Cravata va fi obligatorie prin lege. Apoi se va preface-n ştreang!

Dacă se va ajunge acolo încât proiectul viitoarei Constituţii va conţine elemente contrare învăţăturii creştine, ne vom pronunţa public împotrivă şi vom boicota referendumul. Vom vedea atunci ce ecou va avea în inimile credincioşilor îndemnul care ar veni, firesc, din partea Bisericii, de a nu valida păcatul şi fărădelegea, chiar şi ambalate, tentant sau presant, în folia albastră cu steluţe aurii.

Trăim momentele cele mai cumplite de după 1989, dar puţini sunt conştienţi de acest lucru. Nimic din ceea ce s-a petrecut până acum nu se poate compara cu ceea ce va urma. Evident, vizez aici planul vieţii duhovniceşti, dar nu numai. Viaţa fiecăruia dintre noi va fi afectată într-un mod pe care nu ni-l putem imagina acum. Va veni aşa o furtună, încât cu mare greutate vom mai găsi un loc unde să ne ascundem. O persecuţie atât de subtilă şi de „corectă politic” cum n-a cunoscut istoria omenirii. Câţi vor avea tărie de a căuta scăpare la Dumnezeu? Câţi se vor ridica, cu verticalitate, alegând mai bine moartea (poate nu întotdeauna una fizică, dar cu siguranţă una în plan social), decât să se plece în faţa voinţei tiranice a unei dictaturi instaurată, în mod paradoxal, în numele unei libertăţi absolute?

Nu am fost niciodată o fire care să mă sperii uşor de perspectiva vremurilor de pe urmă. Nu am marşat niciodată la o serie de isterii apocaliptice, care mai degrabă tulburau sufletele credincioşilor, decât le apropiau de Dumnezeu. M-am uitat cu multă milă la cei care lovesc în mod programat, cu toate mijloacele posibile, mai ales în plan mediatic, în Biserica cea pe care „nici porţile iadului nu o pot birui”. Dar ceva s-a schimbat în ultima vreme. Ceva care mă face să-mi încordez şi mai mult inima la rugăciune. Să veghez şi mai mult la cele din mine şi din jurul meu. Să mă rog Domnului şi mai insistent să-mi dăruiască discernământ şi trezvie. Să mă înarmez cu tot ceea ce pot eu primi de la Duhul Sfânt, aşa, chiar şi pe măsura neputincioasei mele vieţi. E momentul în care e nevoie să spunem răspicat cu cine mergem mai departe. Să alegem!…

Gândurile de mai sus sunt generate de o serie de evenimente din ultima vreme care sunt semne clare ale începutului, în ţara noastră, a unei noi epoci. Între aceste semne sunt şi cele care au ca subiect de discuţie problema homosexualităţii. Faptul că există persoane cu un comportament sexual deviant (că-s gay, zoofili, necrofili, pedofili etc.) nu e de natură să stârnească într-un suflet de creştin decât o imensă milă. Dacă Îl iubeşti pe Hristos, nu poţi să nu-i iubeşti şi pe cei pe care El îi iubeşte cu iubire nesfârşită. Iar Domnul Îi iubeşte nesmintit pe toţi oamenii, indiferent de starea lor morală. Toţi suntem ai Lui, iar El nu caută niciodată „moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Din punctul acesta de vedere, un creştin nu poate fi niciodată homofob, aşa cum nu poate fi xenofob, antisemit, rasist şamd. În sensul că nu ar putea să urască vreodată o persoană – fie ea cu orientare sexuală deviantă, de altă naţionalitate, de seminţie evreiască, de altă rasă decât dânsul şamd. Dar niciodată în România nu s-a mai încercat ceea ce se încearcă (şi s-a reuşit, parţial) acum: să se obţină aceleaşi drepturi pentru păcatul în sine, ca şi pentru persoana care săvârşeşte păcatul. E firesc să te îngrijeşti ca aproapele tău să nu fie dispreţuit sau discriminat pentru neputinţa pe care o poartă (fie el un handicap fizic sau unul sufletesc). Cu totul altceva este să legiferezi păcatul ca normalitate (spre exemplu, avortul e crimă, chiar dacă o alintă unii cu mai „nevinovata” expresie „întrerupere de sarcină”). E strigător la cer să impui unei majorităţi să accepte comportamente şi practici contrare firii umane, fire creată de Dumnezeu nu de „mama natură”.

S-a început cu dezincriminarea homosexualităţii în codul penal. A fost considerat un pas firesc. Apoi homosexualii au început să prindă curaj şi au trecut la expuneri publice (e al zecelea an în care mărşăluiesc pe străzi spre a arăta lumii ce înseamnă „mândria” de a fi gay). Iarăşi s-a ridicat din umeri. „Ei, şi? Se dau şi ei în spectacol, nu sunt decât nişte caraghioşi, cine-i bagă în seamă?” Au ajuns să aibă influenţă, cel mai adesea pe o linie care vine din exteriorul ţării, în mediul politic. Au căpătat curaj să propună (şi să se accepte, deocamdată) ca în viitoarea Constituţie să se consfinţească faptul că nimeni nu poate fi discriminat pe motiv de orientare (corect ar fi fost – dezorientare) sexuală. Iarăşi s-au auzit voci în agora care au declarat că e un pas firesc. „Ce dacă trecem şi în Constituţie ceva ce oricum există în legislaţie?” Numai că nu toţi şi-au pierdut luciditatea şi abilitatea de a vedea în perspectivă lucrurile. Şi a venit imediat semnalul de alarmă: atenţie, o astfel de modificare a Constituţiei va da dreptul, ulterior, homosexualilor, nu doar să se căsătorească, ci şi să adopte copii (mulţumim lui Remus Cernea că s-a grăbit să confirme faptul că acesta este sensul modificării articolului 4). Aşa s-a făcut că, pas cu pas, s-a tot pus presiune pe societatea românească spre a accepta nu pe homosexuali, ci homosexualitatea ca atare drept o stare de normalitate.

„Tu ai fi vrut să creşti într-o familie de homosexuali?”

Zilele şi lunile următoare vor fi decisive pentru viitorul acestei ţări. Pentru că atunci când ataci fiinţa familiei, nu se poate să mai reziste multă vreme nici ţara. Dacă nu vor reuşi acum, cu siguranţă în viitorul apropiat vor încerca, pe canale politice, să schimbe legislaţia astfel încât şi homosexualii să poată fi o „familie”. Iar cel mai grav lucru va fi că vor exista copii nevinovaţi care vor fi adoptaţi şi crescuţi într-un astfel de climat. La acest „interes superior al copilului” se gândeşte cineva? Cât de uşor ne este să spunem: „Care-i problema, lasă-i domnule, să aibă şi ei o oarecare onorabilitate, să crească şi ei un copil!” Întrebarea corectă este: „Tu ai fi vrut să creşti într-o familie de homosexuali?” Sau: „Ce ai dori pentru viitorii tăi nepoţi: să fie crescuţi de mamă şi tată sau de doi bărbaţi, respectiv de două femei?” Toată psihologia arată că, pentru a creşte cât mai echilibrat, un copil are nevoie şi de mamă şi de tată. Dar ce mai contează ce spun specialiştii, mai important e să dăm voie unor suflete bolnave să se joace de-a mama şi de-a tata. Dintotdeauna a fost mai comod pentru un om să-şi justifice o patimă, decât să lupte pentru a se vindeca. De câte ori nu auzi câte un beţiv spunând: „Ce dacă mai beau şi eu? Toată lumea bea!”…

Legat de acest aspect, găsim în Evanghelie un cuvânt al Domnului care zice, arătând spre un prunc pe care „l-a pus în mijlocul lor”: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 5-7). Sunt unii, mai ales dintre cei pe care i-am votat, prin care vor veni, acum sau mai târziu, aceste sminteli. Va trebui să-i monitorizăm cu atenţie şi să veghem ca măcar pe viitor să nu mai primească votul nostru. Iar dacă se va ajunge acolo încât proiectul viitoarei Constituţii va conţine elemente contrare învăţăturii creştine, ne vom pronunţa public împotrivă şi vom boicota referendumul. Vom vedea atunci ce ecou va avea în inimile credincioşilor îndemnul care ar veni, firesc, din partea Bisericii, de a nu valida păcatul şi fărădelegea, chiar şi ambalate, tentant sau presant, în folia albastră cu steluţe aurii.

Părintele Rafail Noica descrie într-un mod extrem de plastic aceste vremuri pe care le trăim, spunând că „este ca şi cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scânduri solide şi cineva-ţi pune o cravată pe după gât, cade scândura de sub tine şi te trezeşti că ăsta-i un ştreang… Iertaţi-mă, dar asta este ce vrea să facă vicleanul cu noi.” Da, astăzi singura problemă a celor care deţin puterea este cum să ne uniformizeze, culmea!, sub pretextul că se doreşte o mai deplină acceptare a diversităţii. Dar cel fel de diversitatea e aceasta, în care eu sunt obligat să tac şi să accept lucruri în care nu cred? Ideea „corectitudinii politice” nu este ca fiecare să aibă dreptul de a se îmbrăca aşa cum doreşte, ci ca toţi să poarte, vrând-nevrând, cravată, având însă nemaipomenita, extraordinara libertate de a ne alege ce fel de cravată vrem. Explicaţia pentru o astfel de strategie nu e greu de găsit. Se impune ceva ce poate deveni, oricând, un mijloc de constrângere. Cu alte cuvinte, eleganta şi rafinata cravată, întoarsă la spate, va deveni un hăţ care, în caz că vrei să scapi, să te eliberezi, se transformă lesne în ştreang.

Există în folclorul de azi o glumă cam amară, dar care tinde să capete nuanţe profetice. Se relatează că un bătrân s-ar fi prezentat la ambasada unei ţări de prin vechea URSS, cerând azil politic. Mirat, funcţionarul de acolo îl întreabă: „Bine, dar de ce să plecaţi acum din România, ţară integrată în UE, cu atâta libertate?” Iar bătrânul i-ar fi prezentat următorul raţionament: „Pe vremea comuniştilor, dacă erai homosexual, te închideau. Imediat după 1990, li s-a dat voie să facă ce vor în patul lor, fără a-i mai pedepsi. Apoi au început să le dea dreptul de a se manifesta şi în public. Acum vor să le dea şi dreptul de a se căsători. Eu aş pleca acum, cât încă mai pot, pentru că, în ritmul ăsta, în curând homosexualitatea va fi obligatorie.”

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro