La avva Lucius a venit un frate care i-a spus gandurile sale si dorintele pe care le avea in inima. La un moment dat, tanarul i-a spus parintelui ca vrea sa se faca pelerin. Pentru ca a cerut sfat, avva Lucius i-a spus:

- Da, dar dupa ce ai invatat sa pui paza limbii !

Apoi, fratele cel tanar i-a spus:

- Vreau sa postesc.

- Bine faci, i-a raspuns avva Lucius, dar sa incepi cu abtinerea de la orice gand rau.

Fratele continua sa-i spuna:

- Vreau sa fug de oameni.

Batranul i-a raspuns:

- Da, dar dupa ce ai dovedit ca esti capabil sa traiesti cu toata dragostea in mijlocul lor.

Vă prezentăm în cele ce urmează o convorbire cu un nou dreptslăvitor creştin din Londra, ce a luat numele de Daniil. Daniil nu a fost un musulman de rând. Deşi, inevitabil, vestea acestei convertiri va ajunge la musulmanii din Londra, am ales ca pentru moment să nu dăm foarte multe amănunte, deoarece adesea au loc violenţe şi ameninţări, ajungându-se uneori şi la uciderea foştilor musulmani de către fanatici. Interlocutorul lui Daniil este părintele Nikolai Savcenko, paroh interimar al Bisericii Adormirii Maicii Domnului din Londra (Biserica Ortodoxă Rusă din afara Graniţelor – Patriarhia Rusă).

- Daniil, te rog să-mi spui câteva lucruri despre tine.

- Am fost mulţi ani un musulman devotat, împreună cu soţia şi copiii mei. M-am născut în Regatul Unit, dar am călătorit mult în viaţă prin ţările islamice. Cunosc atât cultura britanică, cât şi cea musulmană. Am locuit în Arabia Saudită, unde am studiat teologia (islamică) şi am făcut misionarism musulman printre lucrătorii străini. Am petrecut o vreme şi în Afghanistanul taliban, în Pakistan şi în Kaşmirul pakistanez. Am stat în Bosnia. În anii din urmă, m-am stabilit cu familia în Londra, unde, de ceva timp, am ajuns reprezentant al islamului în cadrul unei binecunoscute organizaţii religioase închinată păcii. În ultimii doi ani am fost şi consilier pe problemele islamului pentru Arhiepiscopul de Canterbury[1]. Acum două zile l-am sunat şi i-am spus că am primit Ortodoxia în sânul Bisericii Ruse.

- Care a fost poziţia sa?

- Arhiepiscopul de Canterbury a fost foarte bucuros. Mi-a spus mai demult că, de curând, doi angajaţi din cadrul personalului administrativ al Bisericii Anglicane au fost primiţi în Biserica Ortodoxă; el le respectă alegerea şi nu-i va da afară de la locul de muncă din administraţia Bisericii Anglicane.

- Ce te-a purtat către Hristos?

- Mai întâi de toate, dorinţa de a cerceta în amănunt Noul Testament – aceasta se întâmpla pe când mă aflam înaintea Kaabei[2], la Mecca. Trăiam pe atunci în Mecca. În Arabia Saudită, scrierile creştine sunt interzise cu străşnicie (multe pagini de internet sunt chiar blocate!), dar, dată fiind răspândirea telecomunicaţiilor moderne, Cuvântul lui Dumnezeu nu este cu neputinţă de găsit pentru cine îl caută. După o vreme, am încercat să determin un american ce lucra în capitala saudită să treacă la islam. În discuţia purtată, el mi-a răspuns cu mare curaj şi convingere. Am rămas uimit de curajul său, căci în Arabia Saudită cei ce propovăduiesc creştinismul pot fi ucişi cu uşurinţă. Convorbirile cu creştinii din Arabia Saudită au fost, pentru mine, foarte importante. Având legături cu misionarismul islamic din Arabia, am întâlnit mulţi străini. Am băgat de seamă că, în mare parte din cazuri, oamenii nu se convertesc la islam de bună voie, ci pentru a putea lucra pe mai departe în Arabia Saudită şi pentru a fi scutiţi de taxa impusă nemusulmanilor. E o realitate că veniturile nemusulmanilor sunt mai scăzute decât cele ale musulmanilor, fiindcă cei dintâi au obligaţia de plăti un impozit aparte, rânduit de Mahomed. Salariile creştinilor filipinezi din Arabia Saudită sunt foarte mici, aşa că unii trec la islam ca să câştige mai mulţi bani. Însă mulţimea covârşitoare a filipinezilor convertiţi, după ce se întorc acasă, renunţă de îndată la islam. Am început să explorez tot mai mult creştinismul şi, treptat, i-am simţit superioritatea faţă de islamism. Cu Ortodoxia am făcut cunoştinţă întâia dată la Saraievo, capitala Bosniei. Din păcate, preoţii din Saraievo nu vorbeau englezeşte, aşa că nu prea am putut afla multe. Am aşteptat un grup de imami să iasă din biserică, apoi am intrat în acea biserică sârbească şi, sub privirea uimită a preotului sârb, mi-am făcut semnul crucii şi o închinăciune până la pământ. Am ştiut atunci că, dintre toate denominaţiile creştine, Ortodoxia îmi era cea mai apropiată. Am continuat să studiez tot mai profund creştinismul şi ortodoxia, am citit cărţi şi am urmărit filme. Mi-a plăcut foarte mult filmul „Ostrovul”. După un timp, m-am hotărît să mă botez în Biserica Ortodoxă Rusă.

- Auzim în ultima vreme tot mai multe relatări despre intensificarea misiunilor creştine în ţările musulmane. Este o creştere semnificativă?

- Sunt de acord că în Arabia Saudită există mulţi creştini în taină. Eu însumi am întâlnit de mai multe ori persoane care erau, probabil, în ascuns creştini. Trebuie să înţelegeţi că în Arabia şi în alte ţări marea parte a musulmanilor se duc la moschee nu din pricina unui imbold al credinţei, ci fiindcă sunt siliţi de legi şi tradiţii. Vizitele la moschee au ajuns o povară. Musulmanii de astăzi sunt mult mai puţin credincioşi decât se crede în lumea creştină. Ţările musulmane numără multe moschei, unde se ţin rugăciuni de cinci ori în zi, dar nimeni nu intră în ele, mai puţin vinerea. În afara zilei de vineri, nu vei găsi în nici o moschee mai mult de cinci oameni care să se roage, deşi în jur se găsesc o sumedenie de case locuite de musulmani. Majoritatea musulmanilor nu se duc la moschee nici măcar vinerea. Unii încep să meargă de Ramadan, dar după acest post dispar până anul viitor. În luna Ramadanului, în cursul săptămânii vin la moschee sute de oameni, uneori chiar şi mii, dar după sfârşitul Ramadanului tot cinci rămân. Sunt mulţi care caută Adevărul şi în ţările musulmane, de aceea misiunile creştine vor spori. Mulţi propovăduiesc creştinismul în rândul prietenilor, şi de curând există posturi de televiziune şi multe pagini de internet închinate misiunii în rândul musulmanilor. În general, mulţi sunt musulmanii care se îndepărtează de islam, şi lucrul acesta se vede îndeosebi în ţările apusene. În Marea Britanie, mulţi musulmani au trecut la creştinism. Se estimează că numărul musulmanilor care au adoptat creştinismul în sânul Bisericii Anglicane este de 1000 de oameni. Mulţi dintre ei sunt pakistanezi. Aceştia au propriile lor biserici şi sunt siliţi să se ascundă de teama represaliilor din partea musulmanilor. Există şi arabi şi bengalezi convertiţi la creştinism. Cel mai adesea, ei se convertesc datorită căsătoriilor mixte.

- Au apărut recent multe articole despre răspândirea islamului în ţările apusene; s-a pretins chiar că numărul credincioşilor musulmani îl va depăşi în scurtă vreme pe cel al enoriaşilor din bisericile creştine. E ciudat că presa dă o cifră a musulmanilor ce merg la moschee cu mult mai mare decât capacitatea moscheilor existente. Însă despre asta nu se zice nimic. Care-i adevărul?

- Prezenţa la moschee în Regatul Unit este foarte scăzută. Mulţi musulmani nu merg niciodată la moschee. Tinerii, de fapt, au părăsit islamul, chiar dacă îşi spun musulmani. În moschei, le este greu să se înţeleagă cu imamii din Pakistan sau Bangladesh. Tinerii abia vorbesc urdu sau bengaleza, ştiu bine doar engleza; multora le este ruşine de islam din pricina terorismului. Consiliul nostru inter-religios a investigat prezenţa la moschee, aşa că am o imagine reală, care este foarte îngrijorătoare pentru islam; pentru unii este însă profitabil să prezinte islamul ca o mare putere. Dacă luăm, de pildă, lista moscheilor dată de publicaţiile musulmane, vom vedea că există 20 de moschei, cu multe locuri libere înăuntru – deşi numărul persoanelor de obârşie musulmană din Londra este mult mai mare, necesitând mai multe moschei. Într-o moschee mare din Londra, la rugăciunile de vineri vin vreo 300 de oameni. Într-o moschee mai mică, vreo 30. Multe moschei sunt de fapt nişte săliţe, frecventate doar vinerea. Îndeobşte, credincioşii unei moschei sunt foarte puţini, iar în marea lor parte e vorba de copii aduşi de părinţii lor. După ce cresc, ei dispar. Creştinismul dă putinţa libertăţii de alegere; de aceasta, creştinismul se adaptează mult mai bine vieţii într-un climat de îngăduinţă – islamul nu face faţă la această încercare.

- Mass-media vorbeşte despre adoptarea islamului de către mulţi britanici. Uneori, musulmanii zugrăvesc imaginea unui marş aproape triumfător al islamului prin Apus. Însă numărul actual al musulmanilor britanici este foarte mic, de vreo 1200 persoane. Ce părere aveţi de această contradicţie?

­- Nu e o întrebare uşoară. Am fost implicat în misionarismul islamic în rândul britanicilor şi pot spune că foarte puţini s-au convertit la islam. La rugăciunile de vineri, în moscheea centrală din Londra, musulmanii britanici de rasă albă sunt aproximativ 1%. În afara Londrei, nu există nici unul. Toţi musulmanii ştiu numărul real al convertiţilor la islamism. Unii primesc islamul datorită căsătoriei cu musulmani. Aceşti britanici însă nu merg la moschee, primirea de către ei a islamului a fost una formală. Adesea, ei rămân în practică creştini. Marea parte a convertiţilor la islam prin căsătorie sunt femei. În plus, mulţi descendenţi ai imigranţilor musulmani îşi spun britanici, deşi sunt copii de imigranţi pakistanezi. Nici ei nu pot fi socotiţi pe deplin „britanici musulmani”. Am vorbit cu multe femei care au divorţat de soţii lor musulmani şi pot spune din experienţă că, în Londra, doar 25 de britanice au rămas musulmane după ce s-au despărţit de soţul musulman. Însă, de regulă, căsătoriile mixte duc la o depărtare de islam. Misionarismul islamic în Apus nu dă roade. Există în Londra o organizaţie misionară închinată propovăduirii islamului, alcătuită îndeobşte din tineri. Însă aceştia se duc printre imigranţii musulmani, deoarece este o activitate mult mai eficientă, nu în rândul britanicilor, care nu primesc islamul.

Când unii musulmani spun că islamul este religia cu cea mai rapidă creştere din lume, imamii din Londra replică zicând că această creştere este una datorată exclusiv creşterii demografice, iar nu misiunii. Nu mă îndoiesc că creştinismul este mult mai puternic în misionarismul său.

- Sunt mulţi musulmani care trec la creştinism în Marea Britanie?

- Pe de o parte, sunt destul de mulţi. Lucrurile acestea se petrec fără publicitate. E adevărat că, potrivit majorităţii şcolilor de gândire ale islamului, un apostat de la islamism trebuie ucis – deşi imamii moscheii centrale din Londra spun că lepădarea de islam nu determină execuţia nimănui.

Totuşi, pe de altă parte, sunt destul de puţini, deoarece mult mai mulţi musulmani se îndepărtează de credinţa lor doar ca să devină necredincioşi. Necredinţa este o boală comună. Unii musulmani încearcă să înfăţişeze ateismul şi necredinţa ca pe un dat al civilizaţiei creştine, dar musulmanii înşişi (într-o măsură mult mai mare decât creştinii) îşi pierd credinţa în lumea apuseană. Rămâne însă exemplul foarte bun al Rusiei şi al celorlalte ţări ortodoxe, în care Biserica creşte, în ciuda libertăţii de alegere. Nădăjduiesc să vizitez odată Rusia, dar, pentru acum, trebuie să mă apuc să-mi reclădesc viaţa ca şi creştin ortodox.

Traducere: Radu Hagiu

[1] Arhiepiscopul de Canterbury este conducătorul Bisericii Anglicane (în prezent, Rowan Williams) (n.tr.)

[2] Kaaba este cel mai sfânt loc al islamului, un sanctuar de formă cubică, în interiorul căreia se găseşte Piatra Neagră, o relicvă despre care se spune că datează de la Facerea lumii; musulmanii au obligaţia de a face cel puţin o dată în viaţă un pelerinaj acolo (n.tr.).

sursa: Familia Ortodoxa

Apel la unitatea şi demnitatea Bisericii Ortodoxe

(scrisoarea celor 28 de semnatari)

   “Noi, cei ce provenim din emigranţi ai sec. XX sau avem origine occidentală, am primit cu toţii de la părinţii noştri Ortodoxia ca “Biserică a lui Hristos pe pământ”, realitate care primează faţă de orice lte rădăcini sociale, culturale, naţionale. Peste tot, Biserica Ortodoxă este chemată să se integreze în culturile locale, ca fiind “viaţa nouă în Hristos”; ea este universală. Dar această universalitate nu este una abstractă: ea este concretă în fiecare loc, în fiecare comunitate euharistică, care se află într-o unitate în diversitate a credincioşilor care mărturisesc aceeaşi credinţă ortodoxă primită de la Apostoli şi transmisă de către Părinţi.
 

   În Europa Occidentală, ne aflăm de patru generaţii între ortodocşi de diferite origini, şi am înţeles că e de datoria noastră să mărturisim împreună Ortodoxia, în dialog frăţesc cu celelalte confesiuni creştine, într-o lume care flămânzeşte după Dumnezeu. De cincizeci de ani, Frăţia Ortodoxă, printre altele, încearcă să lucreze pentru a-I strânge pe toţi ortodocşii într-o unitate euharistică şi o structură canonică, care sunt în concordanţă cu ecleziologia noastră. Este o ecleziologie teritorială în care nu încape nicio formă de “naţionalism” şi concurenţă între eparhii, şi care nu neagă culturile, limba sau naţiunea. În acest sens, fondată în 1997, Adunarea Episcopilor Ortodocşi din Franţa a făcut un progres semnificativ.

   Astfel, am aflat cu mare tristeţe Mesajul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 02.11.2010, intitulat “Apel pentru unitatea şi demnitatea românească”. În acest mesaj – lipsit de orice referire la Dumnezeu, la Hristos şi Duhul Sfânt – Sfântul Sinod al Bisericii Române, pretinzând că imită modelele ruseşti şi sârbeşti, i-a chemat pe toţi clericii şi credincioşii ortodocşi români din străinătate, care se află “fără binecuvântare” din alte biserici ortodoxe surori, să îşi restabilească “comuniunea directă” cu Patriarhia Română. Înţelegem preocuparea părintească a Patriarhiei din Bucureşti, privitor la situaţia credincioşilor români izolaţi în străinătate. Cu toate acestea, nu este oare şocant să fie prezentată această problemă ca o prerogativă obligatorie pentru credincioşii de naţionalitate română, indiferent de locul lor de reşedinţă, contrar principiului eclesiologic ortodox? În acest sens, trimiterea la Sinodul de la Niceea nu este admisibilă, deoarece Părinţii Sinodului au respins ideea de eparhii definite pe principii etnice, rămânând, ca şi apostolii, doar la criteriul teritorial.
 

   Din moment ce, în cadrul proceselor presinodale, toate bisericile ortodoxe sunt angajate într-o reflecţie privind viitorul promiţător al comunităţilor numite “din diaspora” (un concept în mare parte depăşit), suntem uimiţi de acest apel, care lasă să se înţeleagă că toţi românii ortodocşi de peste hotare trebuie să aleagă în mod firesc comuniunea “directă” cu Biserica Ortodoxă Română. Dar, nu există decât o Biserică, aceea a lui Hristos, şi ne împărtăşim toţi, direct cu trupul şi sângele Său. Bisericile surori ale Bisericii din România, de care unii credincioşi români din Occident ar putea fi legaţi prin diferite circumstanţe din viaţa lor şi prin capriciile relaţiilor dintre biserici, nu împărtăşesc aceeaşi plinătate a credinţei ortodoxe? Acestea nu sunt ele exact aceeaşi biserică a lui Hristos? După ce criteriu ar trebui să despărţim în Occident comunităţile ortodoxe, care sunt de facto multi-etnice, pentru ca fiecare străin să se întoarcă în biserica sa de origine? Astfel de iniţiative ar destabiliza comunităţile noastre care trebuie să mărturisească Învierea lui Hristos într-o lume divizată şi indiferentă; ele sunt surse de suferinţe, tensiuni şi propagandă naţională în rândul credincioşilor.
 

   Ne temem că o astfel de practică nu numai că încalcă demnitatea Bisericilor care se angajează în ea, ci şi unitatea şi catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii, fiind conştienţi de ceea ce au spus în mod profetic Părinţii Sinodului din Constantinopol, în 1872:
   “Noi respingem, blamăm şi condamnăm ca fiind contrar învăţăturii Evangheliei şi Sfintelor Canoane ale Părinţilor noştri, etnofiletismul, adică discriminarea pe criterii etnice, şi certurile şi disensiunile cu caracter naţional în cadrul Bisericii lui Hristos”.
 

   Biserica lui Hristos nu poate fi manipulată pentru a servi unităţii şi demnităţii unei naţiuni. Deschizând calea către Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica fiind corabia mântuirii, nu aparţine niciunei naţiuni. Ne străduim, în ciuda nevredniciei noastre, să demonstrăm realitatea mântuirii, facem apel la unitatea tuturor creştinilor ortodocşi din Occident, şi de pretutindeni, în apărarea demnităţii Bisericii Ortodoxe care începe cu respectul pentru eclesiologia apostolică: după Pogorârea Duhului Sfânt, “nu este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos, totul în toţi” (cf. Coloseni 3, 11).
Hristos a înviat!

   Paris, Duminica Tomii, 11/04/2010″

Semnează:

Nicolas Behr, pensionat, membru al Biroului Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest, Paris,
P. Boris Bobrinskoi, decan emerit al Institutului de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie, Paris,
P. Hildo Bos, preot paroh Saint-Nicolas-de-Myre, Amsterdam,
P. Jean Breck, profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie – Paris,
Denis Clement, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest, Franţa,
Sophie Clement Stavrou, lector la Institutul de Teologie Ortodoxă “Sf. Serge”, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest,
P. Christophe D’Aloisio, paroh al Bisericii Sfintei Treimi şi a sfinţilor Cosma şi Damian, Bruxelles, preşedinte al Syndesmos – Organizaţia Mondială a Tineretului Ortodox,
P. Michel Evdokimov, profesor emerit al Universităţii Poitiers, paroh al Bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel, Châtenay-Malabry, Franţa,
P. Fostiropoulos Alexandru, paroh al Bisericii Sfinţilor Petru şi Pavel, Clapham, Londra,
P. Jean Gueit, protopop pentru parohiile din sud-estul Franţei (Arhiepiscopia Bisericilor Ruseşti din Europa de Vest), capelan al Frăţiei Ortodoxe din Europa Occidentală,
Jean-Marie Gourvil, profesor, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Occident, Franţa,
P. Claude Hiffler, rector al parohiei Sfinţilor Cosma şi Damian Avignon, Franţa,
Jean-Jacques Laham, co-organizator al Festivalului Tineretului Ortodox la Paris,
Daniel Lossky, profesor, membru al consiliului de administraţie al Frăţiei Ortodoxe din Europa De Vest, Belgia
P. Nicolas Lossky, profesor la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie, paroh al bisericii Maicii Domnului din Paris şi Sainte Genevieve
Ana Palanciuc, profesor la Universitatea Paris VII,
P. Ignatie Peckstadt, paroh al Parohiei Sf. Andrei, Gent, Belgia,
Jean-Claude Polet, profesor la Universitatea din Louvain-la-Neuve, Belgia,
Noel Ruffieux, responsabil de curs la Universitatea din Fribourg, Elveţia,
Chiril Sologub, profesor la Conservatorul Naţional de Arte şi Meserii, Paris, preşedintele Acţiunii Creştine a Studenţilor Ruşi,
Matei Sologub, profesor la Universitatea Paris VI, Membru al Consiliului Frăţiei Ortodoxe din Europa de Vest,
Michel Stavrou, profesor la Institutul Teologic Universitar din Saint Serge Paris,
P. Alexis Struve, paroh Sfânta Treime, Paris,
Daniel Struve, lector la Universitatea Paris VII-Diderot,
Anca Vasiliu, director de cercetare la CNRS (Centre Léon Robin, Paris-Sorbonne),
P. Dominique Verbecke, preot paroh al Sfântului Andrei, Gand, Inspector de Învăţământ Ortodox în Belgia,
Bertrand Vergely, lector la Institutul de Teologie Ortodoxă Sf. Serghie,
P. Vladimir Zelinsky, paroh al Notre-Dame-Joies des Affliges, Brescia, Italia.

 sursa: ortodoxie.com