Cine vorbeste mult isi da in vileag nebunia
Apostolul Iacov, vrând să arate cât de greu îi este celui guraliv să se abțină de la ceva nefolositor, a zis că ținerea limbii între hotarele cuvenite este doar partea bărbaților desăvârșiți: dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul (Iacov.3, 2) Iată deci că vorbirea deșartă este ușa spre osândire și clevetire și cum să biruim mândria câtă vreme nu ne înfrânăm de la acestea?
Limba, îndată ce începe să vorbească ceva după placul său, fuge ca un cal scăpat din frâu și pălăvrăgește nu numai cele bune și cuvincioase, ci și cele rele și dăunătoare. De aceea, Apostolul numește „rău fără astâmpăr, plin de venin aducător de moarte” (Iac. 3, 8). Împreună-glăsuind cu el, și Solomon a grăit: „din cuvinte multe nu vei scăpa de păcat” (Pilde 10, 19). Și vom spune, împreună cu Ecleziastul, că, îndeobște, „cine vorbește mult își dă în vileag nebunia, fiindcă de obicei numai cel nebun înmulțește cuvintele” (Ecl. 10, 14).
Nu te întinde la împeună- vorbiri lungi cu cel ce nu te ascultă cu voie bună, ca nu cumva, săturându-se de tine, să înceapă să te urască, precum este scris: „cel ce înmulțelte cuvintele, urât va fi” (Sirah 20, 8).
Ferește-te ca nu cumva să vorbești cu aspime și de sus, fiindcă oamenii urăsc foarte mult aceasta, și te vor bănui că ești foarte deșert și gândești lucruri prea mari despre tine însuți.
Niciodată să nu te lauzi, decât dacă este neapărată nevoie, însă și atunci să vorbști cât mai pe scurt.
Când vezi că alții vorbesc de prisos despre ei înșiși, silește-te să nu faci ca ei, chiar dacă vorbele lor par smerite și mustrătoare de sine. Iar în ce-l privește pe aproapele tău și faptele lui, nu te da în lături să vorbești, însă vorbește totdeauna cât mai pe scurt, chiar și atunci când lucrul acesta se cere pentru binele lui.
Când stai de vorbă, să-ți amintești și să te strădui să împlinești porunca Sfântului Talasie, care grăiește: „Dintre cele cinci feluri de a sta de vorbă cu alții, pe trei dintre ele să le folosești, cu chibzuință, fără frică; pe al patrulea să nu îl folosești des, iar de al cincilea să te lepezi cu totul:”
Un oarecare dintre scriitorii duhovnicești le înțelege pe primele trei așa: „„da”, „nu”, „se înțelege” sau „este limpede”, în al patrulea vede îndoiala, iar în al cincilea – ceea ce e cu totul necunoscut. Adică poți să vorbești cu hotărâre despre ceea ce știi sigur că este adevărat sau neadevărat și despre ceea ce se vede de la sine; despre ceea ce-i îndoielnc mai bine să nu zici nimic, iar dacă este nevoie, să vorbești ca despre ceva îndoielnc, fără să hotărăști dinainte; iar despre ceea ce nu știi să nu vorbești deloc.
Un altul zice: avem cinci feluri de a vorbi – 1- chemător, 2 – întrebător, 3 – doritor sau rugător; 4 – hotărâtor, când ne rostim cu hotărâre părerea; 5 – poruncitor. Dintre aceste cinci, pe primele trei să le folosești întotdeauna slobod, pe al patrulea – cât mai rar cu putință, iar pe al cincilea să nu-l folosești deloc.
Despre Dumnezeu să vorbești cu toată căldura, mai ales despre bunătatea și dragostea Lui, dar totuși cu frică, gândindu-te să nu păcătuiești cumva și în aceasta, zicând ceva necuvenit despre cele dumnezeiești și tulburând inimile ascultătătorilor simpli. De aceea, mai degrabă să iei aminte la împreună-vorbirile altora despre lucrurile acestea, punând cuvintele lor în visteriile cele mai dinlăuntru ale inimii tale – iar dacă se va vorbi despre altceva, numai sunetul glasului să se lipească de mintea ta, care trebuie să tindă nestrămutat către Dumnezeu.
Chiar și atunci când trebuie să asculți pe vorbitor ca să pricepi despre ce e vorba și să dai răspunsul ce se cuvine, să nu uiți ca între ceea ce auzi și ceea ce spui să-ți înalți ochiul minții spre ceruri, unde este Dumnezeul Tău, gândindu-te la mărirea Lui și la faptul că El nu te scapă din ochi, ci caută spre tine ba cu bunăvoință, ba cu neplăcere, potrivit celor ce se întâmplă în cugetele inimii tale, în vorbele, în mișcările și faptele tale.
Când trebui să spui ceva, să chibzuiești temeininc la cele ce se suie în inima ta ca să le zici, mai înainte să ajungă acestea pe limba ta, și vei afla că multe dintre ele sunt de așa fel, încât este cu mult mai bine să nu iasă din gura ta. Să știi totodată că și din ceea ce ție se va părea că este bine să zici este uneori cu mult mai bine ca unel să rămână îngropate în mormântul tăcerii. De aceasta îți vei da seama, câteodată, îndată după încheierea împreună-vorbirii.
Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010
sursa: catehetica.ro
