Iluzia fără strălucire

Tinerețea este unanim știută ca fiind timpul îndrăznelii și al curajului, tărâm al puterii de a începe ceva și de a visa la culmile depărtate ale munților. Tot ea, tinerețea, este căutare și vrajă, epocă fermecată unde timpul trece fără să-i pese, neatins de pecetea oboselii și a iremediabilului. În același timp, aceeași tinerețe poate fi nesăbuită și buclucașă, arogantă și neștiutoare. Iar dacă celor bătrâni le este dată înțelepciunea iertării și a cunoașterii, nostalgia trecutelor îndrăzneli poate fi mai mare decât certitudinea unor realizări actuale. Dar dacă puterea celui tânăr e numai fără minte și nechibzuită?

Se povestește că Helios, zeul soarelui, așezat în palatul său de fildeș transparent și strălucitor, a fost atât de fericit când l-a revăzut pe fiul său Phaethon, încât i-a promis acestuia împlinirea oricărei dorințe. Nimeni pe pământ, s-a plâns tânărul, nu-l crede când povestește cine-i este tată. Din acest motiv, spune Phaethon, el vrea să dovedească tuturor că el, fiul zeului, este mai tare decât toți cei care n-au vrut să-l creadă. În mitologie, zeii sunt supuși greșelii, asemenea pământenilor. Și oare, ce e mai omenesc decât dragostea regăsită a zeului strălucitor pentru fiul de care s-a îndepărtat și pe care l-a reîntâlnit. Phaethon e falnic și tânăr, plin de dorința de a-și dovedi și a dovedi că poate orice, chiar schimba și ceea ce se știe că nu este de schimbat. Iar Helios, așezat pe tronul luminos al zilelor senine, plătește greșeala de a fi uitat ce e mai sfânt în această stare a lucrurilor. Iubirea părintelui e asemenea soarelui care mângăie poienile în clipele fericite ale verii, nepăsarea părintelui care și-a uitat copilul e asemenea soarelui cu dinți al iernii, lumină înșelătoare, mincinoasă, fără căldură și fără speranță. Promisiunea prea repede făcută se schimbă într-o clipă a amărăciunii. Fiindcă Phaethon nu și-a dorit altceva decât să conducă el, pentru o zi, carul cu cai înaripați ce poartă soarele peste orele zilei, de la urcușul răsăritului pănă la clipa din urmă a amurgului. Lucru greu de reușit numai prin puterea și curajul tinereții. Caii înaripați sunt nărăvași și dacă trăsura urcă prea mult, departe de pământ, acesta rămâne fără binecuvântarea luminii și a căldurii de la soare. Dacă, dimpotrivă, carul urcă prea puțin, arșița devine de nesuportat, pământul se usucă, își pierde viața, se pârjolește. Dar Phaethon e de neoprit și promisiunea tatălui sfântă, imposibil de luat înapoi. În ziua aceea soarele nu s-a mai urcat destul de mult pe cer, caii înaripați n-au ascultat de noul stăpân și-n pârjolul ce a urmat, o parte din Africa s-a schimbat în deșert. Ar fi fost și mai rău dacă Zeus nu l-ar fi oprit pe Phaethon, aruncându-l fără viață în râul Eridan. De atunci, din acea zi de pomină, deasupra Cretei cerul este luminat, în pragul dimineții și la lăsatul nopții, de o stea care strălucește cu totul aparte. Ea aduce aminte oamenilor de Phaethon, de cutezanța și de greșeala lui ireparabilă.

Îndrăzneţi, dar nu necugetaţi

Suntem noi asemenea lui Phaethon? Pe de o parte suntem îndrăzneți și neobosiți în căutare, în a vrea mai multe și tot mai multe. În același timp suntem necugetați în aceeași căutare, uităm de buna rânduială și tocmeală a lucrurilor și a faptelor. Dacă Hesiod, poetul antic, a povestit istoria tristă a lui Phaethon oamenilor de atunci, aceasta înseamnă că în vechime, ca și acum, eram puși în fața aceleași dileme. Putem să îndrăznim până dincolo de hotarul puterii rânduite, având darul ontologic de a încerca să ne depășim, crezând cu putere în ceva ce va veni și vom găsi spre binele nostru? Și totuși unde ne oprim pentru a nu ajunge asemenea sărmanului Phaethon? Trăim într-un timp în care învățăm că avem mai multe drepturi și mai puține datorii, că avem voie să cerem și să nu răspundem când ni se cere. Nu sunt în măsură să judec dacă e bine sau e rău. Dar dacă ne avântăm într-o direcție greșită?

Aflu că pentru a ne bucura de Sfânta Împărtășanie nu mai e nevoie nici de spovedanie și nici de post. Cu siguranță că datoria unui omului credincios este de a fi în cea mai strânsă legătură posibilă cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și cu Sfânta Biserică. Dar această legătură nu presupune o pregătire, o trăire de zi cu zi, către o creștere duhovnicească în care postul și mărturisirea păcatelor sunt elemente însoțitoare indispensabile? Să fie duminica doar ziua în care ne amintim de Domnul și ne bucurăm de Sfânta Împărtășanie ca de un act implicit, legat doar de strădania de a fi ajuns la timp la biserică? Avem dreptul de a ne împărtăși, ni se spune, fără îndatoriri, fără canoane, fără oboseală și fără pregătire.

Sfânta Împărtășanie e doar un mic episod ceremonios?

Promulgându-ne noi și noi drepturi, încercăm să ne asemănăm cu zeii infumurați ai antichității, care greșeau în aroganța disprețului pentru urmările și consecințele firești ale oricărei greșeli. Modernitatea nu poate să fie o schimbare în sensul lui Phaethon ci în cel al Sfântului Apostol Pavel, noi rămânând mai departe, dincolo de ipoteze îndrăznețe și iluzii, cei pe care Dumnezeu îi cheamă la mântuire. Oricât am vrea, oricât am răstălmăci vorbe și legi, nu vom fi „schimbătorii mântuirii” sau „înnoitorii mântuirii”, pentru că nu există așa ceva, la fel cum ordinea universului nu se lasă schimbată nici de vorba nouă, nici de o nouă încercare și nici de o nouă îndrăzneală. Nu văd ce rost ar avea să ne schimbăm destinul numai pentru a ne lăuda că facem ceva nemaivăzut.

Nu vom găsi nici bucurie, nici liniște și nici nădejdea mântuitoare. ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,13 ) vestește oastea cerească la Nașterea Domnului. El este Acela care vine să învingă moartea! Îngerii s-au închinat Pruncului și în virtutea acestei apoteoze sfinte să credem că pentru noi, cei mai moderni dintre pământeni, Sfânta Împărtășanie e doar un mic episod ceremonios în șirul obiceiuri duminicale?

sursa: doxologia.ro