Duminica a IV-a după Rusalii, Matei 8, 5-13
5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, 6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. 7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. 8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. 9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. 10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. 11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. 12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.
Capernaum înseamnă „Satul profetului Naum”, iar Naum înseamnă „Dumnezeu mângâie”. După ce a părăsit Nazaretul, unde locuise timp de 30 de ani, Iisus merge la Capernaum, în Galileea păgânilor, care – după cum zice Isaia – trăiau în umbra morţii. Dar Iisus a făcut să strălucească acolo o „lumină mare”, alegorie a prezenţei şi a predicării Sale, spunând: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mt 4, 17). Cu toate acestea, Iisus a blestemat Capernaumul, oraşul Său (Mt 4, 13), şi Betsaida, oraşul lui Petru, deoarece, chiar dacă văzuse „lumina mare”, nu s-au convertit. Toate acestea apar ca alegorie a primelor cuvinte din evanghelia lui Ioan, când spune că Cuvântul a părăsit cerul şi a venit pe pământ, a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit, lumina Sa a strălucit în întuneric, dar întunericul nu a primit-o (In 1,5.11).
Capernaumul nu L-a acceptat pe Iisus, Nazaretul a încercat să Îl omoare, iar Ierusalimul L-a răstignit. Iisus îi iubeşte pe ai Săi, dar ai Săi nu îl iubesc pe El.
Din Evanghelia după Luca (Lc 7, 1-10), aflăm că era vorba despre un păgân simpatizant al evreilor, pentru care el construise chiar o sinagogă la Capernaum. Centuria era o unitate inferioară a infanteriei romane, prin urmare centurionul nu era un ofiţer important. Nu întotdeauna centurionii proveneau din Italia; al nostru venea, probabil, din învecinata Sirie şi, poate de aceea, vorbea bine limba folosită în Palestina. Romanii nu aveau o prea mare stimă pentru evrei, dar admirau modul lor de a-şi trăi religia. În acea vreme în Imperiul roman diversele religii erau în decadenţă, şi poate şi pentru asta centurionul nostru din armata de ocupaţie arăta că simte un mare respect pentru legea care le interzicea evreilor să intre în casa vreunui păgân. Din acelaşi motiv, în timpul procesului contra lui Iisus, Pilat va ieşi din pretoriu ca să vorbească poporului (In 18, 29).
Expresia centurionului este admirabilă: „Spune doar un cuvânt”. O justifică el însuşi prin parabola care urmează: aşa cum el comandă soldaţilor, tot aşa presupune că Iisus are sub ordinele Sale o armată invizibilă care acţionează în lume.
Aţi remarcat pentru cine se roagă centurionul, pentru servitorul său. E un prieten, e cineva care nu se simte bine, nu e o personalitate, nu e unul care iese în evidenţă, e o persoană din ambientul său de viaţă, am spune noi, e slujitorul său. A realizat că acest slujitor e bolnav şi el se pune pe treabă, se pune în mişcare. Spune Evanghelia: „a venit la El un sutaş rugându-L.” Rugăciunea de cerere: Doamne, doresc, Doamne, eu ştiu că Tu poţi porunci, Doamne, eu ştiu că Tu poţi înfăptui vindecarea şi aceasta va avea loc. Rugăciunea de cerere e indispensabilă pentru a obţine vindecarea.
Noi ştim că pentru cei apropiaţi nouă, pentru cei din lista inimii, cerem o vindecare mai profundă, vindecarea sufletului, cerem ca să-L regăsească pe Iisus ca Mântuitor, cerem să respire iubirea şi pacea, cerem să se întoarcă să iubească, să zâmbească. Vrem vindecarea sufletului. Şi astfel înţelegeţi că aici există un singur Medic la Care să mergem şi Acestuia îi cerem. Noi nu suntem aici doar pentru a ne reuni, noi suntem aici pentru a cere vindecarea persoanelor, vindecarea interioară, pacea inimii, iar aceasta ne-o poate da doar Iisus. Trebuie să fie cineva care să Îi spună Domnului: Doamne, slujitorul Tău, acea persoană e bolnavă. Doamne, Te rog, Te implor, acea persoană e bolnavă, ai uitat-o Doamne, e bolnavă! Pentru câţi aţi procedat astfel? Pentru câţi procedaţi astfel? Doamne, e bolnav! Pentru câţi repetaţi aceasta zilnic, chiar de mai multe ori în fiecare zi? Doamne vindecă-l! Centurionul Îl implora. Nu vezi că suferă?
Înaintea lui Iisus e conştient că nu are merite. Ştie că nu-l va vindeca pentru că el e bun, că el e centurionul respectat de toţi, pentru că e cel care-şi îndeplineşte îndatoririle, nu pentru aceasta îl va asculta, o ştie. Ştie că nu poate conta pe meritele sale. Aţi auzit ce spune în Evanghelie: „Doamne nu sunt vrednic, nici măcar să intri în casa mea, dar spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca”. Se încredinţează cu totul lui Iisus. Are încredere în El.
Şi este adevărat că până şi Iisus rămâne uimit de această abandonare. E uimit şi-i spune: Mergi, am înţeles! Aceasta trebuie să se întâmple şi cu noi. A mijloci pentru cineva înseamnă a vindeca sufletele persoanelor, a vindeca inimile, a le reda vederea pentru a reuşi din nou să-L vadă pe Iisus. Dar pentru a evangheliza e nevoie să ne rugăm.
Fiţi atenţi ca atunci când vă rugaţi pentru cineva voi înşivă să vă convertiţi, să vă schimbaţi inima, să înţelegeţi că doar Iisus mântuieşte, doar Iisus converteşte, doar El face totul. Doamne, eu nu sunt vrednic! Tatăl nostru, vie împărăţia Ta; Tatăl nostru, fă ca împărăţia Ta să vină în acea persoană sau în cealaltă, Tată, Te rog, trimite Duhul Tău. Iisuse, Care ai mers în căutarea oiţei pierdute, priveşte-l pe acel frate, pe acea soră.
La fel şi voi, cu ochii voştri plini de iubire, ştiţi să vedeţi unde se află un slujitor care suferă, o persoană care e bolnavă, cineva care e în căutare. Şi cunoaşteţi lista inimii, puneţi acele persoane despre care ştiţi că, dacă Îl întâlnesc pe Iisus, se vor simţi mai bine! Dar mai întâi trebuie să ne înclinăm noi capul, să spunem noi: Iisuse, fără Tine nu pot face nimic! Noi vom vedea comunităţile noastre crescând pe măsură ce va creşte numărul persoanelor care se roagă.
Termometrul pentru a vedea dezvoltarea comunităţilor noastre este prezenţa noastră în biserică la rugăciune, la Liturghie, este locul retras al caselor voastre unde vă rugaţi, îl lăudaţi pe Domnul, îl invocaţi pe Duhul Sfânt. Dar dacă voi, fiecare dintre voi, nu vă încredeţi în Domnul, cum îi puteţi încredinţa pe cineva care este bolnav? Voi aţi trimite pe cineva la un medic în care voi înşivă nu aveţi încredere? Uite, mergi la acela, cu siguranţă te va vindeca, dar voi ştiţi că nu e adevărat, şi nici măcar voi nu aveţi încredere, nici măcar voi nu aţi merge vreodată la acel medic, nici măcar voi nu vă daţi pe mâinile acelui medic!
Cum, tu nu te abandonezi în mâinile lui Iisus, dar îi propui altuia să se abandoneze în mâinile Lui? Înţelegeţi de ce rugăciunea e indispensabilă! E nevoie a ne încredinţa Lui pentru a-i putea încredinţa la rândul nostru pe cineva. Reţineţi bine aceste două expresii: a ne încredinţa noi mai întâi Lui, pentru a-i putea încredinţa la rândul nostru pe alţii, pe ceilalţi. Domnul nu are nevoie de experţi! Nu are nevoie de persoane care înaintea altora să pară bune, să iasă în evidenţă: dar eu fac, dar eu spun, dar eu mă implic. Nu! Domnul are nevoie de credincioşi, nu de practicanţi! Domnul are nevoie de persoane care ştiu să iubească, nu de persoane pregătite, experte! Şi când nu vindecă acea persoană pentru care tu te-ai rugat, e pentru că Domnul vindecă o altă persoană pe care ţi-o va pune alături, şi-ţi va face cunoscut acest lucru, şi îţi vei da seama că rugăciunea ta nu a fost în zadar. Domnul vrea să ne umple de daruri, dar vrea şi ca noi să deschidem uşa. Domnul vrea să ne acopere cu prezenţa Sa, cu iubirea Sa, dar vrea ca noi să-i deschidem. Domnul nu ne vrea doar membri ai comunităţilor parohiale, ne vrea preaiubiţii Săi, ne vrea capabili să observăm frumuseţea chipului Său, a cuvântului Său. Aceasta vrea Domnul de la noi. Observaţi în aceste cuvinte, încă odată, că dorinţa Sa, dorinţa Domnului e aceea de a ne iubi, de a ne lua de mână, de a ne conduce la casa Tatălui, pentru ca „Unde sunt Eu acolo să fiţi şi voi”!
De câte ori oare nu am trăit experienţa amară de a ni se părea că nu suntem ascultaţi de Dumnezeu, că Îi auzim numai tăcerea sau să avem senzaţia îndepărtării sau chiar a abandonului Său! Uneori, când ne rugăm, ne asemănăm cu acel ţăran despre care vorbeşte cineva: ţăranul primise vestea că însuşi regele în persoană îl va primi la el. Era ocazia vieţii sale: îi va putea expune dorinţele sale, având siguranţa că orice îi va cere va primi. Ajunge în ziua fixată şi omul nostru, plin de emoţii, intră la rege şi ce reuşeşte să-i ceară? O căruţă de gunoi pentru a-i sluji drept îngrăşământ pentru câmpul său. Era maximul la care se gândise el să-i ceară regelui. Uneori şi noi facem la fel cu Dumnezeu: ceea ce îi cerem faţă de ceea ce i-am putea cere se aseamănă cu acea căruţă de gunoi, adică lucruri care nu sunt într-adevăr importante pentru adevăratul nostru bine.
Să cerem de la bunul Dumnezeu darul unei încrederi autentice în bunătatea Lui, crezând că Dumnezeu vede şi vrea binele nostru mai mult chiar decât noi înşine. Cu siguranţă că Domnul atunci nu va întârzia şi astfel se vor împlini şi în viaţa noastră spusele lui Iisus: „oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide”.