Duminica după Botezul Domnului, Matei 4, 12-17

12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. 13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, 14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: 15. „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; 16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. 17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

12401880_10153807158888570_359439361978789850_o

Cuvântul lui Dumnezeu propus spre meditaţie în această duminică este un adio definitiv spus timpului Crăciunului, şi în acelaşi timp o invitaţie de a ne elibera de sentimentalismele care l-au însoţit. Este emoţionant să-L contempli pe Dumnezeu care s-a făcut copil; este frumos, dar nu este suficient. Trebuie să scoatem din acest eveniment divin concluziile care implică mai mult curajul decât tandreţea. Copilul din Betleem a crescut, iar astăzi ni se prezintă ca unicul Învăţător care poate lumina şi salva umanitatea.

Evanghelia de astăzi ne prezintă o promisiune făcută de Dumnezeu poporului său. În anul 732 î.H., evreii din partea de nord a Palestinei, care aparţineau triburilor lui Zabulon şi Neftali, au căzut sub stăpânirea asirienilor şi au fost în mare parte deportaţi. Pământurile lor au fost invadate de popoare păgâne, fapt pentru care aceştia trăiau aşa cum ne spune şi Isaia, “în întunericul greşelii”. Dar chiar aici, profetul prevesteşte sosirea unei lumini mari, a unui Mesia Eliberator, motiv de bucurie pentru tot poporul.

La această profeţie se referă şi evanghelistul Matei, pentru a explica predica lui Iisus în Galileea. Matei cunoştea foarte bine acest text profetic, iar când a început să descrie viaţa publică a lui Iisus, aminteşte cuvintele lui Isaia. El ne spune că Iisus “a venit şi s-a stabilit la Capernaum… în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia”. Aşadar, pentru a da început misiunii Sale, Iisus a ales tocmai aceste ţinuturi, numite pe atunci Galileea păgânilor pentru că era un teritoriu unde israeliţii şi păgânii trăiau de mai multe secole amestecaţi, practicând o religie alterată, datorită elementelor noi preluate de la aceştia. Alegând aceste teritorii, Iisus pare să evite Iudeea, unde Ioan Botezătorul fusese deja arestat, însă mai probabil că intenţiona să amintească realitatea că El a venit nu numai pentru poporul ales, dar şi pentru păgâni, pentru cei care trăiau “în întunericul greşelii”. Prezenţa lui Iisus în Galileea păgânilor este acel „Da!” al lui Dumnezeu faţă de promisiunea veche. Lumina întrezărită de profetul Isaia este un simbol clar al lui Iisus, Mesia care vine să risipească întunericul. De altfel însuşi Iisus şi-a însuşit acest simbol al luminii considerându-l drept ceva ce-i aparţine. El a spus ucenicilor săi: “Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu va umbla în întuneric, dar va avea lumina vieţii” (In 8,12).

Din această perspectivă, să vedem sau, mai exact, să propunem la început de an, două tipologii: omul fără Hristos sau omul care zice că trăieşte după Hristos, dar nu se lasă schimbat de acesta, şi omul cu Hristos sau omul lui Hristos, omul pe care Hristos îl vrea schimbat, omul convertit.

Primul susține despre sine că ar fi rău și păcătos, dar când alții îi spun că e rău, sare ca pus pe foc. Face „fapte bune” și „milostenii” numai dacă e cineva prin preajmă pentru a fi văzut și lăudat. Își coordonează cu atenție mișcările numai când e privit de către ceilalți. Când e singur, „diplomația” și „râvna” lui dispar. Îi este foarte greu să spună „te rog”, „iartă-mă”, „mulțumesc”, căci s-ar umili, călcându-și astfel peste orgoliu. Găsește întotdeauna scuze atunci când greșește. Nu cere iertare atunci când n-are dreptate. Nu-și recunoaște niciodată vina. Nu-și asumă niciodată răspunderea. Se dezvinovățește mereu. Spune că iubește, dar nu este în stare să se jertfească pentru nimeni. Nu are puterea să ia asupra lui greșeala altuia pentru a nu-și păta bunul nume. E mulțumit și râde când aude vorbindu-se de rău despre alții. Se rușinează să stea lângă cei slabi și neputincioși pentru a nu-și strica reputația. Stă numai pe lângă cei renumiți pentru a se mândri cu ei. Se chinuie singur, nu apelează la ajutorul nimănui pentru a se încrede în propriile puteri. Nu acceptă ajutor în lucrările pe care le face, pentru ca laudele să-i revină în totalitate. Plânge atunci când nu-i reușește ceva, însă doar pentru că și-a stricat imaginea și i s-au descoperit astfel slăbiciunile.

Scoate la iveală micile lui defecte, numai pentru a și le ascunde pe cele mari. Își acoperă nereușitele și scăderile. Povestește numai biruințele și situațiile favorabile lui. Vânează păcatele celorlalți pentru a-și dezvinovăți propriile păcate. Are îndrăzneală și tupeu numai față de cei mici și inferiori lui. Cu cei mari se poartă ca un lingușitor. Își schimbă tonalitatea în funcție de persoană. Comentează numai pe la spate. Păcatul îl consideră mare și vrednic de condamnat numai dacă este al altcuiva. Păcatele lui le consideră mici greșeli, le transformă chiar în virtuți. Doar problemele lui sunt vrednice de dezbătut și de compătimit. Necazurile celorlalți n-au nicio importanță. Îi face plăcere să asculte laude despre el. Laudele sunt hrana lui, cu ele se îndulcește. Îi face plăcere să vorbească despre sine, să iasă în evidență, să fie mereu în centrul atenției. El caută numai locurile din frunte. Toate acțiunile sale se concentrează în jurul propriei persoane, propriului ego. Se crede o piesă importantă. Nu acceptă să fie îndreptat și ajutat. Nu acceptă niciun sfat. Dacă se folosește vreodată de sfaturile cuiva, spune cu ironie: „Asta o știam și eu.” Îi place să fie primul care dă vestea. Este iubitor de știri spectaculoase. Îi place să „înflorească”, să exagereze. E prieten numai cu ce-i ce-l laudă și-l lingușesc. Consideră dușman pe acela care-i arată defectele spre îndreptare. Are cel puțin două măști: e mândru, ipocrit, fals, fățarnic, iubitor de slavă deșartă. Însă e periculos fiindcă îmbracă totul în haina falsei smerenii, a falsei arătări. E evlavios și blând la arătare, dar plin de mândrie și venin pe dinăuntru. E frumos și dulce întocmai ca mărul roșu, dar plin de viermi și putregai în interior.

Îl recunoști? E ipocritul din mine, e ipocritul din tine, e ipocritul din noi. Pentru ca să zdrobim capul acestul șarpe – mândria – trebuie întâi de toate s-o recunoaștem în noi, să ne dorim să scăpăm de ea, să facem numai fapte opuse mândriei, să fim cât mai simpli, cât mai curați cu inima, să umblăm fără de vicleșug și interese, ce e în inimă să fie și-n cuget, iar ce e în cuget să fie și-n vorbire.

Omul nou, omul lui Hristos, se bucură cu cel ce se bucură și plânge alături de cel ce suferă. E blând la chip, iar vocea lui emană bunătate. Nu poruncește niciodată nimănui. Se socotește pe sine nevrednic și nu se supără nici când ceilalți îl socotesc nevrednic. Face fapte bune și milostenii în ascuns, pentru a nu fi văzut de ceilalți și a pierde răsplata. Nu așteaptă mulțumiri și recunoștință de la oameni după ce săvârșește un bine. Se mișcă în tot locul cu sfială și cu frică de Dumnezeu, fiindcă știe că Dumnezeu e peste tot, vede orice și cunoaște gândul inimii.

Dragostea lui pentru aproapele este mare, căci o dovedește de cele mai multe ori prin fapte. Se jertfește pe sine numai ca să fie bine, să fie armonie. Este oricând în stare să ia asupra lui greșelile celorlalți, fiindcă nu ține la imaginea lui, e smerit și iubește pacea. Se întristează când aude vorbindu-se de rău despre ceilalți. Încearcă să acopere defectele și greșelile celorlalți.

Dacă vede pe cineva greșind, îl mustră fără să-l audă ceilalți, fără gând de superioritate, fără să-și arate înțelepciunea. El mustră cu blândețe și cu scopul de a îndrepta. Dacă îi cere cineva sfat, nu se arată atotcunoscător, încearcă să se smerească și sfătuiește fără să raporteze nimic la persoana sa. Nu se plânge niciodată de nimic, necazurile lui le consideră nevrednice de a fi dezbătute sau compătimite. Este mulțumit și recunoscător pentru tot ce are. Nu cârtește la necaz, nu se plânge de prieteni.

Nu îi face plăcere să vorbească despre sine, iar dacă este lăudat nu simte satisfacție ci raportează totul la Dumnezeu. Se poartă la fel față de toți, și cu cei slabi și cu cei tari. Nu vorbește pe rău de nimeni. Ce are în grai, este și în inimă, iar ce are în inimă are și în cuget. Nu iubește întâlnirile și prieteniile gălăgioase. Se retrage de cele mai multe ori în singurătate unde-și găsește liniștea. Păcatele lui le consideră mari, iar pe ale celorlalți le vede greșeli. Nu osândește pe nimeni. Nu se rușinează să stea lângă cei slabi și neputincioși, chiar de-și strică imaginea, riscând să fie socotit asemenea lor.

De greșește nu se rușinează să-și ceară iertare, asumându-și vina. Nu se rușinează să ceară sfaturi. Nu se supără și nu se irită când este îndreptat sau când alții îi dau sfaturi. Nu consideră dușman pe cel ce caută să-l îndrepteze. Este recunoscător și nu se rușinează să spună „mulțumesc!” când apelează la ajutorul celorlalți. Nu este preocupat de viața personală a altora, nu iscodește pe nimeni. Nu este preocupat de știri spectaculoase, vești sau bârfe.

Acesta este creștinul cel adevărat, creștinul curat, natural, blând și fără de viclenie, pe care, din păcate, îl regăsim din ce în ce mai rar atât în noi cât și în ceilalți.