Mai săraci, fără părintele Ion Cârciuleanu

 Ieri, părintele Ion Cârciuleanu, fost slujitor al bisericii Mănăstirii Galata, unul dintre marii duhovnici şi cărturari ai Iaşilor, a plecat în lumea veşniciei. În octombrie ar fi împlinit 98 de ani. O existenţă dăruită semenilor şi misiunii de preot, pentru care n-a precupeţit nici un efort şi nici un sacrificiu. Viaţa sa rămâne un model de urmat pentru oricare dintre noi.

Slujba înmormântării părintelui Ion Cârciuleanu va avea loc joi, începând cu ora 11:00, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din cartierul Galata, unde a slujit ani buni după pensionare. Venerabilul preot va fi înmormântat în cimitirul bisericii Mănăstirii Galata, acolo unde odihneşte şi soţia sa, Georgeta. „A fost părintele nostru îndrumător, a fost un om înţelept, cald, blând, a fost cel care în vremuri grele ne-a încurajat foarte mult. L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, pe când era preot la biserica Mănăstirii Galata şi când părintele, de-acolo, de sus, veghea tot Iaşul cu înţelepciunea lui şi cu dragostea lui. Totdeauna de la părintele venea un gând bun, un sfat bun, o rezolvare care aducea pace şi dragoste. În ultimii ani, după ce s-a pensionat, a slujit la biserica noastră de parohie – «Adormirea Maicii Domnului» din Galata. Era un om al rugăciunii, un om care se hrănea tot timpul cu cuvântul lui Dumnezeu, pe care apoi îl dăruia, hrănindu-i şi pe fraţii lui preoţi, şi pe credincioşi. În ultimii aproximativ 10 ani am avut bucuria ca părintele, deşi octogenar, să dăruiască 9 cărţi foarte valoroase, rodul gândirii şi preocupărilor lui. Acestea vorbesc de la sine şi conturează o personalitate complexă a unui preot care a abordat misiunea cu sfinţenie, cu înţelepciune, a unui preot care a aplicat lucrarea sa cu toată puterea şi cu toată voinţa. Pentru toate acestea suntem azi mai săraci. Avem însă bucuria că prin părintele Ion Cârciuleanu vom avea un sol la ceruri. Fie ca Bunul Dumnezeu să-i aşeze sufletul în ceata sfinţilor, iar el să vegheze asupra noastră de acolo“, a spus ieri, îndurerat, preotul Mircea Stoleriu, paroh la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ din cartierul Galata, cel care i-a fost aproape în ultimii ani ai vieţii.

Emana modestie, demnitate, un patriotism curat, sincer şi o înţelepciune caldă

În 2011 am avut norocul să-l cunosc şi să-l intervievez. M-a primit cu bucurie şi mi-a spus de la bun început c-ar vrea ca interviul „să fie de folos“. Am stat de vorbă în camera sa de lucru, cu pereţii înţesaţi de cărţi, la biroul la care chiar şi atunci lucra şi studia. Uscăţiv, slăbit fizic de vârstă, dar cu spiritul viu, cu ochi ageri şi blânzi şi cu privirea pătrunzătoare, părintele m-a purtat, timp de două ceasuri, prin toată istoria recentă a României, căci trăise aproape în întregime ultimul veac. A trecut prin grelele încercări ale celui de-al Doilea Război Mondial, a fost pe front, a cunoscut grozăvia refugiului, a traversat alături de credincioşii din cele trei parohii pe care le-a păstorit anii grei de după război, cu molime, foamete, secetă. A depăşit toate aceste momente cu credinţa în Dumnezeu şi în vocaţia sa de preot. Şi m-a încredinţat, la sfârşitul discuţiei noastre, că viaţa nu-i altceva decât un permanent prilej de a fi de folos celui de lângă noi.

 Perfect lucid la cei 96 de ani, mi-a vorbit despre sine cu acea linişte pe care ţi-o dă sentimentul datoriei împlinite. A fost o întâlnire care mi-a rămas în suflet şi în minte, una dintre acele întâlniri rare, despre care şi peste ani poţi povesti. Avea harul interlocutorului autentic şi uluia prin forţa personalităţii sale. Emana modestie, adâncime de gândire, demnitate, un patriotism curat, sincer şi o înţelepciune caldă. A fost un teolog cărturar, clădit şi format la începutul veacului XX, într-o lume în care ţinuta intelectuală şi cea morală se completau reciproc, un preot care a crezut în vocaţia sa şi care s-a dăruit cu totul acestei misiuni.

 Pentru a înţelege personalitatea sa complexă, publicăm astăzi o parte din interviul acordat în ianuarie 2011 „Ziarului Lumina“.

 În 1942 aţi fost hirotonit preot. Cum a fost primul an de preoţie?

 Aveam două licenţe, trecusem prin război, prin greutăţi. În 1942 am fost hirotonit preot. Era o disciplină în toate, încât am fost trimis la Dolineni, lângă Hotin, că acolo eram de folos. Am stat acolo un an şi jumătate. Am plecat în martie 1944, după Buna Vestire, când ruşii se apropiau. Am trimis mai întâi soţia cu fetiţa la Pomârla, iar eu am mai rămas câteva zile alături de oamenii din Dolineni.

 Au urmat apoi anii grei ai comunismului. După Dolineni, aţi ajuns la Belceşti, judeţul Iaşi, în 1945. Cum vă amintiţi perioada aceasta? Cât de dificilă a fost?

 Am avut mari necazuri cu comuniştii. În mine vedeau un duşman; probabil ar fi vrut să fiu un turnător. Veneau oamenii să-mi ceară sfatul, ajutorul, dar în mare secret. Se temea omul de om. Oricine te putea vinde.

Contemporan, pe rând, cu toţi patriarhii BOR

Aţi avut privilegiul de a fi fost contemporan, pe rând, cu toţi patriarhii Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Dar ştiu că de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist v-a legat o prietenie specială. Cum l-aţi cunoscut?

 Eram preot la Belceşti, prin 1945-1946. Satul fusese localitate de front, iar biserica, punct de observaţie. Ruşii au devastat-o. Am găsit o nenorocire acolo: nici un veşmânt, icoanele zgâriate şi străpunse de baionete. A trebuit ca împreună cu oamenii să refac totul. Am pus biserica la punct şi-am chemat la sfinţire pe fostul patriarh al României, Iustinian Marina, pe-atunci arhiereu vicar la Iaşi. Altături de el a venit şi PC arhimandrit Teoctist Arăpaşu şi un diacon, Aurel Teodorescu.

 Era după război, era foarte greu. Locuiam într-o cameră cu un pat, două scaune şi-o măsuţă. Acolo l-am culcat pe Iustinian. Am stat de vorbă cu el până târziu în noapte, despre tot ce-aveam pe suflet, despre pericolul comuniştilor care venea.

 Pe Preafericitul Teoctist l-am dus să se odihnească în casa unui enoriaş. Pe drum, am tot vorbit, iar el mi-a spus: „Biserica trece prin greutăţi mari. Ce se cere în momentul de faţă? O jertfă. Să păstrăm ce avem, deci şi să înmulţim cât se poate“. M-am împrietenit cu el atunci. Şi de câte ori îl întâlneam la Iaşi, îmi spunea zâmbind: „Părinte Ioane, suntem un leat! Vezi cum te porţi“. Adică să fiu foarte atent cu preoţia pe care o am de dus.

 De câte ori am scris câte o carte, i-am trimis-o şi lui, la Bucureşti. Mi-a şi scris câteva rânduri, după ce i-am trimis cartea mea – „Slujire“.

 La Galata când aţi venit?

 Pe 1 martie 1959 şi-am fost acolo preot paroh până în 1996. Am slujit la Galata 37 de ani.

„Depinde de omul care rezolvă ale timpului…“

Tinereţea dumneavoastră s-a derulat în perioada dintre cele două războaie mondiale. Un interval de timp cum istoria n-a mai întâlnit de atunci. Dacă ar fi să facem o comparaţie între societatea acelor vremuri şi cea de astăzi, cum ar suna?

 Între vremurile de azi şi cele pe care le-am trăit eu în tinereţe este o mare deosebire. Societatea de azi este într-o criză mare, nu numai economică, ci şi socială, morală. Este exact cum spun chinezii într-un proverb: „Decât să am o armată de lei şi-un cap de oaie, mai bine am o armată de oi şi-un cap de leu“. Orice om trebuie să gândească; să facă şi să gândească. Dar noi, iată, am ajuns unde-am ajuns…

 De ce credeţi că am ajuns în situaţia aceasta?

 Pentru oamenii pe care-i avem. Fiecare timp, draga mea, are problemele lui morale, sociale, economice. Depinde de omul care rezolvă ale timpului…Iată că timpul nostru are probleme atât de serioase şi ne cufundăm în slăbiciunea şi, poate, în păcatele noastre. Noi suntem responsabili de ce ni se întâmplă. Nu numai conducătorul, profesorul, educatorul, ci şi tata, şi mama, în special mama, care e legată de copil, care dă viaţă şi întreţine viaţa. Educaţia este de mare importanţă.

„…noi uşor ne-am vândut“

Părinte, aţi trăit o viaţă întreagă în cerdacul Bisericii, slujind lui Dumnezeu şi fiind de folos oamenilor. Aţi trecut, practic, prin întreaga istorie contemporană a României. Cum apreciaţi lumea în care trăim astăzi? Ce-am pierdut, ce-am uitat?

 Am pierdut două lucruri de mare importanţă: partea spirituală şi disciplina. Noi nu mai avem disciplină.

 Dar am avut vreodată?

 Am avut o disciplină înnăscută, o disciplină pe care o vedeai de la copil până la bătrân. Când eram copil şi mergeam la şcoala primară, mă întâlneam cu moş Petrea, gospodarul satului, şi îi spuneam: „Sărut mâna, moş Petrea!“. Exista o ierarhie a valorilor în lumea satului. Acum nu mai există astfel de ierarhii.

 M-a întrebat un preot, nu demult, cum am putea ieşi din criza aceasta morală. Trebuie să găsim în noi o putere spirituală şi trebuie să ne aplecăm mai mult asupra educaţiei care se face.

 Se spune adesea despre români că au fost nedreptăţiţi de istorie. Dumneavoastră ce părere aveţi?

 Vedeţi, noi uşor ne-am vândut…Mai ales după â40. E o altă lume în acest aşa-zis modernism. Tehnica ne-a acaparat individualitatea. S-a dus ceea ce gândeam noi. Acuma gândeşte pentru noi televizorul. Noi nu mai avem idei. Auzim din ce în ce mai des: „Aşa a spus la televizor“, „Am văzut la televizor“. Nu mai avem personalitate. S-a şters umanismul din noi; am pierdut tot ce este spiritual. S-a rupt tradiţia câştigată în sute de ani şi clădită la temelia neamului.

„Un preot adevărat trebuie să fie demn“

Ce calităţi trebuie să aibă un preot în lumea de azi, părinte?

 Un preot adevărat trebuie să fie demn, stăpân pe sine, pe trupul şi sufletul său, trebuie să propovăduiască cu timp şi fără timp, trebuie să fie îmbâcsit de jertfe. Când am plecat din Basarabia, tocmai se dăduse o luptă între nemţi şi ruşi, la Ulma, lângă Nistru. Nemţii au fost distruşi şi se retrăgeau. Retragerea pe cont propriu, în armată, este groaznică. Nu mai este conştiinţă că eşti om; trebuie să te salvezi cu orice preţ. Calci pe moarte, nu te mai interesează nimic.

 Eu trebuia să ajung la Pomârla, acasă, căci veneau ruşii peste Basarabia. Am ajuns cu bine de la Dolineni la Noua Suliţă. Eu, în viaţa mea întotdeauna am fost îmbrăcat preoţeşte. Am fost preot, preoţeşte m-am îmbrăcat! Ploua, eram ud până la piele. Aveam un căluţ şi în Noua Suliţă mă opresc doi nemţi, aflaţi în retragere. Voiau să-mi ia calul. După aproape o oră de discuţii, i-am biruit şi-am ajuns cu bine pe malul Prutului. Podul era distrus; nu puteam trece în România. Nu vedeam în faţa ochilor decât Siberia, chinurile şi valurile mari ale Prutului. Stăteam aşa şi mă gândeam. Vedeţi, în fiinţa noastră sunt două puteri: una umană şi alta spirituală. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute, ca în atâtea rânduri, şi acum… Era sfârşit de noapte şi deodată trece un om. M-a întrebat dacă vreau să trec Prutul şi m-a ajutat să ajung pe malul celălalt cu o barcă. Un lucru foarte important în viaţa unui preot este să ştii să-I mulţumeşti lui Dumnezeu. Când am ajuns dincolo, pe malul românesc, am căzut în genunchi, am sărutat pământul şi am făcut o rugăciune de mulţumire…

 Cum aţi rezuma viaţa dumneavoastră, atât de plină în încercări, în câteva cuvinte?

Eu m-am făcut preot pentru că am simţit vocaţie. N-am putut trece peste asta. În toată viaţa mea am propovăduit cuvântul lui Dumnezeu. În timpul slujirii mele m-am întâlnit cu oameni credincioşi, cu atei, cu oameni căzuţi, cu oameni flămânzi, goi; toţi aveau nevoie de Hristos, fără să ştie.

 Trebuie să ştii să i-L dai omului pe Hristos. Am ştiut să-L dau pe Hristos. Am trecut prin trei parohii şi în fiecare dintre acestea am încercat să las o dâră de lumină creştină şi românească. În mine au dominat două mari preocupări: să-l fac pe om mai bun şi mai fericit.

Un model de urmat

Părintele Ion Cârciuleanu s-a născut la 22 octombrie 1915, la Corjăuţi, lângă Dorohoi. A fost căsătorit cu profesoara Georgeta Cârciuleanu şi a avut doi copii. Rămâne în amintirea enoriaşilor din cele trei parohii pe care le-a păstorit ca un preot neobosit, ce le-a insuflat încrederea sa nemăsurată în puterea lui Dumnezeu şi curajul de a gândi liber, de a fi stăpâni pe propria lor personalitate.

 La Dolineni, în Basarabia, prima sa parohie, a lăsat o comunitate unită, cu o viaţă creştină bogată. Pe oamenii de-acolo a căutat să-i facă să cunoască şi să înţeleagă istoria poporului român, din care şi ei făceau parte.

 La Belceşti, Iaşi, a refăcut biserica, avariată în timpul războiului, a înfiinţat un spital, împreună cu doctorul din localitate, unde s-au tratat bolnavii de tifos exantematic şi scabie. S-a zbătut şi a înfiinţat un gimnaziu, unde a fost profesor de istorie şi religie şi a încercat să-i ajute pe enoriaşii săi să găsească în Biserică un sprijin pentru a face faţă greutăţilor regimului comunist.

 La Galata, ultima parohie, unde a slujit 37 de ani, pe lângă neobosita muncă de „restaurare sufletească“, a avut o contribuţie considerabilă la restaurarea întregului complex Galata.

Nouă, tuturor, ne-a lăsat o moştenire valoroasă: nouă cărţi inspirate din viaţa sa, care a cuprins atâtea momente dramatice, dar mai ales din activitatea sa de păstorire.

 sursa: ziarullumina.ro