Neintelegerea vietii, drumul spre sinucidere

Depresia, boala omului secolului nostru, a dus la cresterea numarului sinucigasilor. O parte dintre cei care au recurs la acest gest disperat sunt oameni care au diverse probleme incepand cu cele legate de sanatate, familie, iubire, serviciu, terminand cu faptul ca au facut greseli grave de care se simt extrem de vinovati si peste care nu pot trece. Mai este cealalta categorie a alienatilor mintali, care isi curma viata fara sa realizeze.

Viata omului este un dar facut de Dumnezeu omului. La randul sau, omul trebuie sa intoarca acest dar lui Dumnezeu, ca urmare a descoperirii dragostei Sale. Viata nu si-o da omul, el nu poate hotara de a se naste sau a nu se naste. Citim inca de la inceputul Cartii: „Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie.” ( Facere 2, 7) Deci omul nu contribuie cu nimic la venirea sa la viata, ci pur si simplu se trezeste viu. Odata ajuns la viata, el trebuie sa se intareasca in viata, caci odata nascut el se descopera pe sine „obligat” la a fi vesnic.

Omul nu are voie sa lucreze asupra a ceea ce nu-i apartine. Iar ceea ce nu-i apartine este tot ceea ce nu tine de el, tot ceea ce ii depaseste vointa si putereea. Autodistrugerea vietii inseamna distrugerea unui bun al carui proprietar propriu-zis este Dumnezeu, nu omul. Astfel, sinuciderea are caracterul unei lezari si al unei jigniri aduse lui Dumnezeu.

Sinuciderea se refera la luarea propriei vieti printr-un act de libera vointa. Ea implica un act intentionat si voluntar de autodistrugere, liber de constrangeri externe sau interne. Sinuciderea trebuie clar diferentiata de acte precum „eutanasia pasiva voluntara”, in care pacientul bolnav in stadiul terminal sau apropriatii sai refuza masurile de sustinere a vietii.

Trebuie aratat ca moartea lui Iisus si a unor martiri precum Sfantul Ignatie al Antiohiei, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executati de catre autoritati externe. Aceasta ramane adevarat in ciuda spuselor lui Iisus ca: ” Nimeni nu ia viata de la Mine, ci Eu de la Mine insumi o pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi ca sa-l iau. Aceasta porunca am primit-o de Tatal Meu”. (Ioan 10, 18).

La radacina acestui pacat se afla problemele de ordin psihologic. Practic acesti oameni demoralizati sunt stapaniti de simtaminte de lasitate si de inferioritate. Fiind dezamagiti de tot si de toate, ajung sa-si ia viata. Ei sunt persoane fara o vointa puternica. Sunt hipersensibili si, in general, niste caractere slabe, cazand la prima lovitura mai puternica primita fie in familie, fie la scoala, fie in societate. Gandirea acestor oameni lipsiti de ajutor nu functioneaza normal.

Niciodata nu poate fi aprobata sinuciderea ca act de libertate. Adevarata libertate inseamna demnitate, inseamna a alege binele si a-l savarsi; libertatea inseamna autodeterminare spre savarsirea binelui, a unui bine tot mai inalt. A fi liber inseamna a te elibera de tensiunea chinuitoare de a fi pus neincetat in situatia de a alege intre ceva si altceva. Acel zbucium sufletesc al omului nehotarat nu este urma a libertatii. Raul, patima, pacatul sunt accidente si actiuni contrare libertatii; sunt nefiresti.

In zilele noastre, se pun din ce in ce mai multe intrebari legate de legitimitatea sinuciderii, in special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale, care a mutat „ultimul bold” de la moarte la procesul mortii. Acestia arata ca sinuciderea condamnata ca pacat dateaza doar din vremea Fericitului Augustin, iar Sfanta Scriptura nu condamna explicit nicaieri actul sinuciderii (vom vedea ca Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu are putere asupra vietii sale).

Fericitul Augustin si-a alcatuit polemica sa impotriva luarii propriei vieti in contextul unei denuntari a pseudo-martiriului practicat de catre anumiti donatisti, ceea ce era, spunea el, o simpla forma de sinucidere. Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crima, pana cand aceasta a inlocuit virtual „hula impotriva Duhului Sfant”, devenind singurul pacat de neiertat.

Care sunt motivele teologice pentru reticenta Bisericii Ortodoxe fata de sinucidere ca optiune morala? Comentariile asupra problemei se concentreaza mai ales asupra a doua teme: creatia persoanelor umane dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu: „Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!”( Facere 1, 26) si convingerea ca viata este un dar de la Dumnezeu, izvorand de la El si stand sub puterea Sa. Ca dar, existenta umana presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viata noastra nu ne apartine noua in primul rand, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Caruia si suntem chemati sa ne daruim ca o „jertfa de lauda”. Deoarece El este Stapanul vietii si al mortii, al celor vii si al celor morti, aceasta daruire de sine trebuie sa fie intreaga, deplina, de la zamislire si pana la moarte.

Daca ii datoram lui Dumnezeu ca si Creator, atat viata cat si moartea, aceasta este cu atat mai adevarat cu cat El S-a jertfit ca Rascumparator. Darul pe care I-l putem face prin noi insine, este pur si simplu raspunsul nostru la darul Sau infinit mai mare, pe care l-am primit in persoana lui Iisus Hristos. „Ale Tale, dintru ale Tale” ne implica intai pe noi, ca purtatori ai chipului divin si, abia dupa aceea, implica Sfintele Daruri; asa cum noi invocam Pogorarea Duhului Sfant intai asupra noastra si abia dupa aceea asupra painii si a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru ca si noi si darurile euharistice sa ne putem preschimba in Trupul lui Hristos.

In acest fel, prima tinta, primul obiect al iubirii divine si al grijii acesteia, este persoana, inteleasa ca o entitate psihosomatica indivizibila, o fiinta al carei aspect material participa in mod decisiv la „calea” vindecarii, cea mantuitoare, „calea” sfintirii si a indumnezeirii. Deci, existenta noastra biologica serveste intr-un fel ca un „tip” al vietii in Imparatia lui Dumnezeu. Ea prefigureaza viata noastra vesnica, care pastreaza identitatea noastra somatica precum si pe cea spirituala: „Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc. Daca este trup firesc, este si trup duhovnicesc”(I Corinteni 15, 44).

Distrugerea acelui intreg psihosomatic prin sinucidere e condamnata de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil si, implicit, de neiertat al revoltei impotriva lui Dumnezeu, ca si Creator si ca Rascumparator. A rupe sinele de Dumnezeu reprezinta „o totala lipsa de credinta” in providenta divina.

De cele mai multe ori sinuciderea e legata de anumite credinte religioase false, de superstitii, de anumite conceptii despre viata de dupa moarte. La cei vechi, uneori sinuciderea este legata de cult sau de obiceiul sotiilor, slujitorilor, de a se sinucide pe mormantul sotilor si al stapanilor. Unele din popoarele vechi nu dadeau nici o importanta sinuciderii, caci se intrebau: de ce n-ar putea omul sa dispuna de viata sa cum vrea? Altii considerau sinuciderea ca un act de lasitate, altii dimpotriva, ca pe un act de curaj sau chiar o jertfa placuta zeilor.

Dupa credinta nipona, sinuciderea (harakiri) curata orice pata morala si asigura o inmormantare si amintiri rezonabile. Budismul admite, in unele imprejurari, sinuciderea; principial insa, califica pe sinucigas drept un om care in existente anterioare a savarsit pacate grele. Islamismul condamna sinuciderea ca fiind potrivnica legilor lui Alah. La greci si la romani nu gasim o apreciere morala unitara asupra sinuciderii. De pilda, Pitagora si Socrate considera sinuciderea ca pe ceva demn, ca pe un act de credinta fata de zei.

In toate cazurile, sinuciderea e un pacat foarte greu deoarece daca alte pacate lasa totusi posibilitatea caintei si pocaintei, sinuciderea desfiinteaza pentru totdeauna orice posibilitate de convertire, de pocainta. Sinucigasul se arunca de bunavoie in suferinte vesnice. Biserica il socoteste pe acesta inchinat pierii vesnice, de aceea si lipsindu-l de rugaciunile ei. Se cunosc totusi unele cazuri in care rugaciunile pentru cei sinucisi aveau roade bune. Mai jos vom fi da si un caz privitor la aceasta.

Morala crestina nu aproba sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv. Porunca Decalogului e clara: „Sa nu ucizi!”; sinuciderea este ucidere clara din vointa proprie. O porunca directa privind sinuciderea nu exista in Noul Testament, cu toate ca urmarile faptei lui Iuda constituie mai mult decat o porunca spre a nu o urma; dar aceasta porunca era prescrisa printr-o sentinta a legii morale naturale, a carei chintesenta e in Decalog. A-ti lua de buna voie si arbitrar viata e ceva demonic.

Sinuciderea este cel mai mare pacat pe care il poate face omul in aceasta lume, fiind pacat impotriva Duhului Sfant, de aceea Biserica ne invata: „Cine se va sinucide de bunavoia lui, sa nu se ingroape crestineste cu preot si cu pomenire, iar de va fi ucis fara voia lui, sa i se faca inmormantare crestineasca” (Pravila de la Govora pp. 101- 102). „Daca cineva s-a sinucis, fiind bolnav de minte, preotul sa cerceteze adevarul, si daca a fost bolnav, sa-l ingroape dupa randuiala, iar daca este indoiala, sa ceara sfatul episcopului. Cei ce s-au sinucis de bunavoie, sa nu se ingroape in cimitirul credinciosilor, ci departe, cu sinucigasii, cu ereticii si cu copiii nebotezati. (Pravila Bisericeasca, 1940, pp. 291- 292).

S-a zis ca Mantuitorul Insusi s-ar fi sinucis; si sunt apologeti ai sinuciderii care sustin ca sinuciderea isi are temei in Jertfa de pe cruce a Mantuitorului. Insa Hristos Se aduce jertfa pentru intregul neam omenesc. Mantuitorul a fost rastignit de oameni, nu S-a sinucis. Neamul omenesc, pacatele oamenilor L-au dus pe Hristos pe cruce. El a mers la jertfa fiind ascultator pana la moarte si si-a dat viata ca pret de rascumparare pentru multi. De asemenea, Apostolul Pavel l-a oprit pe temnicerul din Filipi ca sa-si ia viata: „Si desteptandu-se temnicerul si vazand deschise usile temnitei, scotand sabia, voia sa se omoare, socotind ca cei inchisi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicand: Sa nu-ti faci nici un rau, ca toti suntem aici.” (Fapte 16, 27- 28), iata o alta dovada scripturistica impotriva sinuciderii.

Vietile si mortile sfintilor mucenici poarta cu ele o vie apreciere a importantei situarii vietii si mortii in cautarea Imparatiei lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei orientari catre sfintenie, ceea ce azi trece drept sinucidere nu era pe deplin echivalent cu ceea ce inteleg prin sinucidere cei mai multi contemporani. Exista si acte in care ne putem intentiona moartea, dar care nu sunt sinucideri, intrucat tintesc spre viata vesnica prin evitarea unei anumite forme de amenintare duhovniceasca.

A fi crestini inseamna a ne imbraca in Hristos, nu doar in viata, ci si in moartea Sa in ascultarea pe cruce. Pentru a evita confuzia intre intelegerea morala crestina traditionala a crimei, a uciderii si sinuciderii cu cea contemporana, seculara, trebuie sa recunoastem supunerea smerita implicata in dobandirea sanatatii morale si duhovnicesti. Il putem lua pe Avraam drept exemplu, acesta nefacandu-se partas la un proiect de ucidere, ci de jertfire a fiului sau Isaac. Intrucat Avraam s-a supus voii lui Dumnezeu, nu voii sale proprii, chiar si folosirea cuvantului „ucidere” in loc de „sacrificiu” poate crea o confuzie morala.

Trebuie sa facem distinctii similare intre uciderea de sine si jertfa de sine, mai ales cand ultima este un exemplu potrivit de daruire de sine, o jertfa adecvata a propriei vieti. Sa ne aducem aminte de Sfanta Mucenita Pelaghia, care s-a aruncat pe sine in prapastie, spre a nu fi batjocorita de catre soldati. Descrierea ca sinucidere a mortii lui Hristos, a martiriului sfintilor sau a alegerii unora de a muri in loc sa-si piarda castitatea e eronata deoarece: implicarea in propria moarte este amestecata cu sinuciderea ca omorare de sine; termenul „ucidere de sine” umbreste ascultarea lui Iisus, a mucenicilor si a sfintilor in general, de voia Tatalui.

Ca exemple de viata si de moarte buna, sfintii traiesc si mor intr-un mod in care eutanasia si sinuciderea asistata de medic nu-si au locul. N-ar fi recurs niciodata la sinucidere si eutanasie pentru a evita suferinta. De la ei, din viata si moartea lor, invatam cum sa facem diferenta intre crima, sinucidere si un smerit sacrificiu de sine. Ni se ofera o cunoastere duhovniceasca experimentala a mersului si a progresului de la noi insine spre Dumnezeu, Care deschide o usa spre intelegerea motivului pentru care trebuie sa acceptam de buna voie suferinta.

Intelegerea contemporana seculara generala a sinuciderii este astfel radical diferita de cea a crestinului traditional. Crestinismul timpuriu n-a privit facilitarea intentionata a propriei morti drept o conditie suficienta pentru a socoti o moarte drept sinucidere. Exista numeroase exemple de crestini care actioneaza in moduri in care spera sa-i duca la martiriu. Aceste tipuri de acte n-au fost considerate sinucigase intrucat urmaresc pastrarea sanatatii duhovnicesti. Sunt acte de iubire de Dumnezeu in deplinatatea Traditiei. Sinuciderea ca ucidere de sine include doar acele actiuni care duc intentionat la propria moarte si care nu sunt indreptate spre sfintenie, spre iubirea lui Dumnezeu.

Nedumeririle privind sinuciderea si moartea anumitor mucenici provin din confuziile dintre doua intelegeri profund divergente ale vietii morale. Avem mai intai viziunea terapeutica duhovniceste si liturgica a crestinismului primar, modelata si orientata de experientele sfintilor, si care nu este un sistem moral deductiv. Totusi aspectul crucial este limpede: sinuciderea e o forma de a intoarce spatele lui Dumnezeu, pe cand moartea unui sfant nu poate fi asa ceva.

Problema sinuciderii asistate de medic dezvaluie diferente fundamentale in intelegerea teologiei morale. Un gen de teologie incearca sa rationeze discursiv despre caracterul mortii bune. Incearca prin argumente sanatoase sa produca o morala sistematica pentru a aborda sinuciderea asistata de medic si eutanasia, si apoi sa-i convinga prin argumente logice pe credinciosi si pe necredinciosi deopotriva.

Prin contrast, un al doilea gen de teologie, teologia primelor secole, este un mod de a face experienta lui Dumnezeu. Hristos si sfintii dezvaluie in vietile si mortile lor o morala a vietii si a mortii inaccesibila doar printr-o argumentatie rationala. Ca morala a agoniei si mortii intemeiata pe smerita acceptare a rastignirii de catre Hristos, aceasta viata n-are loc pentru autoafirmarea unei sinucuderi asistate de medic sau eutanasii. In contrast, primul tip de teologie va fi obsedat de diviziuni pe masura ce se aleg diferite premise de baza pentru a asigura diferite concluzii privitoare la moralitatea sinuciderii.

Cei care spun ca sinuciderea este o dovada de curaj, sunt oameni nebuni, oameni rataciti in inima lor si intrati pe mana celui „urator de oameni’, care se ascunde atat de bine in ei, incat aceia cred ca sunt liberi in actele lor. Curaj inseamna sa te lupti din toate puterile cu realitatea deosebit de impovaratoare din jur. De altfel, numai astfel se formeaza personalitatea omului. Atunci cand nu este rezultatul unei boli psihice, sinuciderea este cea mai mare dovada de lasitate. Marile greutati si furtuni arata cine sunt marii oameni. Si sa nu uitam ca in mijlocul celei mai cumplite furtuni, capitan alaturi de noi in corabia vietii poate fi Atotputernicul Hristos. Cu un asemenea echipaj, nu vom ajunge niciodata la sinucidere.

Responsabilitatea Bisericii in astfel de cazuri, precum sinuciderea, este de a-l accepta atat pe cel decedat, cat si pe cei mai raniti de aceasta moarte tragica si sa ii daruiasca pe acestia milei iubitoare a lui Dumnezeu. Ingrijirea pastorala se va concentra asupra vindecarii celor ramasi fara persoana iubita, evitand orice judecare sau condamnare. Doar Dumnezeu poate intelege factorii complecsi care determina sinuciderea, indiferent daca in aparenta aceasta este pentru noi „rationala” sau nu. Rolul nostru este sa lasam victima in grija milostiva a lui Dumnezeu, in timp ce suntem martorii adevarului ca iubirea mantuitoare a lui Hristos e mai puternica chiar decat moartea produsa prin sinucidere.

Biserica Ortodoxa si morala crestina, nu ingaduie sinuciderea in nici o imprejurare si pentru nici un motiv; deoarece este un pacat strigator la cer. Sinucigasul si-a pierdut credinta si nadejdea in Dumnezeu, a desconsiderat iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele, fiindca s-a gandit numai la viata pamanteasca, uitand de cea vesnica si de datoriile sale. Viata pamanteasca e bunul principal ca premisa a tuturor bunurilor in aceasta viata. Viata in trup e premisa fie a vietii vesnice, fie a osandei vesnice.

Dreptul omului asupra vietii este acela de a o administra corect, de a o folosi pentru lucrarea cea buna. Sinuciderea violenteaza insusi bunul simt, impulsul firesc catre existenta care-l are fiecare om. Ca sa fie vorba de sinucidere ca drept, ar insemna ca omul este proprietarul absolut al vietii sale, ceea ce este fals. Dezaprobarea fireasca si groaza provocata totdeauna de vederea unui sinucigas, ne arata clar ca sinuciderea e o crima impotriva firii.

Sfarsitul fiecaruia dintre noi vine atunci cand vrea Dumnezeu. Cei care au refuzat de bunavoie, in cursul vietii, sa „moara pacatului” si sa se predea lui Dumnezeu, vor muri spre vesnica lor moarte, iar ceilalti vor muri spre vesnica lor viata.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro