Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am putea numi “disoluţia sexelor”; ea ţine de tendinţa ge­ne­rală a omului modern de a se opune, cu fapta sau măcar cu gîndul, rînduielilor firii, adică, creş­tineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în Creaţia Sa (ceea ce neamţul a numit Gottes Er­haltungs­ord­nungen, “orînduirile dumnezeieşti de conser­va­re a lu­mii”). Nu este vorba decît pînă la un punct de slă­biciunea cărnii sau a minţii; îndărătul acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău mult mai adînc, pe care Părinţii îl numiseră “rădăcină a tuturor ce­lor­lalte rele”: orgoliul de tip luciferic, revolta creaturii împotriva Creatorului. Plecînd de la o înţelegere dizol­vantă a libertăţii, nu mai suferim determinaţiile absolute, care ţin de înţelepciunea divină, ci am vrea să ne auto-determinăm după propriile noastre capricii. Sîntem, ur­mînd expresia apostolică, oalele care cer socoteală Ola­rului că le-a făcut aşa şi nu altfel (în loc să-I mulţumească pentru că le-a adus la existenţă şi le-a dat un rost, suflînd peste ele “duh viu” şi oferindu-le putinţa de a fi mai mult decît nişte hîrburi: “vase” ale harului Său, care biruie moar­tea).
Pe lîngă relaţiile homosexuale şi operaţiile de schim­bare a sexului (care reprezintă consecinţa ultimă a acestui sexualism dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol important, fiind principala pîrghie a aşa-numitei “e­man­cipări” a sexului “frumos”, dar “slab”. Ne paşte – în limbaj caragialesc – femeia care vrea să fie “bărbată” (sau care se vrea suficientă sieşi chiar şi sub raport sexual: lesbianism, autoerotism). Nae Ionescu avea dreptate să remarce că fe­minismul nu este altceva decît expresia lipsei de femi­ni­tate (aşa cum efeminarea nu poate fi decît o criză a mas­­cu­linităţii). Femeia modernă se simte nedreptăţită prin în­suşi faptul de a fi femeie într-o lume a prevalenţei virile (amendate cu termenul de “sexism”), dar în spatele acestei nemul­ţumiri particulare, mai mult sau mai puţin mărturisite, se ascunde drama generică a umanului dezdumnezeit: “ieşirea din fire”. Cît de departe am ajuns de acel “etern feminin” (das Ewigweibliche) care trăgea Firea spre înalturi!
Feminismul ne apare direct proporţional cu des­creştinarea lumii. Căci, fără să pună problema falsă a ega­lităţii şi fără să recurgă la aberaţiile “teologiei feministe” de astăzi, creştinismul îi redase femeii demnitatea prin­cipială. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Năs­cătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a femi­nităţii, însumînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea sta­tutului religios şi social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o la înălţimi pe care feminismul n-o s-o poată ridi­ca niciodată. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîn­tuirii nea­mului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de în­viere.
“Bărbatul, luptător şi tehnician, dez-umanizează lu­mea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei fiinţe ome­neşti ca asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înţelepte» din parabolă, ale căror candele erau pline de da­­ru­rile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu [...]. În faţa tragediei lumii a treia, în faţa materialismului, a pornografiei, a drogului, în faţa tuturor elementelor descompunerii demonice, femeia este cea care, după ce a spus cu Sfînta Fecioară fiat, este predestinată să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare…”, spunea Paul Evdokimov*.
Dumnezeu i-a rînduit femeii ca femeie un rost fundamental în dinamica soteriologică a umanului. Fuga femeii de propria ei feminitate, ca şi nostalgia corelativă a unei ordini matriarhale, nu poate fi, din per­spec­tivă creştină, decît un aspect tragic al fugii omului de propria lui mîntuire. Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, înaintea lui Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; ei nu-şi pot afla plinătatea decît laolaltă şi ca atare, rugători de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează icoana de tip Deisis, în care acelaşi Evdokimov (op. cit., p. 267 şi urm.) vedea ima­ginea arhetipală a comuniunii umanului cu divinul – mod de transcendere mistică a sexelor, iar nu de anulare a lor.

Dintr-o problemă între altele, sexualitatea a deve nit marea obsesie a lumii contemporane. Politicieni, jurişti, filosofi, antropologi, sociologi, medici, psihologi, teologi – toţi se simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare în preocupările lor. Ideea generală este aceea că menta litatea tradiţională a îngrădit nelegitim libertatea sexuală şi a ocultat sub tabu-uri şi prejudecăţi funcţia individuală şi socială a sexualităţii. Altfel spus: trecutul ne-a lăsat moş tenire o viziune eronată a problemei, pe care pre zentul este chemat să o corecteze, pe fondul “eman ci pării” sau “dezinhibării” impuse de “progresul” general al civilizaţiei. Liberalismul sexual, atît în teorie cît şi în practică, devine criteriu al modernităţii, indiferent de formele lui de manifestare. S-a ajuns chiar la luarea în discuţie, sub egida O.N.U. (întrunirile relativ recente de la Cairo şi Beijing), a unei noi taxinomii a sexelor, cea tradiţională nemaicorespunzînd, chipurile, realităţilor şi exigenţelor actuale! Ne pasc vremurile în care omenirea va fi “legal” împărţită în 4 sau 5 categorii sexuale (deşi, cu puţină fan tezie, s-ar putea scorni chiar mai multe!), simpla condiţie de “bărbat” sau “femeie”, ca şi matrimoniul clasic, bazat pe heterosexualitate, devenind irelevante…
Grija exagerată – ceea ce va să zică: prioritară, iar adesea chiar exclusivă – a omului faţă de propriul trup şi de funcţiile imediate ale acestuia este rezultatul consec vent al unui lung proces dedespiritualizare, inaugurat de antropocentrismul şi naturalismul renascentist, trecînd prin ateismul şi materialismul iluminist, pentru a ajunge la formele de perversiune şi degenerare ale lumii contemporane.
Se vorbeşte uneori, în sens negativ, despre o “ani ma lizare” (într-un limbaj mai crud: “îndobitocire”) a spe ţei umane. Animalul are însă o ingenuitate instinctua lă cu care omul nu se poate lăuda. Fiind singura fiinţă vie capa bilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă*, omul decăzut intră direct într-o condiţie de sub-animalitate (vor ba lui Topîrceanu, dacă nu mă înşel: omului îi este necesară o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa por cului…). Omul modern rămîne tot mai mult dator nu doar icoanei sale spirituale (“chipului” şi “asemănării” lui Dum nezeu), dar şi propriei “animalităţi”. Îndepărtîndu-se de centrul spiritual al existenţei, el perverteşte şi dimen siunea materială a fiinţei sale, “ieşindu-şi din fire” sub toate aspectele.
La fel de falsă e şi forţarea unui sens pozitiv al “animalităţii” noastre. Ca să ne întoarcem la problema de la care am pornit, e doar o iluzie că liberalizarea sexuală ar fi echivalentă cu o conformare la “natura umană”, cu o asumare “dezinhibată” a celor “fireşti” (în sensul şabloa nelor clasice – exploatate pro domo – de genul Naturalia non sunt turpia sau Homo sum; nihil humani a me alien um puto). Faptul de a poseda conştiinţă ne împiedică să fim “animale” – şi în sensul bun, şi în sensul rău al cuvîn tului. Omul se poate armoniza cu natura înconjurătoare, dar nu se poate reduce la ea; el o depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt.
“Natura” omului nu poate fi definită material, iar, creştineşte vorbind, ea nu-şi află sensul fără raportare la Dumnezeul Care S-a făcut om. Modelul umanităţii creş tine e Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul – “piatră de po tic nire” a tuturor aventurilor noastre naturist-animali­zante. Viaţa creştină nu înseamnă doar secundum naturam vivere, ci, mai presus de toate, imitatio Christi.
Sînt cu atît mai curioase anumite încercări pretins “teologice” de fundamentare a liberalismului sexual al con temporaneităţii. O astfel de încercare penibilă – ţi nînd de aşa-numita “teologie feministă” ivită în sînul pro testantismului, şi mai ales al anglicanismului – s-a tradus mai demult şi-n româneşte: Adrian Thatcher, Descătuşarea sexului. O teologie creştină a sexualităţii (Ed. Polimark, Bucureşti, 1995). Autorul încearcă mai cu seamă apologia feminismului şi legitimarea homosexualităţii/lesbianis mu lui, persiflînd Tradiţia şi răstălmăcind Sfintele Scrip turi**. Fenomenul este caracteristic ariei occidentale, fă­cîn du-se simţit chiar şi în mediile catolice (ca, de pildă, la o Maria Caterina Jacobelli – autoare ce face mare caz de catolicism – într-o recentă carte despre Risus paschalis şi “temeiul teologic al plăcerii sexuale”, unde încearcă să-şi legitimeze speculaţiile – psihanalizabile – cu extrase silu i te din Toma de Aquino şi din conjuncturale declaraţii pa pa le!***). Uneori, astfel de discursuri pseudo-teologale se intersectează cu ceea ce se numeşte “antropologia sexe lor”, sub pălăria încăpătoare a unei pretinse “antropologii creştine”. Alteori, totul se varsă în marele ghiveci “holis tic” al “spiritualităţii” New Age(în care creştinismul este corcit cu elemente magico-naturiste, pe urmele teosofiei şi ale antroposofiei steineriene).
Este simptomatic acest pseudo-creştinism ce-şi re vi zu ieşte propria tradiţie în numele… “descătuşării sexu lui”! Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproxi mată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustea ză procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “des că tuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămu­ritoare…
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei.

De la “Draculaland”

După ce am cedat mai demult cerinţei imunde de “a intra în Europa cu spatele” (sintagmă lansată, dacă nu mă înşel, chiar de d-l Andrei Pleşu), dezincriminînd legal homosexualitatea, clasa noastră politică pare a fi prins gustul irefutabil al evaziunilor sexuale. Noul proiect de legiferare şi dezincriminare a prostituţiei reia campania eşuată în Anul Caragiale (2002), dar şi unele încercări ulterioare mai timide (cum a fost cea a ministrului V. Blaga, în 2007), amintind, o dată în plus, de vechiul proverb românesc: “Ţara arde şi baba se piaptănă”. Iar aceasta nu doar pentru că în România post comunistă există numeroase alte urgenţe legislative cu caracter vital, ci şi pentru că prostituţia beneficiază deja de o reglementare oficială suficient de largă şi per fect de mo cratică (art. 328 din actualul Cod Penal). Mai mult de cît atît: spre deosebire de modificarea legislativă adoptată acum câţiva ani în privinţa homosexualităţii, mai degrabă ca o for mă de curtoazie sui generis faţă de ambasadorul unei mari puteri (vorba bancului apărut pe acest fond: Be my Guest!), în cazul prostituţiei nu mai e vorba de nici o pre siune externă, ci doar de ideea fixă a unor grupuri politice au tohtone (în frunte cu familia prezidenţială, care şi-ar dori în plus şi dezincriminarea consumului de droguri!), susţinută cu o argumentaţie in su ficientă şi falsă, pe fondul unui întreg concert demagogic cu tentă electorală.
Principalul argument al susţinătorilor acestei re for me legislative se vrea unul de natură medicală: că prin instituţionalizare prostituţia va putea fi monitorizată, iar în acest fel rata îmbolnăvirilor venerice va scădea. Infai libil la prima vedere, acest argument propagandistic este contrazis de numeroasele statistici efectuate recent atît în ţări unde prostituţia este incriminată, cît şi în ţări unde s-a procedat la dezincriminarea acesteia: între unele şi cele lalte nu există diferenţe semnificative în ce priveşte rata bolilor cu transmisiune sexuală (BTS). Dovadă că adevă rata problemă nu este incriminarea sau dezincri minarea prostituţiei (existente pretutindeni şi dintot dea una), ci limi tarea fenomenului prin măsuri responsabile şi con crete de natură moral-educaţională, socio-economică şi medico-sanitară. Legalizarea juridic-abstractă este o mă sură facilă şi ineficientă, riscînd să ducă chiar la o recru descenţă a fenomenului (mai ales sub forma unor “reţele paralele”, neoficiale), cum o arată experienţa ma­jo rităţii ţărilor care au pus-o în practică. Legalizarea permisivă nu constituie, în ultimă instanţă, decît o formă de încurajare şi protecţie oficială, în virtutea căreia Statul devine prin cipalul proxenet.
Pe de altă parte, este ştiut de toată lumea (cu ex cep ţia parlamentarilor noştri) că majoritatea bolilor cu transmisiune sexuală au o lungă perioadă de incubaţie, în decursul căreia nu pot fi depistate prin semne sigure, oricît de riguros ar fi controlul medical. Or, în acele cîte va luni sau chiar numai săptămîni, o prostituată bolnavă (nota bene: de 80 de ori mai predispusă BTS-urilor decît o persoană normală!) poate îmbolnăvi sute şi mii de clienţi, care la rîndul lor devin transmiţători inconştienţi către cel puţin tot atîtea alte persoane (în speţă, soţii nevinovate, iar uneori şi progeniturile acestora).
Din punct de vedere sociologic, ne aflăm în faţa unui atentat la sănătatea vieţii familiale, dar şi în faţa unei noi forme de sclavie “civilizată”. Vînzîndu-şi trupul în mod mai mult sau mai puţin liber, prostituata îşi vinde o dată cu el şi libertatea, devenind, practic, proprietatea pro xenetului şi fiind supusă în diferite grade capriciilor acestuia (ea nu-şi mai decide nici preţul, nici “modul de întrebuinţare”, nici clienţii, nici ritmul activităţii). Prosti tuata nu-şi pierde numai demnitatea, dar şi umanitatea, devenind treptat o simplă “maşină de făcut sex”. În ace laşi sens, din activitatea sa specifică fiind exclusă impli carea afectivă şi moral-spirituală, ea pierde principalele mărci distinctive ale umanului în raport cu regnul animal. Prostituţia legalizată este cea mai cinică modalitate de înjosire oficială a femeii, implicînd o discriminare indi rec tă şi o gravă deteriorare a imaginii sale generale în con ştiinţa sexului opus.
În fine, este aproape de prisos să mai vorbim despre scandalul moral-religios al unei asemenea “legi a fărădelegii” (împotriva căreia, în mod firesc, Biserica s-a constituit în principalul bastion de rezistenţă). Prostituţia pîngăreşte trupul omenesc, prefăcîndu-l din “templu al Duhului Sfînt” (I Corinteni 6, 19) în capişte a desfrînării. Vechiul Testament stătea sub semnul poruncii a şaptea din Decalog (“Să nu fii desfrînat!” – Ieşirea 20, 14) şi pe depsea aspru orice formă de preacurvie (mergîndu-se pînă la lapidare). În Noul Testament, Hristos este mult mai în găduitor (“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei”), dar condiţia este clară: “Nu te osîn desc”, dar “de-acum să nu mai păcătuieşti!” (cf. Ioan 8, 7-11). Or, noi, care ne pretindem creştini în virtutea unei lungi tradiţii, căutăm, iată, să promovăm un cadru legal de a pă că tui, fără a ne mai sinchisi de Dumnezeu, pe Care am reuşit să-L prefacem doar într-un soi de garant conven ţional al parastaselor festive.
În faţa acestui proiect legislativ deopotrivă anti creştin, antinaţional şi antiuman, tineretul responsabil al României nu se poate simţi decît ofensat şi profund îngrijorat, văzîndu-şi ameninţat viitorul în cele mai pure aspiraţii ale lui. Tinerii de astăzi (şi descendenţii lor) vor fi principalele victime ale disoluţiei sociale şi bioetice căreia părinţii lor se pregătesc astăzi să-i dea votul, în numele unui “eu ro penism” prost înţeles (de fapt, al descreierisirii fără frontiere).
Adevărata conştiinţă creştină şi europeană nu poate decît să deconspire această iniţiativă în acelaşi timp imundă şi aberantă, ghidată în subsidiar de oculte raţiuni neguţătoreşti, prin care o clasă politică patibulară, după ce a propus României să devină “Draculaland”, îi propu ne mai nou, în repetate rînduri, să devină un fel de “Thailandă a Europei”.