Un britanic rămas paralizat a implorat, clipind, să fie lăsat în viaţă, cu doar câteva momente înainte să fie deconectat de la aparate, relatează Sky News.

Richard Rudd, tată a doi copii, a reuşit să clipească de mai multe ori, chiar când se pregătea deconectarea sa de la aparate. Momentul a fost surprins de o cameră video folosită pentru un documentar despre pacienţii în comă.

Iniţial, medicii au spus că Rudd este în comă ireversibilă şi că ventilatorul este singurul lucru care îl mai ţine în viaţă. Familia şi-a dat permisiunea pentru întreruperea tratamentului. Când medicii se pregăteau, Rudd a început să clipească. Întrebat de doctori dacă vrea să trăiască, el a spus “da” mişcându-şi ochii.

Cazul probabil va realimenta dezbaterile pe această temă. Rudd suferă de sindromul “de captivitate”. Pacienţii pot auzi, simţi şi gândi, dar nu pot vorbi şi nu-şi pot mişca membrele. Totuşi, mişcarea ochilor este posibilă, dacă nervii ce conectează creierul cu muşchii ochilor nu au fost afectaţi.

Profesorul David Menon a spus că Rudd îşi aminteşte că a avut un accident şi “de trei ori a dat de înţeles că vrea ca tratamentul să continue”.

sursa: Pr. Savatie Baştovoi

O intrebare frecventa este aceea daca ar trebui sa se faca slujba sinucigasilor? Atat Biserica Ortodoxa, cat si cea Romano-Catolica, spun ca nu deoarece sinuciderea este cel mai mare pacat fata de sine, caci prin ea omul isi inchide definitiv calea spre pocainta. Sinucigasul da dovada de necredinta sau o credinta bolnava. In Sfanta Scriptura gasim trei cazuri de sinucidere, tote privite cu aceeasi dezaprobare: sinuciderea lui Abimelec (Judecatori 9, 54-57), sinuciderea lui Saul (1 Regi 31, 4-6) si sinuciderea lui Iuda (Matei 27, 5 si Fapte 1, 18).

Cu toate acestea si sinucigasilor li se face pogoramantul prezentei unui preot. Insa preotul nu are voie sa faca decat o inmormantare restransa. Potrivit hotararii Bisericii Ortodoxe Romane nr. 506, din anul 1949, privind inmormantarea sinucigasilor, “slujba trebuie sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa ritual redus. Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari.” Serviciul religios consta intr-o rugaciune scurta care se spune pentru toti mortii.

In cazul in care se dovedeste ca sinucigasul nu a fost in deplinatatea facultatilor mintale, acestuia i se poate oficia un serviciu religios ca oricarui muritor. Sinucigasilor nu li se face slujba pentru ca se considera ca nu mai au credinta in Dumnezeu. “Daca ar fi avut credinta ar fi considerat ca pot trece peste toate.

Cu toate acestea, asa cum exceptiile exista in fiecare regula (un diacon savarseste Proscomidia, niste copii savarsesc un Botez, un diavol se mantuieste) asa si aici, un preot a facut rugaciune pentru cei sinucisi, iar aceia se foloseau de rugaciunea lui. Aceasta intamplare o gasim relatata la Olivier Clement, in “Trupul mortii si al slavei” (Editura Christiana, Bucuresti, 1996, pag. 119).

Mitropolitul Filaret al Moscovei cateriseste un preot, pentru viata lui pacatoasa. Incepand cu acea zi, mitropolitul incepe sa viseze foarte urat, in vis aparandu-i oameni din iad si oameni morti, sinucigasi. Cunoscand un caz asemanator din Vietile Sfintilor, mitropolitul il cheama pe preot, spre a-l cerceta mai bine. De la acel preot, el afla ca ii pomenea la fiecare Proscomidie pe cei sinucisi. Preotul insusi vrand sa se sinucida o data, din pricina neputintei de a se ridica din patima alcoolului. Cei care ii apareu in vis mitropolitului erau tocmai cei ce se foloseau de rugaciunile preotului.

In acelasi duh cu preotul intalnit de Mitropolitul Filaret se ruga si un episcop de la Manastirea Sfantul Iov – Poceaev. De la acela a ramas si o scurta rugaciune: “Doamne, iarta-i pe cei care s-au sinucis intr-un moment de ratacire.” Si daca momentul de ratacire indica o neclaritate, putem sa ne intrebam: oare exista om care sa se sinucida nefiind in ratacire? Cred ca odata ajuns la acel pas, diavolul este cel care hotaraste in mintea tulbure, si nu omul.

Evreii sinucigasi sunt inmormantati “la gard”. Cel care isi curma viata cu propiile maini este inmormantat intr-o anumita parte a cimitirului, numita “la gard”, fara nici un fel de mentiune speciala, ca orice muritor care si-a curmat viata, potrivit afirmatiilor unui reprezentant al Cancelariei Rabinice. “O rugaciune minima se tine, dar oprobiul asta public se manifesta prin plasarea in cimitir. Ea reprezinta negarea celor care recurg la astfel de gesturi.” La musulmani se fac pentru toti aceleasi slujbe. Imamul Osman Aziz, seful Cultului Musulman din Bucuresti, declara ca “dupa religie daca o luam, nu ai voie sa ii faci nici un fel de slujba, dar judecatorul fiecarui suflet este Alah. Asa ca noi oficiem toate servicile religioase, dar in fata lui Dumnezeu el va fi raspunzator.”

Teodor Danalache

sursa : crestiortodox.ro

Depresia, boala omului secolului nostru, a dus la cresterea numarului sinucigasilor. O parte dintre cei care au recurs la acest gest disperat sunt oameni care au diverse probleme incepand cu cele legate de sanatate, familie, iubire, serviciu, terminand cu faptul ca au facut greseli grave de care se simt extrem de vinovati si peste care nu pot trece. Mai este cealalta categorie a alienatilor mintali, care isi curma viata fara sa realizeze.

Viata omului este un dar facut de Dumnezeu omului. La randul sau, omul trebuie sa intoarca acest dar lui Dumnezeu, ca urmare a descoperirii dragostei Sale. Viata nu si-o da omul, el nu poate hotara de a se naste sau a nu se naste. Citim inca de la inceputul Cartii: “Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie.” ( Facere 2, 7) Deci omul nu contribuie cu nimic la venirea sa la viata, ci pur si simplu se trezeste viu. Odata ajuns la viata, el trebuie sa se intareasca in viata, caci odata nascut el se descopera pe sine “obligat” la a fi vesnic.

Omul nu are voie sa lucreze asupra a ceea ce nu-i apartine. Iar ceea ce nu-i apartine este tot ceea ce nu tine de el, tot ceea ce ii depaseste vointa si putereea. Autodistrugerea vietii inseamna distrugerea unui bun al carui proprietar propriu-zis este Dumnezeu, nu omul. Astfel, sinuciderea are caracterul unei lezari si al unei jigniri aduse lui Dumnezeu.

Sinuciderea se refera la luarea propriei vieti printr-un act de libera vointa. Ea implica un act intentionat si voluntar de autodistrugere, liber de constrangeri externe sau interne. Sinuciderea trebuie clar diferentiata de acte precum “eutanasia pasiva voluntara”, in care pacientul bolnav in stadiul terminal sau apropriatii sai refuza masurile de sustinere a vietii.

Trebuie aratat ca moartea lui Iisus si a unor martiri precum Sfantul Ignatie al Antiohiei, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executati de catre autoritati externe. Aceasta ramane adevarat in ciuda spuselor lui Iisus ca: ” Nimeni nu ia viata de la Mine, ci Eu de la Mine insumi o pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi ca sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de Tatal Meu”. (Ioan 10, 18).

La radacina acestui pacat se afla problemele de ordin psihologic. Practic acesti oameni demoralizati sunt stapaniti de simtaminte de lasitate si de inferioritate. Fiind dezamagiti de tot si de toate, ajung sa-si ia viata. Ei sunt persoane fara o vointa puternica. Sunt hipersensibili si, in general, niste caractere slabe, cazand la prima lovitura mai puternica primita fie in familie, fie la scoala, fie in societate. Gandirea acestor oameni lipsiti de ajutor nu functioneaza normal.

Niciodata nu poate fi aprobata sinuciderea ca act de libertate. Adevarata libertate inseamna demnitate, inseamna a alege binele si a-l savarsi; libertatea inseamna autodeterminare spre savarsirea binelui, a unui bine tot mai inalt. A fi liber inseamna a te elibera de tensiunea chinuitoare de a fi pus neincetat in situatia de a alege intre ceva si altceva. Acel zbucium sufletesc al omului nehotarat nu este urma a libertatii. Raul, patima, pacatul sunt accidente si actiuni contrare libertatii; sunt nefiresti.

In zilele noastre, se pun din ce in ce mai multe intrebari legate de legitimitatea sinuciderii, in special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale, care a mutat “ultimul bold” de la moarte la procesul mortii. Acestia arata ca sinuciderea condamnata ca pacat dateaza doar din vremea Fericitului Augustin, iar Sfanta Scriptura nu condamna explicit nicaieri actul sinuciderii (vom vedea ca Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu are putere asupra vietii sale).

Fericitul Augustin si-a alcatuit polemica sa impotriva luarii propriei vieti in contextul unei denuntari a pseudo-martiriului practicat de catre anumiti donatisti, ceea ce era, spunea el, o simpla forma de sinucidere. Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crima, pana cand aceasta a inlocuit virtual “hula impotriva Duhului Sfant”, devenind singurul pacat de neiertat.

Care sunt motivele teologice pentru reticenta Bisericii Ortodoxe fata de sinucidere ca optiune morala? Comentariile asupra problemei se concentreaza mai ales asupra a doua teme: creatia persoanelor umane dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: “Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!”( Facere 1, 26) si convingerea ca viata este un dar de la Dumnezeu, izvorand de la El si stand sub puterea Sa. Ca dar, existenta umana presupune responsabilitatea “chivernisirii”. Viata noastra nu ne apartine noua in primul rand, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Caruia si suntem chemati sa ne daruim ca o “jertfa de lauda”. Deoarece El este Stapanul vietii si al mortii, al celor vii si al celor morti, aceasta daruire de sine trebuie sa fie intreaga, deplina, de la zamislire si pana la moarte.

Daca ii datoram lui Dumnezeu ca si Creator, atat viata cat si moartea, aceasta este cu atat mai adevarat cu cat El S-a jertfit ca Rascumparator. Darul pe care I-l putem face prin noi insine, este pur si simplu raspunsul nostru la darul Sau infinit mai mare, pe care l-am primit in persoana lui Iisus Hristos. “Ale Tale, dintru ale Tale” ne implica intai pe noi, ca purtatori ai chipului divin si, abia dupa aceea, implica Sfintele Daruri; asa cum noi invocam Pogorarea Duhului Sfant intai asupra noastra si abia dupa aceea asupra painii si a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru ca si noi si darurile euharistice sa ne putem preschimba in Trupul lui Hristos.

In acest fel, prima tinta, primul obiect al iubirii divine si al grijii acesteia, este persoana, inteleasa ca o entitate psihosomatica indivizibila, o fiinta al carei aspect material participa in mod decisiv la “calea” vindecarii, cea mantuitoare, “calea” sfintirii si a indumnezeirii. Deci, existenta noastra biologica serveste intr-un fel ca un “tip” al vietii in Imparatia lui Dumnezeu. Ea prefigureaza viata noastra vesnica, care pastreaza identitatea noastra somatica precum si pe cea spirituala: “Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc, este si trup duhovnicesc”(I Corinteni 15, 44).

Distrugerea acelui intreg psihosomatic prin sinucidere e condamnata de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil si, implicit, de neiertat al revoltei impotriva lui Dumnezeu, ca si Creator si ca Rascumparator. A rupe sinele de Dumnezeu reprezinta “o totala lipsa de credinta” in providenta divina.

De cele mai multe ori sinuciderea e legata de anumite credinte religioase false, de superstitii, de anumite conceptii despre viata de dupa moarte. La cei vechi, uneori sinuciderea este legata de cult sau de obiceiul sotiilor, slujitorilor, de a se sinucide pe mormantul sotilor si al stapanilor. Unele din popoarele vechi nu dadeau nici o importanta sinuciderii, caci se intrebau: de ce n-ar putea omul sa dispuna de viata sa cum vrea? Altii considerau sinuciderea ca un act de lasitate, altii dimpotriva, ca pe un act de curaj sau chiar o jertfa placuta zeilor.

Dupa credinta nipona, sinuciderea (harakiri) curata orice pata morala si asigura o inmormantare si amintiri rezonabile. Budismul admite, in unele imprejurari, sinuciderea; principial insa, califica pe sinucigas drept un om care in existente anterioare a savarsit pacate grele. Islamismul condamna sinuciderea ca fiind potrivnica legilor lui Alah. La greci si la romani nu gasim o apreciere morala unitara asupra sinuciderii. De pilda, Pitagora si Socrate considera sinuciderea ca pe ceva demn, ca pe un act de credinta fata de zei.

In toate cazurile, sinuciderea e un pacat foarte greu deoarece daca alte pacate lasa totusi posibilitatea caintei si pocaintei, sinuciderea desfiinteaza pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocainta. Sinucigasul se arunca de bunavoie in suferinte vesnice. Biserica il socoteste pe acesta inchinat pierii vesnice, de aceea si lipsindu-l de rugaciunile ei. Se cunosc totusi unele cazuri in care rugaciunile pentru cei sinucisi aveau roade bune. Mai jos vom fi da si un caz privitor la aceasta.

Morala crestina nu aproba sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv. Porunca Decalogului e clara: “Sa nu ucizi!”; sinuciderea este ucidere clara din vointa proprie. O porunca directa privind sinuciderea nu exista in Noul Testament, cu toate ca urmarile faptei lui Iuda constituie mai mult decat o porunca spre a nu o urma; dar aceasta porunca era prescrisa printr-o sentinta a legii morale naturale, a carei chintesenta e in Decalog. A-ti lua de buna voie si arbitrar viata e ceva demonic.

Sinuciderea este cel mai mare pacat pe care il poate face omul in aceasta lume, fiind pacat impotriva Duhului Sfant, de aceea Biserica ne invata: “Cine se va sinucide de bunavoia lui, sa nu se ingroape crestineste cu preot si cu pomenire, iar de va fi ucis fara voia lui, sa i se faca inmormantare crestineasca” (Pravila de la Govora pp. 101- 102). “Daca cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul sa cerceteze adevarul, si daca a fost bolnav, sa-l ingroape dupa randuiala, iar daca este indoiala, sa ceara sfatul episcopului. Cei ce s-au sinucis de bunavoie, sa nu se ingroape in cimitirul credinciosilor, ci departe, cu sinucigasii, cu ereticii si cu copiii nebotezati. (Pravila Bisericeasca, 1940, pp. 291- 292).

S-a zis ca Mantuitorul Insusi s-ar fi sinucis; si sunt apologeti ai sinuciderii care sustin ca sinuciderea isi are temei in Jertfa de pe cruce a Mantuitorului. Insa Hristos Se aduce jertfa pentru intregul neam omenesc. Mantuitorul a fost rastignit de oameni, nu S-a sinucis. Neamul omenesc, pacatele oamenilor L-au dus pe Hristos pe cruce. El a mers la jertfa fiind ascultator pana la moarte si si-a dat viata ca pret de rascumparare pentru multi. De asemenea, Apostolul Pavel l-a oprit pe temnicerul din Filipi ca sa-si ia viata: “Si desteptandu-se temnicerul si vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei inchisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici.” (Fapte 16, 27- 28), iata o alta dovada scripturistica impotriva sinuciderii.

Vietile si mortile sfintilor mucenici poarta cu ele o vie apreciere a importantei situarii vietii si mortii in cautarea Imparatiei lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei orientari catre sfintenie, ceea ce azi trece drept sinucidere nu era pe deplin echivalent cu ceea ce inteleg prin sinucidere cei mai multi contemporani. Exista si acte in care ne putem intentiona moartea, dar care nu sunt sinucideri, intrucat tintesc spre viata vesnica prin evitarea unei anumite forme de amenintare duhovniceasca.

A fi crestini inseamna a ne imbraca in Hristos, nu doar in viata, ci si in moartea Sa in ascultarea pe cruce. Pentru a evita confuzia intre intelegerea morala crestina traditionala a crimei, a uciderii si sinuciderii cu cea contemporana, seculara, trebuie sa recunoastem supunerea smerita implicata in dobandirea sanatatii morale si duhovnicesti. Il putem lua pe Avraam drept exemplu, acesta nefacandu-se partas la un proiect de ucidere, ci de jertfire a fiului sau Isaac. Intrucat Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu, nu voii sale proprii, chiar si folosirea cuvantului “ucidere” in loc de “sacrificiu” poate crea o confuzie morala.

Trebuie sa facem distinctii similare intre uciderea de sine si jertfa de sine, mai ales cand ultima este un exemplu potrivit de daruire de sine, o jertfa adecvata a propriei vieti. Sa ne aducem aminte de Sfanta Mucenita Pelaghia, care s-a aruncat pe sine in prapastie, spre a nu fi batjocorita de catre soldati. Descrierea ca sinucidere a mortii lui Hristos, a martiriului sfintilor sau a alegerii unora de a muri in loc sa-si piarda castitatea e eronata deoarece: implicarea in propria moarte este amestecata cu sinuciderea ca omorare de sine; termenul “ucidere de sine” umbreste ascultarea lui Iisus, a mucenicilor si a sfintilor in general, de voia Tatalui.

Ca exemple de viata si de moarte buna, sfintii traiesc si mor intr-un mod in care eutanasia si sinuciderea asistata de medic nu-si au locul. N-ar fi recurs niciodata la sinucidere si eutanasie pentru a evita suferinta. De la ei, din viata si moartea lor, invatam cum sa facem diferenta intre crima, sinucidere si un smerit sacrificiu de sine. Ni se ofera o cunoastere duhovniceasca experimentala a mersului si a progresului de la noi insine spre Dumnezeu, Care deschide o usa spre intelegerea motivului pentru care trebuie sa acceptam de buna voie suferinta.

Intelegerea contemporana seculara generala a sinuciderii este astfel radical diferita de cea a crestinului traditional. Crestinismul timpuriu n-a privit facilitarea intentionata a propriei morti drept o conditie suficienta pentru a socoti o moarte drept sinucidere. Exista numeroase exemple de crestini care actioneaza in moduri in care spera sa-i duca la martiriu. Aceste tipuri de acte n-au fost considerate sinucigase intrucat urmaresc pastrarea sanatatii duhovnicesti. Sunt acte de iubire de Dumnezeu in deplinatatea Traditiei. Sinuciderea ca ucidere de sine include doar acele actiuni care duc intentionat la propria moarte si care nu sunt indreptate spre sfintenie, spre iubirea lui Dumnezeu.

Nedumeririle privind sinuciderea si moartea anumitor mucenici provin din confuziile dintre doua intelegeri profund divergente ale vietii morale. Avem mai intai viziunea terapeutica duhovniceste si liturgica a crestinismului primar, modelata si orientata de experientele sfintilor, si care nu este un sistem moral deductiv. Totusi aspectul crucial este limpede: sinuciderea e o forma de a intoarce spatele lui Dumnezeu, pe cand moartea unui sfant nu poate fi asa ceva.

Problema sinuciderii asistate de medic dezvaluie diferente fundamentale in intelegerea teologiei morale. Un gen de teologie incearca sa rationeze discursiv despre caracterul mortii bune. Incearca prin argumente sanatoase sa produca o morala sistematica pentru a aborda sinuciderea asistata de medic si eutanasia, si apoi sa-i convinga prin argumente logice pe credinciosi si pe necredinciosi deopotriva.

Prin contrast, un al doilea gen de teologie, teologia primelor secole, este un mod de a face experienta lui Dumnezeu. Hristos si sfintii dezvaluie in vietile si mortile lor o morala a vietii si a mortii inaccesibila doar printr-o argumentatie rationala. Ca morala a agoniei si mortii intemeiata pe smerita acceptare a rastignirii de catre Hristos, aceasta viata n-are loc pentru autoafirmarea unei sinucuderi asistate de medic sau eutanasii. In contrast, primul tip de teologie va fi obsedat de diviziuni pe masura ce se aleg diferite premise de baza pentru a asigura diferite concluzii privitoare la moralitatea sinuciderii.

Cei care spun ca sinuciderea este o dovada de curaj, sunt oameni nebuni, oameni rataciti in inima lor si intrati pe mana celui “urator de oameni’, care se ascunde atat de bine in ei, incat aceia cred ca sunt liberi in actele lor. Curaj inseamna sa te lupti din toate puterile cu realitatea deosebit de impovaratoare din jur. De altfel, numai astfel se formeaza personalitatea omului. Atunci cand nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovada de lasitate. Marile greutati si furtuni arata cine sunt marii oameni. Si sa nu uitam ca in mijlocul celei mai cumplite furtuni, capitan alaturi de noi in corabia vietii poate fi Atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj, nu vom ajunge niciodata la sinucidere.

Responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri, precum sinuciderea, este de a-l accepta atat pe cel decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa ii daruiasca pe acestia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitand orice judecare sau condamnare. Doar Dumnezeu poate intelege factorii complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi “rationala” sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui Dumnezeu, in timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui Hristos e mai puternica chiar decat moartea produsa prin sinucidere.

Biserica Ortodoxa si morala crestina, nu ingaduie sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv; deoarece este un pacat strigator la cer. Sinucigasul si-a pierdut credinta si nadejdea in Dumnezeu, a desconsiderat iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, fiindca s-a gandit numai la viata pamanteasca, uitand de cea vesnica si de datoriile sale. Viata pamanteasca e bunul principal ca premisa a tuturor bunurilor in aceasta viata. Viata in trup e premisa fie a vietii vesnice, fie a osandei vesnice.

Dreptul omului asupra vietii este acela de a o administra corect, de a o folosi pentru lucrarea cea buna. Sinuciderea violenteaza insusi bunul simt, impulsul firesc catre existenta care-l are fiecare om. Ca sa fie vorba de sinucidere ca drept, ar insemna ca omul este proprietarul absolut al vietii sale, ceea ce este fals. Dezaprobarea fireasca si groaza provocata totdeauna de vederea unui sinucigas, ne arata clar ca sinuciderea e o crima impotriva firii.

Sfarsitul fiecaruia dintre noi vine atunci cand vrea Dumnezeu. Cei care au refuzat de bunavoie, in cursul vietii, sa “moara pacatului” si sa se predea lui Dumnezeu, vor muri spre vesnica lor moarte, iar ceilalti vor muri spre vesnica lor viata.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Sinuciderea, aceasta catastrofa duhovniceasca este o consecinta tra­gica a unei crize personale acute. Sinucigasul cauta o te­melie solida, insa nu o poate gasi nicaieri. Prin urmare, constient sau inconstient, el se lipseste de ultimul lui spri­jin, care este viata. Printr-un asemenea gest, o astfel de persoana doreste sa nu se simta robul imprejurarilor, ci o personalitate care ia hotarari bine gandite si libere. Printre motivele care determina sinuciderea se evidentiaza motive existentiale si motive demonstrative.

Sinuciderea din motive existentiale este foarte “ispititoa­re”. Ea atrage prin posibilitatea de a-ti alege singur moartea, de a se simti liber, de a pune capat senzatiei de tristete chi­nuitoare, chiar daca aceasta se face in detrimentul vietii pa­mantesti. Cel ce sufera descopera pe neasteptate, uneori chiar inconstient, indepartarea lui de Dumnezeu. Aceasta constatare ii striveste sufletul si il face sa iasa de sub influen­ta fatumului. Ultimul gest este de a gusta din viata in proce­sul mortii. O astfel de persoana viseaza sa fie martorul care asista la propria moarte. El tremura in fata mortii si, ca sa in­ceteze acest chin, incearca “sa omoare” moartea sufletului prin moartea trupului. Insa in zadar, pentru ca numai Hristos a fost cel care a calcat “moartea cu moarte”.

Sinuciderea din motive demonstrative este gestul prin care omul mintit incearca sa scape de golul sufletesc, sa le demonstreze celor din jur si siesi ca este viu. Pentru aceas­ta, el incearca sa faca ceva iremediabil: sa le descopere si sa le demonstreze oamenilor din jur propriul lui “eu”, chiar cu pretul mortii. Logica este paradoxala: “Eu sunt in viata si va voi demonstra aceasta chiar prin moartea mea. in ea se afla mantuirea si viata mea”.

Sinuciderea din motive existentiale si demonstrative este privita ca unica solutie a problemei complicate si de nerezolvat a sensului vietii. Iata de ce spunem ca pierderea acestui sens, care il desparte pe om de Dumnezeu, Care este Izvorul sensului (vezi Sirah 17, 5) si al vietii (vezi In. 11, 25-26), ocupa un loc de frunte printre cauzele incerca­rii de sinucidere.

Numarul sinuciderilor creste tot mai mult, de la an la an. Sociologul Emile Durkheim mentiona ca, in a doua ju­matate a secolului al XlX-lea, numarul sinuciderilor a crescut de 3 pana la 4, 5 ori, in functie de tara. Analizand aceste date, el a ajuns la concluzia ca motivele cele mai grave ale sinuciderilor sunt dezorientarea, slabirea relatii­lor sociale, destramarea colectivismului, decaderea mora­la, distrugerea religiozitatii. Iar motivele atribuite de obi­cei sinuciderii (saracia, patologia psihica, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) nu sunt cele reale. Dupa Durk­heim, radacinile sinuciderii nu sunt in dificultatile de via­ta. Oamenii isi pun capat zilelor pentru ca ei nu stiu unde se opresc necesitatile lor si care este scopul activitatii lor. Numarul mare de sinucideri este un semn al unei nenoro­ciri morale. in consecinta , a opri cresterea omorurilor be­nevole nu consta numai in a usura viata oamenilor.

Savantul vedea o cale a profilaxiei sinuciderilor in reli­gie. Dupa parerea lui, dogmele si ritualurile ii unesc pe oa­meni. Teologia explica altfel rolul vietii. In religie se evi­dentiaza sistemul simbolurilor, cu ajutorul carora societa­tea ajunge la constiinta gandirii cu care este inzestrat omul ca fiinta colectiva si sociala. Este interesant de consemnat ca in cantoanele catolice elvetiene, indiferent de nationalitatea populatiei, numarul sinuciderilor este de 4-5 ori mai mic decat in alte regiuni ale tarii. “Prin urmare, influenta religiei este atat de mare, incat intrece orice asteptare.”

Cifra incercarilor de sinucidere, cu un final tragic este de 15 ori mai mare decat toate sinuciderile care s-au ter­minat cu moartea. Intr-una din universitatile statului Idaho (SUA), la o consultare amanuntita a studentilor care au in­cercat sa se sinucida, s-a constatat ca 85% nu aveau nici un scop in viata. Cu toate acestea, 93% din ei erau sana­tosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se intele­geau bine cu familia, participau activ la viata obsteasca si aveau toate motivele ca sa fie multumiti de rezultatele scolare. “in tot cazul, spune Victor Frankl, nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfacute.”

Psihologul ridica o problema serioasa: ce a putut sa de­termine o persoana, multumita de viata, sa incerce sa se si­nucida? V.Frankl crede ca unul din motive ar fi imposibi­litatea de a gasi si de a realiza sensul vietii, insuficienta “continutului de viata” si “eliberarea de golul sufletesc”, cu alte cuvinte, este vorba de o criza personala.

Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de sin­guratate interioara, disperare, tristete si neajutorare. Dorin­ta fireasca pentru viata este inlocuita cu atractia pentru moarte. Multor persoane le este greu sa traiasca jara Dum­nezeu. Aceasta idee este clar demonstrata in Evanghelie. Dupa ce a pacatuit, Adam 1-a parasit pe Dumnezeu, din care cauza a murit mai intai sufleteste si apoi trupeste. De aceea, Hristos, rascumparand pacatul stramosului, a fost parasit de Dumnezeu in Omenitatea Sa (vezi Mt. 24, 46). Hristos a murit de bunavoie in starea de parasire de catre Dumnezeu, ca sa nu pierim noi din cauza ei. “El a purtat pacatele noas­tre, in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind fata de pa­cate, sa vietuim dreptatii: cu a Carui rana v-ati vindecat”, vesteste Apostolul Petru (1 Petru 2, 24). Sinucigasul uita si se incapataneaza sa nu-si aminteasca de Mantuitorul, de res­ponsabilitatea pe care o are fata de El pentru darul pretios care este viata. Aceasta persoana, constient sau inconstient savarseste un pacat grav: distruge sufletul care este nemuri­tor si il da in mainile diavolului.

In “Jurnalul scriitorului din anul 1876″, F. M. Dostoievski prezinta monologul interior al “sinucigasului din plicti­seala”, al “sinucigasului convins”, dezamagit de lume: “Eu nu pot fi fericit, chiar si prin fericirea cea mai inalta si cea mai sincera a iubirii fata de aproapele si a iubirii lumii pentru mine, caci stiu ca maine toate acestea vor fi distruse: eu, feri­cirea aceasta, iubirea si intreaga omenire se vor preface in pulbere, in haosul de dinainte… In calitatea mea de reclamant si de parat, de judecator si de acuzat, condamn aceasta natura care m-a creat atat de necuviincios si de obraznic pentru su­ferinta, la nimicire impreuna cu mine… Dar, cum eu nu pot distruge natura, ma voi nimici doar pe mine, numai din plic­tiseala de a mai indura tirania de care nu este nimeni vino­vat”. Dostoievski a descris cu maiestrie senzatiile prin care a trecut tanarul Tolstoi in perioada cand era pasionat de Schopenhauer, – inlocuind “realitatea vietii” cu “realitatea mor­tii”. F. M. Dostoievski a sesizat ironic ca sinucigasul este “un materialist”. Ideile acestui monolog au fost reluate mai tarziu in romanul “Demonii” (personajul Kirilov). Nimicirea “omenirii, care este foarte omeneasca” (F. Nietzsche) a reali­zat-o ateul Kirilov cu ajutorul sinuciderii. El s-a razvratit im­potriva lui Dumnezeu, crezand ca prin moarte va dobandi asemanarea cu Dumnezeu. Ademenirea diavoleasca: “Veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul” (Fac, 3, 5) a deve­nit, sub o noua forma, simbolul civilizatiei contemporane.

In concluzie, Dostoievski afirma ca numai credinta evan­ghelica in nemurirea sufletului umple viata de sens si prin aceasta il mantuieste. “Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in pentru ce sa traim.” Cu adevarat, “nu numai cu paine va trai omul, ci cu ori­ce cuvant al lui Dumnezeu” (Lc. 4, 4).

Asadar, viata omeneasca este indreptata spre dobandirea scopului suprem pe care ni-l da Dumnezeu (vezi Sirah 17, 5) si care devine astfel centrul dumnezeiesc. Cautarea lui Dumnezeu exprima nevoia omului de a cauta sensul vietii, dorinta lui de a iesi din limitele existentei empirice, de a lupta cu pacatul si de a se forma in sensul duhovnicesc al cuvantului. Omul are nevoie de credinta in Dumnezeu, de sensul suprem si final al vietii, nu numai de cunoasterea scopurilor imediate. Sufletul nu se multumeste cu adevaru­rile partiale, ci doreste plinatatea adevarului ceresc.

Staretul Paisie Aghioritul spunea ca oamenii “sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii. Atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta”. Staretul iivsfatuia pe parinti sa-i ajute pe copii sa inteleaga ce este bniele, pentru ca el este “sensul cel mai adanc al vietii”.

Nivelul sanatatii duhovnicesti este determinat de valori si sensuri, pe care le urmam in viata si in activitate. Inima noastra devine depozitul patimilor, pe masura ce ne indepar­tam tot mai mult de Dumnezeu. Aceasta o marturisesc boli­le, nascute din patimi, adica suferintele firii omenesti, care a cazut. Pacatul pangareste din punct de vedere moral, inde­partand astfel harul lui Dumnezeu, asa cum fumul alunga al­binele si mirosul greu, porumbeii. Si in concluzie: desparti­rea de Dumnezeu, ruperea legaturii harice cu El stau la te­melia nefericirii noastre fizice, psihice si duhovnicesti.

Daca parintii neglijeaza aceasta axioma a teologiei orto­doxe, in mod sigur, copiii lor vor suferi de o anumita boala duhovniceasca. Desi, din punct de vedere psihologic, ei pot ramane sanatosi. Tendintele societatii contemporane sunt de asa natura, incat psihologul rus B. S. Bratusi pune diagnosti­cul: “Sanatos psihic, dar bolnav din punct de vedere duhov­nicesc”. Din pacate, de cele mai multe ori, se intampla ca to­tul sa inceapa de la golul sufletesc si de la plictiseala si se termina cu “socul ontologic” si cu sinuciderea. Desigur, nu exista o schema generala pentru toti. Totul este personal. Uneori, omul moare duhovniceste, ba chiar si fizic, fara sa mai ajunga la stadiul de sinucidere. Dar Dumnezeu ne scoate mereu, chiar si din incercarile de sinucidere. in numele Lui, Biblia ne propune libera alegere: viata si binele sau moar­tea si raul, binecuvantarea sau blestemul. “Alege viata, ne spune ea, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19).

Noi preluam din invatatura lui Hristos acele idei si valori datorita carora avem posibilitatea si sansa irepetabila de a dobandi sensul vietii. Crestinismul este mantuitor, intrucat restaureaza legatura omului cu Dumnezeu. Aceasta este lu­crul cel mai important in terapia bolilor duhovnicesti.

Vom rezuma cu un citat din Sfantul Teofan Zavoratul: “Pacatul ataca nu doar sufletul, ci si trupul. in unele ca­zuri, aceasta este evident, in altele, desi nu este atat de clar, totusi adevarul ramane adevar… Pacatul se savarseste in suflet si il face bolnav, dar, asa cum viata trupului vine de la suflet, bineinteles ca din cauza imbolnavirii sufletu­lui se imbolnaveste si trupul. Singurul fapt ca pacatul adu­ce intunericul si mahnirea ne face sa constatam ca el actio­neaza negativ si asupra sangelui… insa cand realizam ca el ne indeparteaza de Dumnezeu, Care este Izvorul vietii, si ne pune in neintelegere cu toate poruncile, ne miram de ce pacatosul mai este inca in viata. Aceasta este mila lui Dumnezeu, Care asteapta sa ne pocaim si sa ne intoarcem la El. Prin urmare, inainte de toate, bolnavul sa se gra­beasca sa se curete de pacate si sa se impace cu Dumnezeu. Acesta este primul pas spre insanatosire” .

K.V. Zorin

sursa: crestinortodox.ro