoase în locul încuviintarii de mai înainte, din care luau nastere imboldul pacatos si înfrângerea de fiecare data când pentru împotrivire nu era întrebuintata o silinta deosebita. […]
Fiule, spune Scriptura, daca te apropii sa lucrezi Domnului, gateste sufletul tau spre ispita: îndrepteaza inima ta, si rabda. Tot ce se va întâmpla tie, primeste; si întru schimbarile inimii tale îndelung rabda (Sir. 2, 1; 2, 4). Necazurile au fost de la începutul veacului un semn al alegerii dumnezeiesti. Ele au fost un semn care i-a aratat pe patriarhi, prooroci, apostoli, mucenici, prea-cuviosi ca bineplacuti ai lui Dumnezeu. Toti sfintii au trecut pe calea cea strâmta a ispitelor si necazurilor, si prin rabdarea lor s-au adus pe sine ca jertfe bine primite lui Dumnezeu. Si acum Dumnezeu îngaduie ca sufletele sfinte sa treaca prin felurite nevoi, ca iubirea lor de Dumnezeu sa se descopere în toata limpezimea. Nimic nu se întâmpla cu omul fara încuviintarea si îngaduinta lui Dumnezeu. Crestinul care vrea sa fie urmator al Domnului nostru Iisus Hristos si sa se faca fiu al lui Dumnezeu dupa har, nascut din Duhul, este dator în primul rând sa-si puna ca pravila, sa socoteasca drept o îndatorire de neînlaturat rabdarea cu suflet bun a tuturor necazurilor si a patimirilor trupesti, si a neplacerilor de la oameni, si a bântuirilor dracesti, si a rascularii patimilor sale. […]
Cu barbatie sa rabdam toate pentru Domnul, asa cum se cuvine sa rabde ostasii viteji care nici de moarte nu se înfricoseaza pentru împaratul lor. De ce n-am fost supusi unor amaraciuni atât de multe si de mari atunci când slujeam lumii si grijilor lumesti? De ce acum, când ne-am apropiat sa slujim lui Dumnezeu, suntem supusi necazurilor de tot felul? Sa stii ca pentru Hristos se revarsa asupra noastra necazurile ca sagetile. Le sloboade asupra noastra vrajmasul nostru, diavolul, ca sa se razbune pe noi prin ele pentru bunatatile pe care nadajduim si ne straduim sa le primim, si totodata pentru a ne slabanogi sufletele prin întristare, prin trândavie, prin lene, lipsindu-ne în acest chip de fericirea pe care o asteptam.
Hristos Se lupta în chip nevazut pentru noi. Acest tare si nebiruit Aparator al nostru strica toate cursele si maiestriile vrajmasului nostru. El Însusi, Domnul si Mântuitorul nostru, a mers în vremea vietii Sale pamântesti pe calea cea strâmta si necajita, nu pe vreo alta. A fost neîncetat prigonit, a suferit multe defaimari, batjocuri si necazuri si, în cele din urma, moarte de ocara pe cruce în mijlocul a doi tâlhari.
Sa urmam lui Hristos! Sa ne smerim asemenea Lui! Asemenea Lui sa nu ne dam în laturi a parea amagitori si iesiti din minti: sa nu crutam cinstea noastra, sa nu întoarcem fetele noastre de la scuipari si obrajii nostri de la lovituri; sa nu cautam nici slava, nici frumusetea, nici desfatarile acestei Iumi; sa savârsim calatoria noastra pamânteasca la fel ca niste pribegi care nu au unde sa-si plece capul; sa primim, sa primim defaimarile, înjosirile si dispretul oamenilor ca pe niste lucruri care nu pot fi despartite de calea pe care ne-am ales-o; sa ne luptam pe fata si în taina cu gândurile trufiei, sa sur pam din toate puterile aceste gânduri ale omului nos tru vechi, care cauta sa învie „eul” sau sub felurite în dreptatiri parut adevarate. Atunci, Fiul lui Dumnezeu, Care a spus Ma voi salaslui întru ei, si voi umbla (2 Cor. 6, 16). Se va arata în inima noastra si ne va darui putere a stapâni si a lega pe cel tare, a rapi vasele lui, a calca peste aspida si vasilisc.
Sa lepadam cârtirea, sa lepadam plângerile împotriva sortii noastre, sa lepadam tristetea si tânjeala din inima, care fac sufletele slabe sa sufere mai mult decât necazurile însele. Sa lepadam tot gândul la razbunare si la rasplatirea raului cu rau. A Mea este razbunarea, Eu voi rasplati (Rom. 12, 19), a zis Domnul. Vrei sa înduri necazurile cu usurinta si înlesnire? Sa îti fie dorita moartea pentru Hristos. Aceasta moarte sa stea necontenit înaintea ochilor tai. Omoara-te în fiecare zi prin înfrânarea de la toate poftele pacatoase ale trupului si ale duhului; omoara-te prin lepadarea voii tale si lepadarea îndreptatirilor de sine aduse de ratiunea cea cu nume mincinos si de constiinta vicleana a omului celui vechi; omoara-te înfatisându-ti în culori vii moartea ta, pe care nu vei putea s-o ocolesti. Ni s-a dat porunca de a urma lui Hristos, luându-ne crucea. Asta înseamna ca trebuie sa fim întotdeauna gata sa murim cu bucurie si veselie pentru Hristos. Daca vom dobândi o astfel de asezare sufleteasca, lesne vom îndura orice necaz vazut si nevazut. Cel ce doreste sa moara pentru Hristos, ce necaz, ce jignire nu va îndura cu marime de suflet? Ni se par grele necazurile noastre tocmai pentru ca nu vrem sa murim pentru Hristos, nu vrem sa ne punem numai în El toate dorintele, toate nadejdile, toata întelegerea, toata mostenirea, toata fiintarea noastra. Cel care nazuieste a urma lui Hristos si a fi împreuna mostenitor cu Dânsul trebuie sa urmeze cu râvna patimirilor Lui. Cei ce Îl iubesc pe Hristos si urmatorii Lui îsi arata si îsi dovedesc zalogul cel de taina prin faptul ca sufera toate necazurile care li se trimit de sus nu nu mai cu seninatate, ci si cu râvna, si cu osârdie, si cu bucurie, si cu recunostinta, punându-si în Hristos toata nadejdea lor.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sofia, Bucuresti, 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

sursa

PĂCATUL CURVIEI

Păcatul curviei este când cineva necăsătorit se împreunează cu altă persoană. Chiar si ginerele cu mireasa, înainte de a se cununa în biserică, nu au voie să se împreune. Dacă se împreună, fac păcatul curviei. Mireasa, când se îmbracă în haina albă, simbolizează curătenia ei sufletească si trupească si deci dacă s-a împreunat, chiar cu viitorul ei sot, si-a întinat acea haină albă si nu mai are voie să o îmbrace. Atât băiatul, cât si fata, dacă s-au împreunat cu alte persoane înainte de căsătoria lor, au făcut păcatul curviei. De asemenea femeile văduve sau bărbatii văduvi, dacă gresesc cu alte persoane fac păcatul curviei.

PĂCATUL PRECURVIEI

Păcatul precurviei este infidelitatea conjugală. Adică după ce s-a căsătorit cineva si greseste cu altă persoană face păcatul precurviei. Deci păcatul curviei îl face cel necăsătorit, iar păcatul precurviei îl face cel care s-a cununat. Păcatul precurviei este mult mai greu decât al curviei deoarece atunci când cineva se căsătoreste depune jurământ înaintea lui Dumnezeu că va păstra fidelitatea conjugală până în mormânt, adică nu va însela sotia niciodată sau sotia nu-l va însela pe sot niciodată. În momentul când unul din soti cade în acest păcat de infidelitate, cade în păcatul precurviei. Păcatul curviei se pedepseste cu 7 ani oprire de la împărtăsanie, iar cel al precurviei cu 15 ani, deci dublu. Din cauza acestui păcat al precurviei se întâmplă toate relele în familie.

Când sotul, spre exemplu, a căzut în păcat cu altă femeie, s-a spurcat, cu alte cuvinte cu ea, după aceea se îm preună cu femeia lui, o spurcă si pe femeia lui si implicit spurcă toată casa. Această spurcăciune înseamna introducerea diavolilor în casa sa. Dacă este constient de acest fapt grav, părăseste păcatul, nu îl mai face, se spovedeste, face canonul rânduit de preot si se căieste din toată inima lui. Atunci Dumnezeu îl poate ierta si nu se mai răsfrânge asupra familiei sale. Însă dacă acea persoană nu încearcă să părăsească păcatul, nu se spovedeste sau, mai grav, nici nu ia în seamă gravitatea acestui păcat si continuă să-l facă, urmările catastrofale în familie sunt inevitabile. O dată ce bărbatul se împreună cu acea femeie străină se produce o legătură ilegală ce afectează legătura lui legală cu sotia sa. Iubirea nu poate fi manifestată la două persoane în acelasi grad. Cu siguranta iubirea de sotie se diminuează si trece pe locul secundar; dacă se continuă asa poate să se stingă defînitiv dragostea sotului fată de sotie. De aici încolo apar marile probleme. Apar certurile, apare gelozia, apar invidia, ura, bătăile, iar dacă se continuă mai mult timp se ajunge până la despărtire.Iată ce poate face precurvia!

Femeile foarte usor cad în această plasă atunci când au serviciu si pleacă de acasă. Locul femeii este acasă.

Un alt mare păcat al precurviei este împreunarea între rude. Este atunci când cineva păcatuieste cu o rudă: verisor, unchi, nasi sau, mai grav, incestul, când părintii păcătuiesc cu proprii lor copii.

Iar altul din cele mai grave păcate ale precurviei este perversitatea sexuală. Acest păcat poate fi facut de către soti în mod anormal si nenatural, în chip animalic si demonic sau, mai grav, când se face între persoane de acelasi sex. Aceste păcate făcute de oameni depăsesc chiar si animalele. Aceste păcate aduc foc din cer peste omenire, asemenea celor două cetăti Sodoma si Gomora din Vechiul Testament, care au fost arse cu focul coborât din cer din pricina acestor păcate.

PĂCATUL PORNOGRAFIEI

O metoda a satanei pentru intinarea mintii, inimii, trupului si a întregii fîinte umane este pornografia. Acest păcat a luat proportii în ultimii ani, cum nu a fost de când este omemrea. Imaginatia are cea mai mare putere de penetrare asupra fiintei umane. O imagine, o fotografie când o vezi ti se întipăreste în minte si poate să ne-o reaminteasca diavolul si peste zeci de ani de zile. Când privesti mai ales la o fotografie pomografică sau la un film pornografic este cel mai nociv lucru pe care-l poti face. Mai ales acei tineri care se spurcă cu acele imagini, foarte greu si le vor putea alunga din minte sau poate chiar toată viata vor fi obsedati. Trebuie să fim foarte atenti la ceea ce privim, la ceea ce înmagazinăm în sufletul nostru prin imaginatie. Nu trebuie să existe niciodată curiozitate. Acestea sunt momelile psihologice ale satanei. Diavolul vrea să întineze toate mintile oamenilor de la cei mai tineri, până la cei mai în vărstă. Pornografia este cea mai distructivă armă a satanei. Se observă la multi oameni cum poartă la ei sau în masini asemenea spurcăciuni de fotografii. Cum de nu le este rusine de copii sau cum de nu se tem că pot îndobitoci pe copiii lor, dându-le prilejul să se strice foarte usor. Ne întrebăm cum poate un om să gândească pozitiv, sa aibă mintea la Dumnezeu, când el tot timpul are în fată asemenea imagini murdare pornografice. Parcă a luat diavolul mintile cu totul unor asemenea oameni! Nu trebuie să ne mai mire în aceste situatii răul care este în lume. Feriti mintile curate ale copiilor! Nu le spurcati! Ajutati-vă ajutând pe acesti copii!

PĂCATUL AVORTULUI

Pentru ce se căsătoresc oamenii? Pentru a îndeplini trei scopuri: să înmultească neamul omenesc, să se ajute reciproc, să stârpeascâ patimile desfrânării. Deci doi tineri când se căsătoresc, dacă încalcă unul din cele trei scopuri, fac un mare păcat. Unul din cele trei scopuri care se încalcă foarte des este cel al înmultirii oamenilor, al procreării. Nu lasă mersul normal al vietii, ci îsi programează câti copii să facă, după bunul lor plac. Lasă un copil sau doi să se nască si restul îi aruncă la canal. Cea mai oribilă crimă este avortul, când mama îsi omoară propriul copil. Nici animalele nu fac asa ceva, dimpotrivă nasc câti pui le dă Dumnezeu si îi iubesc foarte mult. Toate păcatele se pot ierta, spun Sfintii Părinti, dar păcatul acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar cu pretul unor osteneli, nevointe, al unei pocăinte care pot dura viata întreagă. Sângele acelui prunc nevinovat strigă din pământ. Acei prunci avortati plâng înaintea lui Dumnezeu si cer răzbunarea sângelui vărsat de mamă. Cel mai mare bine pe care-1 poti face în viată, ca om căsătorit, este să dai viată mai departe. Oricât ai posti, oricât te-ai ruga, oricât ai da de pomană, oricâtă nevointă ai face în viată, nu este mai mare lucru ca atunci când dai viată unui om. Toti Sfintii din ceruri cu toti îngerii si întregul cer se bucură când se naste un copil. Singură mama poate să facă o asemenea minune, ea este singurul laborator ce poate da nastere unei fiinte umane. Dacă refuză a da nastere, a da viată, refuză ea însăsi a avea viată vesnică. Majoritatea femeilor, foarte comod, justifică faptul că nu nasc copii mai multi datorită contextului în care trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească si să-i crească. Insă aceasta este o mare cursă pe care le-o întinde satana. Trebuie să fim constienti că Dumnezeu niciodată nu va da voie să se nască un copil fară a avea asigurată bucătica lui de pâine. Este un mers firesc si natural al lucrurilor să se întâmple asa. Atunci când nu avem credintă în Dumnezeu se produce nefirescul, nenaturalul. Atunci când cineva avortează nu are credintă în Bunul Dumnezeu, în faptul că El este deasupra si va ocroti acel copil; lipsind credinta în Dumnezeu se ajunge la păcatul pruncuciderii, adică al avortului.

sursa: sfaturiortodoxe.ro

Pana in secolul al noualea Biserica nu a cunoscut vreo randuiala a casatoriei separata de Sfanta Liturghie. In mod normal, dupa indeplinirea casatoriei civile, cuplul crestin primea impartasania, iar aceasta impartasire era – dupa Tertulian – pecetea casatoriei, implicand toate responsabilitatile crestine pe care le-am discutat mai sus.

Totusi, o solemnizare specifica a aceste Taine este mentionata de catre scriitorii crestini incepand cu secolul al patrulea: o randuiala a “incununarii”, savarsita in timpul Liturghiei Euharistice. Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, cununile reprezinta biruinta asupra “patimilor”, caci casatoria crestina – o taina a vesniciei – nu a fost indeplinita “dupa trup”. Dintr-o epistola a Sfantului Teodor Studitul (826) invatam ca incununarea era insotita de o scurta rugaciune citita de catre preot sau episcop, “inaintea intregului popor” la Liturghia duminicala. Textul rugaciunii, dat de Sfantul Teodor, este urmatorul: “insuti, Stapane, trimite mana Ta din sfant lacasul Tau si-i uneste pe robii tai acestia. Si le da celor pe care ii unesti armonia mintii; incununeaza-i intr-un trup; cinstita fa casatoria lor; pazeste-le patul nespurcat; invredniceste-i sa duca viata lor fara de intinaciune”. Cartile liturgice ale aceleiasi perioade (cum este si faimosul codice Barberini) cuprind cateva scurte rugaciuni similare celei citate de Sfantul Teodor. Toate aceste rugaciuni sunt concepute pentru a fi citite in timpul Liturghiei.

Totusi, aspectul acestei scurte randuieli a incununarii nu inseamna ca ea a devenit imediat obligatorie pentru toti crestinii care se casatoreau. Celebra colectie de legi, cunoscuta sub numele de Epanagoge, descriind in detaliu relatiile dintre Biserica si Stat – si al carui autor este foarte probabil marele patriarh Fotie (857-867, 877-886) – propune crestinilor trei modalitati de incheiere a casatoriei: “”, scrie Fotie, “este o alianta intre sot si sotie si unirea lor pentru intreaga viata; se face prin binecuvantare, sau prin incununare, sau printr-un acord” (XVI, 1). Din secolul al saselea pana in secolul al noualea, legislatia imperiala de stat a acordat Bisericii un control din ce in ce mai mare asupra casatoriilor (a se vedea, spre exemplu, novela 64 a lui Justinian), insa nu a transformat “incununarea” intr-o obligatie legala.

Pasul decisiv in aceasta directie a fost facut la inceputul secolului al zecelea, si aceasta masura a coincis cu aparitia randuielii cununiei ca slujba separata de Euharistie. insa care este factorul care a generat aceasta schimbare ce a modificat fundamental intelegerea casatoriei – daca nu chiar sensul acesteia – pentru marea majoritate a credinciosilor?

Raspunsul poate fi usor gasit in decretul imperial care intarea schimbarea. in novela 89 (novela = “noua lege”) imparatul bizantin Leon VI (+912) isi exprima mai intai regretul cu privire la faptul ca, in legislatia imperiala mai veche, doua acte: adoptia de prunci si casatoria, au fost considerate pure formalitati civile. Apoi a declarat ca ambele acte – atata timp cat implicau cetateni liberi, iar nu sclavi – vor fi marcate printr-o ceremonie a Bisericii. O casatorie care nu este binecuvantata de Biserica “nu va fi socotita a fi casatorie”, ci concubinaj nelegiuit.

Cateva aspecte ale acestui text merita atentia noastra – spre exemplu, paralelismul intre casatorie si adoptie, si faptul ca sclavii nu erau cuprinsi in noua lege. insa cea mai importanta consecinta a decretului este faptul ca Biserica este investita cu responsabilitatea oferirii unui statut legal casatoriei. in ciuda stranselor legaturi dintre Biserica si Stat, care existau in secolul al noualea in toate tarile crestine, o astfel de responsabilitatea a fost destul de neobisnuita pentru Biserica. intr-adevar, schimbarea era socanta. inainte de Leon VI, un cetatean putea intra intr-o casatorie dezaprobata de Biserica (a doua sau a treia casatorie, o casatorie “mixta” etc), si facea acest pas in deplina legalitate. Daca era crestin, actiunea sa ducea la o perioada de penitenta si excomunicare [oprire de la impartasire] (cum vom vedea mai jos), insa ramanea in bune raporturi cu legea. Dupa Leon VI, Biserica a trebuit sa confere statut legal tuturor casatoriilor, chiar si a celor care contraveneau normelor crestine. Bineinteles, in principiu, noua situatie i-a permis Bisericii sa exercite un control al moralitatii tuturor cetatenilor; dar, in practica, deoarece acesti cetateni nu erau toti sfinti, Biserica a fost obligata nu doar sa binecuvinteze casatorii pe care nu le aproba, ci chiar sa le “dizolve” (adica sa pronunte “divorturi”). Distinctia dintre “secular” si “sacru”, dintre societatea umana cazuta si imparatia lui Dumnezeu, dintre casatoria privita ca un contract si casatoria ca taina, a fost in parte umbrita.

Biserica a avut de platit un pret scump pentru noua responsabilitate sociala pe care a primit-o; a trebuit sa “secularizeze” atitudinea sa pastorala in privinta casatoriei si practic, a trebuit sa abandoneze disciplina sa penitentiala. Era posibil, spre exemplu, sa i se refuze unei vaduve binecuvantarea Bisericii, atunci cand acest refuz implica lipsirea femeii de drepturile sale civile pentru unul sau doi ani? indata ce taina cununiei – primita in Biserica – a devenit obligatorie prin lege, compromisurile de tot felul au fost inevitabile; si, simultan, ideea potrivit careia casatoria este o legatura unica si eterna – reflectand unirea dintre Hristos si Biserica – a fost umbrita in practica pastorala a Bisericii si in constiinta credinciosilor. imparatul Leon VI insusi, autorul novelei, a forta Biserica sa-i aprobe a patra casatorie cu Zoe Carbonopsina, in 906.

Totusi, singurul compromis pe care Biserica nu a putut sa-l accepte a fost nesocotirea sfinteniei Euharistiei: nu putea, spre exemplu, sa impartaseasca un neortodox, sau un cuplu care pasea in a doua casatorie. Astfel, a trebuit sa dezvolte o randuiala a casatoriei separata de Euharistie. Schimbarea a fost mai usor de acceptat ca urmare a faptului ca legatura evidenta dintre cununia bisericeasca si Euharistie a fost oricum pierduta imediat ce casatoria bisericeasca a devenit o cerinta legala.

Totusi, nici chiar novela lui Leon VI nu a reusit sa suprime in intregime posibilitatea unei categorii particulare de membrii ai Bisericii de a se casatorii sacramental, prin Euharistie, fara randuiala separata – si adesea scumpa – a “incununarii”. Sclavii, spre exemplu, reprezentand mai mult de jumatate din populatia Imperiului, nu erau afectati de noua lege. Aceasta discrepanta a legii casatoriei in privinta sclavilor si a cetatenilor liberi a fost suprimata de imparatul Alexie I Comnenul (1081-l118) care a emis o alta novela decretand obligatorie “incununarea” si pentru sclavi.

Stabilind o randuiala a “incununarii” separata de Euharistie, Biserica nu a uitat, totusi, legatura originara si normala dintre casatorie si Euharistie. Acest fapt este limpede observat in textul Sfantului Simeon al Tesalonicului citat mai jos (anexa IV). Vechile forme ale randuielii includeau impartasirea mirilor – iar rubrica tipiconala zice: “daca sunt vrednici” – cu Tainele pastrate [de la o Liturghie anterioara], impartasirea era precedata de exclamatia preotului: “Cele mai inainte sfintite Sfinte, sfintilor!” si era insotita de cantarea unui chinonic (priceasna): «Paharul mantuirii…». O randuiala a cununiei incluzand si impartasirea cu Sfintele Taine pastrate [de la o Liturghie precedenta] a fost folosita in Biserica pana chiar in secolul al cincisprezecelea. Ea poate fi gasita in manuscrisele grecesti pana in secolul al treisprezecelea iar in cartile slavone pana in secolul al cincisprezecelea, in cazurile in care mirii nu erau “vrednici” – adica, atunci cand casatoria nu era in conformitate cu normele Bisericii – acestia nu erau impartasiti cu Sfintele Taine, ci primeau doar paharul de obste cu vin binecuvantat de preot. Aceasta practica – similara cu impartirea anafurei (an-tidoron) la sfarsitul Liturghiei celor care mi sunt “vrednici” de impartasire – a devenit practica universala, si este inca pastrata astazi. Dar chiar si randuiala noastra contemporana pastreaza cateva aspecte ce stau marturie pentru legatura initiala cu Euharistia. Slujba incepe, asemeni Liturghiei, cu exclamatia: “Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh”, iar primirea paharului de obste este precedata de cantarea rugaciunii Tatal nostru…, la fel ca si la Liturghia Euharistica.

In traditia sa canonica si practica, Biserica a recunoscut, de asemenea, faptul ca Euharistia este adevarata “pecete” a casatoriei. Casatoriile incheiate inainte de Botez, adica fara legatura cu Liturghia, nu au niciun sens sacramental. Un crestin proaspat botezat poate pasi intr-o a doua casatorie cu o femeie crestina si, apoi, poate fi admis sa candideze la hirotonia intru preot, ca si cand ar fi fost casatorit doar o singura data (canonul 17 Apostolic). Pe de alta parte, dupa cum am vazut mai sus, un cuplu necrestin primit in Biserica prin Botez, Mirungere si impartasanie nu este “recasatorit”; primirea impreuna a Euharistiei este plinirea crestina a casatoriei lor “firesti” incheiate in afara Bisericii.

In vremurile noastre, legatura dintre casatorie si Euharistie trebuie – si poate fi usor – restabilita. Ce cale mai buna are Biserica pentru a aratata fiilor ei adevaratul sens sacramental al actului pe care ei il indeplinesc?

John Meyendorff

sursa: crestinortodox.ro

Enuntarea mai explicita a tuturor scopurilor casatoriei crestine, inaltata prin har, se face in insasi randuiala Tainei prin care harul dumnezeiesc se impartaseste celor ce se casatoresc, in vederea realizarii lor.

Savarsitorul Tainei este in Biserica ortodoxa preotul, pentru ca prin el vine in fata celor ce se casatoresc si in mijlocul lor in mod invizibil insusi Hristos, Care pecetluieste legatura naturala pe care ei o realizeaza prin consimtirea intre ei si care ii mentine pe acestia uniti in El; si pentru ca prin preot casatoria celor doi se insereaza ca celula vie a Bisericii, umpluta de harul lui Hristos din ea. A considera casatoria incheiata numai prin consimtirea sotilor, ca in catolicism, unde preotul e numai martor, inseamna a o vedea numai la nivelul ei de legatura naturala. Inca Sfantul Ignatie Teoforul, in Epistola catre Policarp (inceputul sec. II), a spus: “Cei ce se casatoresc sa nu efectueze legatura lor decat cu aprobarea episcopului”.

Binecuvantarea casatoriei prin preot e atestata de canonul 7 de la Neocezareea. Primitorii sunt doi credinciosi ai Bisericii, de sex diferit, necasatoriti, din care nici unul nu a fost casatorit bisericeste mai mult de trei ori si care nu au intre ei o rudenie mai apropiata de gradul cinci. Casatoriile mixte intre ortodocsi si eterodocsi sunt permise cu conditia ca pruncii sa fie crescuti in credinta ortodoxa, iar Taina sa se savarseasca ortodox. Casatoria nu e admisa dupa hirotonie diaconilor si preotilor, iar la treapta arhieriei nu e admis cel ce a fost casatorit vreodata, afara de cazul cand sotia a murit, sau s-a retras in monahism.

In ce priveste randuiala savarsirii Tainei, ea are o introducere in logodna, adica in fagaduinta ce si-o dau viitorii soti de a se uni in casatorie, fagaduinta binecuvantata si ea de preot. Ea se producea si se mai produce si azi uneori cu oarecare timp inainte de cununie, ca cei doi tineri sa se pregateasca pentru ea, dar si pentru a se angaja reciproc inainte de a fi gata pentru cununie. Dar intrucat Biserica considera pe cei logoditi ca fiind obligati unul fata de altul ca si prin casatorie, astazi de cele mai multe ori logodna se savarseste imediat inainte de cununie.

Logodna se savarseste prin schimbarea inelelor intre viitorii soti, dupa ce preotul i-a insemnat cu ele in semnul crucii, spunand la barbat cuvintele: “Se logodeste robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Acelasi lucru il face si la femeie, indicand-o si pe ea pe nume, ca sa se arate egalitatea personala a lor si libertatea fiecaruia in savarsirea acestui act. Dar la fiecare se aminteste si numele celuilalt si cu fiecare inel e insemnat la frunte fiecare din ei, ca sa se arate ca prin inele ei sunt legati unul de altul pe toata viata in numele Sfintei Treimi, tinandu-se seama si de semnificatia puterii spirituale a crucii pentru intarirea unitatii lor.

Inca de la inceputul randuielii logodnei, barbatul si femeia, sau nunii in numele lor, tin cate o lumanare aprinsa, aratand ca vor umbla in lumina lui Hristos si a voii Lui, facand prin aceasta din casatoria lor o casatorie plina de un sens superior. Daca logodna a inceput-o preotul cu “Binecuvantat este Dumnezeul nostru…”, ca pe o ierurgie, cununia o incepe cu “Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh”, ca la orice Taina, prin care se da harul. Caci de abia acum incep obligatiile convietuirii, care au nevoie de ajutorul harului. Si de abia acum cei doi se incadreaza ca o unitate a iubirii si roditoare de prunci in imparatia lui Dumnezeu, sau in Biserica, menita sa creasca. In prima rugaciune preotul cere lui Hristos ca El insusi sa vie de fata ca la nunta de la Cana si sa dea celor ce se cununa “viata pasnica, lungime de zile, minte intreaga, dragostea unuia fata de altul, sa-i mentina in lungime de zile, dar de prunci, cununa cea nevestejita a slavei…, sa pazeasca patul lor neispitit”, belsug din roadele pamantului, “ca sa dea si celor lipsiti”. Deci toate lucrurile pozitive de care are nevoie unirea celor doi, dar mai presus de toate dragostea intre ei si ferirea de ispita infidelitatii, al carui gand se poate furisa in unul sau altul. Dar nu se uita nici de obligatia darniciei fata de cei lipsiti. Casatoria nu e o monada preocupata cu zgarcenie numai de ea insasi.

In a doua rugaciune, dupa ce se aminteste ca Dumnezeu a creat pe om ca “imparat al zidirii” si, socotind ca nu este bine sa fie singur, i-a dat femeia ca sa fie un trup nedespartit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult pazirea de tot felul de primejdii a celor ce se cununa. In legatura cu aceasta, cere lui Dumnezeu sa le dea bucuria pe care a avut-o imparateasa Elena cand a aflat crucea si sa-si aduca aminte de cei doi, precum si-a adus aminte de cei 40 de mucenici, trimitandu-le cununi din cer. Se face deci aluzie la greutatile care pot surveni in familie si la crucea pe care ele o reprezinta si pe care ei trebuie sa o poarte cu rabdare, ca sa ia cununa din cer. Se arata prin aceasta si acest inteles al cununilor cu care vor fi incununati cei doi, care reprezinta si necesitatea unui efort plin de fermitate in viata de familie. Si iarasi preotul cere de la Dumnezeu pentru ei “prunci buni”, “o intocmire de gand a sufletelor si a trupurilor”, sporire spre tot lucrul bun. Casatoria fericita implica armonia sufletelor si a trupurilor, care amandoua depind de “unitatea de gand” a celor doi.

In rugaciunea a treia, preotul cere: “Si acum, insuti Stapane, trimite mana Ta din sfantul Tau locas si uneste pe robul Tau (N), si pe roaba Ta (N), pentru ca de la Tine se uneste barbatul cu femeia. Uneste-i pe dansii intru unirea gandului, incununeaza-i intr-un trup, daruieste-le lor roada pantecelui, castigare de prunci buni”. Unirea lor trupeasca izvoraste dintr-o unitate de gand, dintr-un acord al inimilor, care concura spre aceasta unire. Ea e “simfonia” de care vorbea mai inainte P. Florensky. Fiecare din cei doi se pastreaza ca persoana, caci fiecare gandeste si voieste si simte, dar gandeste, voieste si simte in acord cu celalalt, pentru acela, in convergenta cu acela. Nici un gand contrar celuilalt nu-si face loc in legatura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cununa de marire si de cinste. Dar numai pentru ca accepta eventualitatea zamislirii pruncilor, spiritualizandu-se si prin aceasta asumare de responsabilitate comuna.

In felul acesta unirea trupeasca dintre barbat si femeie devine, dintr-un act de concupiscenta pacatoasa, cum e in afara de casatorie, un act voit de Dumnezeu si binecuvantat de El.

Dupa a treia rugaciune, preotul aseaza cununa pe capul barbatului, dupa ce a atins cu ea fruntea fiecaruia si a facut semnul crucii pe fata barbatului, rostind cuvintele: ” Se cununa- robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”. Apoi aseaza in acelasi fel cununa pe capul miresei. Acesta e actul central al Tainei, act prin care ea se realizeaza de fapt.

Atingand cu fiecare cununa fruntea fiecaruia din cei doi si amintind pe amandoi la asezarea cununii fiecaruia, arata ca cununa fiecaruia este intr-un fel si a celuilalt; fiecare isi poarta cununa sa intrucat e unit cu celalalt, intrucat ea e unita cu a celuilalt. In iubirea intre ei sta cununa si marirea fiecaruia.

Cununa e semnul maririi si al cinstei, o spune preotul indata dupa incununare: “Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii”. Marirea e legata de cinste si invers. Marirea si cinstea lor e vazuta de Dumnezeu si de oameni. Ea consta in fidelitatea si in iubirea dintre cei doi, in jertfelnicia unuia pentru altul, in exercitiul raspunderii unuia fata de altul, in asumarea straduintelor necesare vietii de familie. In implinirea tuturor acestora consta realizarea unei perechi fericite, atata cat e cu putinta pe pamant. Creatia intreaga castiga de la armonia acestei perechi pe drumul ei spre armonizarea voita de Dumnezeu.

Cununa este in acelasi timp o coroana, semn al cinstei si al demnitatii. Coroana o poarta imparatul; imparat este si Hristos si arhiereul. Ea e semnul unei seriozitati, al unei maturitati si al unei raspunderi ce se incredinteaza cuiva pentru apararea, ocrotirea si calauzirea celorlalti. Prin incoronare se arata ca cei doi au iesit de sub grija parintilor, au primit raspunderea pentru propria lor viata, raspunderea unuia pentru altul, raspunderea comuna pentru familia lor si pentru copiii lor viitori, ca cetate a lor. Omul nu e intreg pana ce nu a ajuns apt sa primeasca aceasta raspundere pentru sine si pentru altii. Daca omul a fost adus la existenta de Dumnezeu ca “imparat al creatiei”, el isi realizeaza aceasta demnitate, care-i o demnitate de raspundere, in mod special si concret prin asumarea responsabilitatilor legate de viata de familie, in care sunt implicate si responsabilitati pentru viata sociala si pentru viata lumii in general.

“Sfantul Ioan Gura de Aur vede in cununa simbolul ascezei conjugale, pentru a atinge castitatea, integritatea fiintei”. Cununile se dau de fapt mucenicilor pentru rabdarea lor in credinta. Sotii au de rabdat si ei asaltul multor ispite in viata conjugala; trebuie sa rabde multe greutati, ca sa ia cununa iubirii depline. Marirea ce o da cununa este impreunata si cu suportarea unei asceze, a unei infranari si rabdari si cu implinirea plina de eforturi a unor responsabilitati. De aceea se face cu cununa semnul crucii pe fata celor pe al caror cap e asezata.

Dupa citirea Apostolului si a Evangheliei, preotul cere intr-o rugaciune iarasi “pazirea cinstita a nuntii lor” si “pazirea nespurcata a patului”, desigur de o libidinozitate oarba si iresponsabila si de un gand de infidelitate, care amandoua ii coboara pe amandoi de la respectul reciproc ca persoane si de la comuniunea ca persoane. Cu cat e dragostea mai deplina, mai adanca, cu atat e mai casta. De aceea preotul cere in continuare lui Dumnezeu ajutor ca “sa fie legatura lor fara de pacat”. Numai asa iubirea lor este deplina. Patul nespurcat, ca legatura neprihanita sau casta, consta in spiritualizarea celor casatoriti, in spiritualizarea legaturii lor trupesti prin toata iubirea, respectul si raspunderea de a se rabda si ajuta reciproc si de a progresa in ele, castigand prin aceasta si respectul celorlalti oameni si al maririi de la Dumnezeu.

Li se da apoi sa bea dintr-un pahar comun, aratandu-se ca se vor indulci din dulceata comuna a dragostei si a bucuriei. Preotul ii conduce apoi legati de mana in jurul tetrapodului de trei ori, ceea ce inseamna neintreruperea legaturii si iubirii lor. “Drumul vietii conjugale nu mai e un simplu itinerariu; el este plasat pe axa eternitatii; de acum mersul lor comun este asemenea axei nemiscate a unei roti care se invarteste”, a miscarii stabile a sufletelor in Dumnezeu. Nimic nu va intrerupe iubirea si fidelitatea lor, nimic nu se va intercala in ea, nimic nu o va scoate din statornicia ei.

In timpul acestui drum, se canta imnul de bucurie al lui Isaia pentru zamislirea Fiului lui Dumnezeu in pantecele Fecioarei. Acum s-a pus temeiul unor noi oameni, chipuri ale lui Hristos cel intrupat. Cei ce se vor naste din aceasta casatorie vor fi si ei membri ai imparatiei eterne a lui Dumnezeu. Cerul insusi se bucura pentru aceasta sporire a imparatiei lui Dumnezeu. In timpul inconjurarii se mai cere sfintilor mucenici ca prin rugaciunile lor sa se mantuiasca sufletele celor ce se cununa, printr-o rabdare care imita rabdarea lor. Bucuria nasterii de prunci, bucuria iubirii intre soti nu e lipsita de infranari, de suportari de dureri si de stradanii. Sunt aceleasi imne care se canta si la Botez si la Hirotonie pentru aceleasi motive pentru nasterea de noi membri ai imparatiei lui Dumnezeu, pentru cresterea lor viitoare, care nu e lipsita de eforturile infranarii, ale rabdarii si ale stradaniilor.

Luand cununile de pe capul celor incununati, preotul vorbeste iarasi de marirea lor, caci ei vor purta in chip nevazut toata viata cununile lor de vor trai in iubire adevarata, in curatia fidelitatii si in raspundere si respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar in imparatia cerurilor: “Dumnezeule… primeste cununile lor in imparatia Ta, pazindu-i nespurcati si fara prihana si neispititi”.

In otpustul randuielii Nuntii sunt pomeniti imparatii Constantin si Elena si mucenicul Procopie. Cei cununati sunt ridicati la o cinste imparateasca si la conlucrare pentru credinta, asemenea imparatilor Constantin si Elena, si la rabdarea greutatilor asemenea mucenicilor. Bucuria de cele bune, inaltarea la dragostea curata si desavarsita e impreunata cu lupta pentru cele bune, cu greutatile infranarii si ale rabdarii. Greutatile se amesteca cu dulceata unirii trupesti si sufletesti, avand un rol in spiritualizarea ei.

Crestinismul este realist. Nu se avanta in promisiuni de fericire neumbrita de greutati, caci viata e imbinata din amandoua laturile. Dar fericirea are totusi castigul final. Cine asteapta numai fericire de la casatorie, numai placeri, nu o va putea suporta lung timp.

Rezumand, se poate spune ca harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se casatoresc ca sa poata frana tendinta spre satisfacerea exclusiva a poftei trupesti, care coboara pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului patimas al celuilalt, ca sa poata frana orice altfel de egoism si infidelitate a unui sot in raporturile cu celalalt; e cerut pentru intarirea rabdarii fiecaruia fata de insuficientele celuilalt si a vointei de ajutorare a lui, ca sa faca adanca iubirea lor in Hristos, care nu e posibila fara infranarea egoismului fiecaruia; in sfarsit e cerut pentru nasterea de prunci, care echivaleaza si ea cu infranarea egoismului de toate felurile si cu inaintarea spre comuniunea deplina. Toate acestea dau o castitate legaturii casatoriei, o cinste si o noblete fiecaruia din soti, o deschidere reala a unuia spre altul, spre Dumnezeu, spre semeni; prin toate acestea ei isi castiga mantuirea. Toate acestea si le promit si ei unul altuia si pentru toate se roaga si ei si rudeniile lor impreuna cu preotul, in timpul slujbei.

Sau intr-o alta formulare si mai rezumativa: harul acestei Taine se da pentru dragostea totala si deci neprihanita intre cei ce se casatoresc, pentru ajutorul si rabdarea reciproca, pentru suportarea si biruirea cu rabdare a tuturor greutatilor. Viata in doi e complexa, avand parte si de bucurii procurate de dragostea si de daruirea reciproca, care are in ea o anumita infinitate, dar si de greutati si de neputinte legate paradoxal cu indefinitul tainic al persoanelor umane.

Parintele Dumitru Staniloae

sursa:  crestinortodox.ro

Avionul patronului celui mai mare lanţ de clinici pentru avort din SUA s-a prăbuşit într-un cimitir lângă un monument al copilului necunoscut

În urma prăbuşirii avionului privat din Montana (SUA) într-un cimitir, mass media a raportat că au murit 7 adulţi şi 7 copii, însă a omis să raporteze câteva aspecte semnificative: avionul aparţinea lui Bud Feldkamp, deţinătorul unei serii private de clinici de avort. Cimitirul în care s-a prăbuşit avionul era unul catolic numit “Sfânta Cruce” care conţinea un “mormânt al nenăscutului” la care se rugau localnicii în fiecare joi sf. Rozariu pentru încetarea avorturilor. Acest memorial s-a înălţat în cinstea tuturor copiilor care au murit din cauza avortului.

Ştirile au mai omis să spună Irving “Bud” Feldkamp a achiziţionat cu patru ani în urmă cea mai amplă afacere de avorturi din stat, “Family Planning Associates”, care efectuează mai multe avorturi până în primele 5 luni de sarcină în California decât orice alt furnizor de avort, inclusiv Planned Parenthood.

Din afacerea sângeroasă a avorturilor a putut întreţine avionul privat care a transportat familia acestuia într-o vacanţă la The Yellowstone Club. În acest accident de avion au murit două fiice de-ale lui, doi gineri şi cinci nepoţi împreună cu pilotul şi cu 4 prieteni de familie.

Deşi pilotul avea o experienţă îndelungată de zbor la armată, el nu a raportat nici o problemă thenică controlorilor aviaţiei iar cauza prăbuşirii a rămas un mister.

Aceste fapte au fost consemnate de Gingie Edmonds, un activist pro-life care dă mărturie despre întâlnirea dânsului cu familia Feldkamp, rugându-se pentru ei, arătându-le mulaje fetale şi atenţionându-i să renunţe de dragul copiilor săi la afacerea cu sângele inocenţilor.

sursa: www.eph.md si Free Republic