Ipostazele Sfântului Ilie

Proorocul Ilie în Sfintele Scripturi

Odraslă de preot al Legii Vechi (Sovac, din neamul lui Aaron), originar din Tesva Galaadului (drept care i se şi spune Tesviteanul), Ilie a fost unul dintre primii mari prooroci ai lui Israel, în sensul deplin al cuvîntului, căci prooroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se smintească de la dreptate nici poporul, nici mai marii lui.

Scriptura istoriseşte cum l-a înfruntat Ilie pe regele Ahab (care, sub influenţa soţiei sale de neam păgîn, se abătuse de la credinţa monoteistă şi se îndulcise spre cultul lui Baal), certîndu-l cu asprime şi prevestind, ca pedeapsă dumnezeiască, trei ani şi jumătate de foamete peste Israel. Iar Dumnezeu, chemîndu-l pe Ilie, i-a spus în ajunul osîndei pe care o pregătise celor rătăciţi: “Du-te spre Soare-Răsare şi ascunde-te la pîrîul Cherit, care este în faţa Iordanului. Din apa pîrîului îţi vei potoli setea, iar corbilor le-am dat poruncă să te hrănească acolo” (III Regi 17, 3-4). Şi după ce astfel l-a pus la adăpost pe dreptul Ilie, Domnul a trimis secetă cumplită şi îndelungată peste Israel, de-şi blestemau iudeii ceasul în care se născuseră. Ilie îşi potolea însă setea din apa izvorului de lîngă peştera în care se retrăsese, iar corbii, după cuvîntul Domnului, îi aduceau în zbor de-ale gurii, ca-n vremurile de belşug: dimineaţa – pîine, iar seara – carne. Şi aşa a petrecut proorocul, pînă ce lui Dumnezeu I-a plăcut să-l scoată de acolo şi să-l trimită în Sarepta Sidonului, apropiindu-se vremea îndurării Sale şi a obşteştii îndreptări, mai ales prin cuvîntul şi puterea date lui Ilie.

Tesviteanul a săvîrşit multe minuni, cu aceeaşi putere de sus: de la pogorîrea din cer a focului sau a ploii şi pînă la învierea fiului văduvei. Iar cînd a fost voia lui Dumnezeu să-l cheme la El pentru totdeauna, Ilie nu a murit ca toţi oamenii, ci a fost ridicat la cer într-un car de foc, chiar de sub ochii ucenicului său Elisei, care privea uluit la ce se petrecea şi spunea cuprins de frică mare: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” (IV Regi 2, 12).

Pe vremea Mîntuitorului, vreo opt veacuri mai tîrziu, renumele lui Ilie era atît de mare printre evrei încît, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale proorocului din vechime. Iar la Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune (Matei 17, 3-4; Marcu 9, 4-5; Luca 9, 30 şi 33) că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, după mărturia celor trei ucenici care-L însoţeau (Petru, Iacov şi Ioan).

Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sfînta Scriptură (cf. Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfîrşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înainte-mergător al celei de-a doua veniri a Domnului.

Proorocul Ilie în conştiinţa Bisericii

Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sfîntul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul este, în calendarul bisericesc, ca şi în tradiţia populară, personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni.

El este socotit şi protopărintele monahismului creştin (cf., de pildă, Sora Eliane Poirot, Ilie proorocul, arhetipul monahului. Pentru o primenire profetică a monahismului, Ed. Anastasia, Buc., 1999), prin îndelunga sa vieţuire în pustie (“păros peste tot şi încins peste mijloc cu o cingătoare de piele”, asemenea Sfîntului Ioan Botezătorul, de care apare apropiat în multe privinţe), iar în Apus Ordinul Carmelitan (înfiinţat în sec. XIII) şi-l revendică drept patron (Carmelitarum Dux et Pater), ca unul ce s-a ostenit tocmai pe Muntele Carmelului (cf. III Regi 18, 19). Şi la noi sînt multe mănăstiri sau schituri cu hramul Sfîntului Ilie, pe tot cuprinsul ţării. Iată aici o listă a celor mai importante dintre ele: Mănăstirea Dragomireşti (Dragomireşti, jud. Maramureş); Mă­­năstirea Floreşti (Poieneşti, jud. Vaslui); Mănăsti­rea Izvorul Miron (Româneşti-Tomeşti, jud. Timiş); Mănăsti­rea Nuşeni (Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud); Mănăstirea «Sfântul Ilie» (Albac-Horea, jud. Alba); Mănăstirea Topliţa (Topliţa, jud. Harghita); Mănăstirea Vasiova (Bocşa, jud. Caraş-Severin); Schitul Băişoara (Băişoara, jud. Cluj); Schitul Pahomie (Olăneşti, jud. Vâlcea); Schitul «Sfîntul Ilie» de pe Muntele Semenic (Văliug, jud. Caraş-Severin); Schitul «Sfîntul Ilie» (Buda-Berzunţi, jud. Bacău); Schitul «Sfîntul Ilie» (Borleşti, jud. Neamţ); Schitul «Sfîntul Ilie» (Vama-Tarcău, jud. Neamţ).

Numele în sine este şi el purtător de înaltă semnificaţie religioasă: continuator al numelui biblic Elijahu, alcătuit din cele două numiri predilecte ale lui Dumnezeu în limba ebraică, El şi Jahve (cum am zice noi: „Doamne Dumnezeule”), are înţelesul de „Domnul e adevăratul Dumnezeu”. Prin intermediul Bibliei, numele s-a impus în toată lumea creştină de mai tîrziu. La noi, numele de Ilie (diminutivul cel mai frecvent: Iliuţă) este astăzi tot mai rar folosit ca nume de botez, dar în trecut a fost foarte răspîndit şi a cunoscut numeroase variante (unele perpetuate doar ca nume de familie: Ilia, Ilieş, Iliaş, Ilioiu, Ilaşcu, Ilea, Ilian, Elian, Elie, Eliade etc.), ba şi unele forme feminine (Iliana, Ilica, Iliuca ş. a.).

Proorocul Ilie în tradiţia populară

În bogata noastră tradiţie folclorică, de Ilie se leagă credinţe destul de stranii, precum aceea că, „pe vremea cînd era om”, ar fi fost păcălit de diavol, ucigîndu-şi fie părinţii, fie soţia şi fiul, sub bănuiala – nefondată – că ar fi fost „încornorat” (Biblia şi Tradiţia, dimpotrivă, îi afirmă fecioria). Aşa se explică faptul că principala ocupaţie a lui „Sîntilie” este să-l urmărească pe diavol, pentru a răzbuna vechea şi tragica păcăleală. Se spune că el nu se va lăsa pînă ce nu-i va stîrpi pe draci pînă la ultimul. Cînd tună, se crede că Sfîntul îi avertizează pe păcătoşi, iar cînd trăzneşte, atunci înseamnă că a găsit vreun drac ascuns în sau după păcătosul nepocăit. Fulgerul şi trăznetul sînt armele sale predilecte (care iau adesea, în fantezia populară, chipul „biciului de foc”), încredinţate lui chiar de către Dumnezeu, ca şi carul de foc cu care brăzdează cerul şi se dedă la mare tărăboi (motivul e biblic, dar recuzita folclorică îl leagă, parcă, de vechile divinităţi solare). Exasperat El Însuşi, Dumnezeu, ca să-l mai domo-lească, i-ar fi uscat oarecînd braţul şi/sau piciorul stîng. Pălie ar fi un fel de supranume al Sfîntului (dar, după alţii, Ilie Pălie ar fi, de fapt, vizitiul acestuia).

Se mai zice că Sfîntul, fiind aşa de „vechi de zile”, nu prea ţine minte cînd cade sărbătoarea lui, drept care, dornic să mai şi petreacă puţin, Îl iscodeşte mereu pe Dumnezeu, Care-l duce însă cu vorba, pînă cînd ziua praznicului a trecut deja. Aceasta ca nu cumva să se încingă prea tare, cum îi e firea, şi să dea frîu liber puterilor sale, cu care poate lesne să cutremure tot pămîntul. Uneori ploile din mijlocul verii sînt socotite ca expresii ale furiei Sfîntului, ce pare să aibă la îndemîna sa, cu voie de sus, tot mersul stihiilor, de la grindină la foc.

În ziua de Sîntilie (20 iulie) e mare păcat să lucrezi, riscînd să-ţi ardă casa sau să fii trăznit peste an. Te poţi păzi prin bună purtare sau cu ajutorul unor „talismane” creştineşti (cum ar fi, bunăoară, mîţişorii de salcie sfinţiţi la Paşte sau la Florii). Cel mai sigur rămîne însă semnul crucii, căci numai îndărătul ei nu se poate ascunde nicidecum diavolul vînat de Sfînt pînă la sfîrşitul lumii…

Răzvan CODRESCU

Odată, demult, pe cînd sfinţii obişnuiau să se coboare pe pămînt şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai posac dintre ei, Sfîntul Ilie, lăsîndu-şi carul de foc şi tunul cu care bubuie după draci, ceru îngăduinţă de la Dumnezeu să umble cu pasul pe pămînt şi să-şi cerceteze neamurile, ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea. Dumnezeu l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la faţă, iar Sfîntul Ilie bătu pămîntul în lung şi în lat, după care se întoarse, cam căzut pe gînduri şi codindu-se parcă să dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din călătoria aceea:

– Ia zi, Ilie, ce mai e pe pămînt? Oare oamenii îşi mai aduc aminte de mine?

– Belşug şi fericire e pe pămînt, Doamne, şi toată zidirea ta se veseleşte, cu muzici şi cu oaspeţe, lipsită de griji mai ceva ca în Rai. Dar de tine, ca să spun drept, nu prea mai are nimeni vreme să-şi amintească…

– De, mă Ilie, aşa sînt oamenii: cu cît o duc mai bine, cu atît se fac mai uituci.

Şi aşa mai curse o vreme, nu tocmai puţină, după care iar îi veni Sfîntului Ilie dorul de ducă pe pămînt, dar se întoarse mai degrabă decît data trecută.

– Ce-i cu tine, mă Ilie, de n-ai zăbovit mai mult printre oameni?

– Apoi, Stăpîne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, cînd găsii pămîntul la mare strîmtorare, chinuit de jale şi de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, de le-a stricat oamenilor casele şi ţarinile, parcă a dat Iadul peste ei…

– Ce să-i faci, mă Ilie, cîteodată e şi aşa… Dar de mine oamenii îşi mai aduc aminte?

– O, sărmanii de ei, tot timpul le e numele tău pe buze, şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigînd cu glasuri rugătoare: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi grele; ci opreşte prăpădul, că numai nădejdea la tine ne-a mai rămas”!

sursa: rostonline.org