E cald! O scuză pentru a ne îmbrăca oricum?

Mereu cautam sa placem celorlalti, mereu simtim nevoia sa iesim in evidenta. Nu are importanta cu ce risc. Trebuie ca mereu sa vedem ochii celorlalti atintiti asupra noastra, sa ne vedem mereu poftiti si invidiati chiar de ceilalti. Nu mai avem puterea sa ne cautam si sa ne judecam fiecare pe sine insusi, ci ochiul celuilalt a devenit masura vietii mele. Acelasi etalon josnic al celor multi, care obliga la o anumita talie, la o anumita inaltime, la o anumita lipsa a hainelor, care sa ascunda mai mult decat minimul necesar bunului simt. Poate ca nici macar atat.

De cum face primii pasi in viata, omul trebuie sa imite. Incepe cu papusa Barbie, care, pe an ce trece, este tot mai dezbracata si tot mai senzuala. Deci, primul etalon, primul model pentru fete; cat despre baieti, ei sunt ajutati sa isi dezvolte gustul pentru placere, pentru fetite cu fitze! Si nefericita sa fie fetita care are „blestemul” de a fi un pic mai plina, un pic mai bine facuta. Dar calvarul ei abia a inceput!

Cataloage tot mai pretentioase o invata cum sa se imbrace pentru a fi, de fapt, tot mai dezbracata. O invata ca haina nu trebuie sa ne faca, in ultima instanta, mai frumosi, ci trebuie sa „strige” dupa privirile celorlalti. Ceea ce trebuie sa se vada este corpul, trupul omenesc, care are enorma nevoie de placere. Iar haina este un adjuvant, un ajutor nepretuit. „Turma” impune copiilor nostri niste reguli prin tot felul de cataloage de moda; iar ei se supun mai mult inconstient, fiind chiar fericiti sa li se dicteze cum sa se imbrace… pentru a fi pe gustul lumii.

Vara este anotimpul in care moda scoate „carnea” pe piata; fiecare scoate la „taraba” ceea ce are mai bun. Insa cine refuza acest joc risca sa fie scos din catalogul placerilor acestei lumi.

Am devenit nu oameni frumosi, ci picioare frumoase, sexy, care iti taie respiratia si demnitatea. Am devenit abdomene umblatoare, talii cu miscari provocatoare, care pur si simplu cheama pe cei doritori la placere. De mult timp fetele noastre au uitat ca ceea ce are omul unic si de neinlocuit este chipul si nicidecum picioarele. Am uitat sa privim ochii celuilalt si sa vedem chipul lui Dumnezeu in fiecare dintre noi. Dar vedem un chip care spune tot, un chip cu niste ochi din care de multa vreme a disparut Lumina lui Dumnezeu.

Din nefericire ne-a intrat in reflex sa privim pe celalalt incepand cu mijlocul lui, cu talia lui. Daca o fata a picat acest examen, nu mai are nicio sansa in randul prea modernei noastre lumi. Ne dezbracam inainte de a fi „nevoie” sa fim dezbracati. Ne aruncam inconstienti in valtoarea unor patimi rusinoase, fara a calcula consecintele acestui fapt. Ne lasam pradati de privirile celorlalti, fara a gandi ca pacatul incepe mai intai de toate cu gandul, este facut mai intai de toate in inima. Nu intelegem ca majoritatea zdrobitoare a celorlalti nu va putea sa vada eul nostru, ceea ce suntem noi de fapt, privind goliciunea noastra, ci ne va transforma in simple obiecte de placere, in „actori” ale visurilor si ale imaginatiei lor bolnave, murdare si obscene.

Dar, din pacate, majoritatea tinerelor asta doresc de fapt. Isi doresc sa fie dorite.

In acest caz nu mai putem vorbi nici macar de acea superioritate pe care ar mai avea-o omul in fata unui animal. Atata timp cat iti transformi trupul in „poligon de tragere” prin patimi de tot felul, nu va trebui sa astepti decat clipa mortii. O clipa in care acest trup va sfarsi in mod jalnic, deplorabil, intr-o frumusete apreciata doar de viermi si de un pamant care ne niveleaza pe toti, fara diferentiere.

Apoi iti voi spune in mod direct ca machiajul este o revolta la adresa lui Dumnezeu, pe Care, poate, il mai accepti ca pe Creatorul vietii tale. Nu iti place chipul pe care ti l-a daruit; consideri ca stii ceva mai mult decat El si incepi sa retusezi. Dar in mod artificial, caci omul nu poate schimba in mod natural creatia lui Dumnezeu. Si o donare o face tot din ceea ce exista deja, dintr-un dat pe care oricum nu si-l poate explica.

Maica Domnului nu a consultat niciun catalog de „frumusete”, nu a folosit machiaje mult prea costisitoare si mult prea false, nu si-a dezgolit nici macar parul inaintea oamenilor, dar a ramas cea mai frumoasa femeie din lume, cea mai cunoscuta frumusete a neamului omenesc. Daca sufletul tau nu este curat si frumos, atunci, oricat ai incerca, nici trupul tau nu va fi frumos. Cel mult va fi atractiv, sexy, dorit de cei ce nu mai vad decat trupuri si nu mai doresc decat trupuri. Ma gandesc si la un exemplu strict omenesc: actritele anilor ’40 aveau ceva aparte, care lipseste celor de azi… Aveau o frumusete aparte, o lumina in toata fiinta lor. Fara a se dezgoli si fara a provoca, iti „furau” atentia si simteai ca intr-adevar sunt deosebite.

Acest „ceva” lipseste astazi nu doar de pe ecrane, ci mai de peste tot! Goliciunea nu ne mai arata femeia, ci doar trupul ei. Nu ne mai pasa de lumina ochilor ei, de frumusetea chipului, ci dorim orbeste doar vederea sau posedarea trupului ei, goliciunea ei, care in zadar va incerca sa umple goliciunea trupului si a sufletului nostru. Dar ce facem daca femeia vrea ca toate acestea sa se intample? Ce facem daca ea isi doreste sa fie redusa la abjectul stadiu animalic? Ce facem daca pana si machiajul „netezeste” acest drum al atragerii barbatului in cursa mizera in care el sa doreasca trupul ei?

Sa ne gandim iar la Maica Domnului… imi vei replica ca altele erau vremurile si alta a fost cultura acelor vremuri… Va trebui sa intelegi ca nici eu nu iti propun sa umbli in pelerine kilometrice, acoperita cu valuri mult prea negre. Te invit la decenta, la modestie si la demnitate. Te invit sa nu te cobori la stadiul de „momeala” publica; stiu ca iti doresti recunoasterea frumusetii si a supletei corporale. Dar daca Cineva ti-a daruit un astfel de corp, atunci nu-l darui tuturor, oriunde si oricand.

Un mare sfant egiptean, Moise Arapul, s-a luptat zeci de ani cu o mare, cu o enorma ispita. In adolescenta lui, pe cand inca mai era la casa parintilor lui, inainte de a se retrage in pustiul Saharei, a vazut o fata. Erau impreuna la arat. Era o fata extrem de frumoasa, bine facuta, care, pentru ca era foarte cald, lasase cam mult la vedere. Insa nu s-a intamplat absolut nimic intre ei. Poate ca a si uitat-o in scurt timp. Dupa ce s-a calugarit, deja fiind la o varsta inaintata, au inceput niste ispite groaznice, la prima vedere incredibile. In fiecare zi i se arata diavolul sub chipul acelei fete, i se aseza in brate si incepea sa-l mangaie, sa-l cheme la pacat, la desfrau.

Iar Sfantul Moise, cu lacrimi in ochi, se ruga lui Dumnezeu sa ridice de la el aceasta ispita, pentru ca de multe ori era la marginea disperarii. Doisprezece ani s-a luptat zi de zi cu aceasta vedenie demonica, cu aceasta invitatie la desfrau. El nu trebuia decat sa accepte in inima sa acest pacat si era de ajuns, pentru ca pacatul trupesc nu ar fi putut avea loc. Doisprezece ani a asteptat ca o simpla privire si un simplu gand pacatos sa-l paraseasca si sa nu-i mai chinuie trupul imbatranit.

Tu de cate ori te-ai pus in locul acelei fete nepasatoare sau te-ai gandit la urmarile unei simple fapte tineresti? De cate ori nu ne expunem desfraului intelectual si moral al celorlalti, al privitorilor, al unor oameni pe care oricum nu-i cunoastem? Iti reamintesc ca Hristos a stat gol pe Cruce, dar nu putem sa-l reprezentam asa pentru ca mintea si inima fiecaruia dintre noi sunt prea imbolnavite de pacat, prea mult obisnuite cu dezgolirea celuilalt, cu folosirea celuilalt pentru placerea proprie. Ochii nostri au uitat sa priveasca ca si ochii unui copil: acesta va umbla gol fara nicio problema si nu-si va imagina nimic pacatos in sufletul lui ce sta mereu asezat in bratele unui inger.

Prea multi dintre noi au apucat pe demonicul drum pe care se afla cea care isi permite sa se numeasca “Madonna”. (In limba latina, ca si in cea italiana, inseamna “Maica Domnului”, “Doamna noastra”). […] Daca inima ta este curata, atunci si imbracamintea ta va fi demna, netransformandu-se intr-un obiect al patimilor acestei lumi.

Stiu prea bine ca majoritatea zdrobitoare a tinerilor au o anumita moda, care mult prea des ii lasa “imbracati” cu cate un cercel in ureche doar.

Vreau sa-ti redau aici una dintre minunile lui Hristos. Exista atunci un om demonizat, care nu putea locui in cetate pentru violenta si chiar ferocitatea lui. Deseori era legat in lanturi si inchis in cimitirul acelei cetati. Dar acesta, la fel de des, rupea lanturile si fie ca se intorcea in cetate, fie ca traia in mijlocul unei turme de porci. Dar omul, fie el si demonizat, de Dumnezeu tot are nevoie. Astfel ca, la apropierea lui Hristos de acea cetate, diavolii din acel om, l-au aruncat pe acest om la picioarele Domnului si L-au intrebat: “Ce ai cu noi, Iisuse? De ce ai venit sa ne chinui mai inainte de vreme?” (Luca 8, 28). Hristos le cere sa paraseasca trupul acelui nefericit om, permitandu-le sa intre in turma de porci ce apartinea locuitorilor acelei cetati. Diavolii au intrat in porci, care s-au aruncat cu totii in mare, inecandu-se. Iar omul acela s-a vindecat si a dorit sa ramana pentru toata viata lui impreuna cu Hristos.

Nu ma voi intreba cat mai poate accepta ca veridic acest fapt tanara noastra generatie. Dar te voi invita sa te diferentiezi de turma de porci a acestei lumi. Mai simplu zis: daca turma de porci se arunca in mare, tu nu ai nevoie sa faci acest lucru; aceeasi invitatie la diferentiere, la unicitate. Nu privi in jurul tau pentru ca nu Il vei gasi si nu Il vei vedea pe Hristos. El nu sta printre porci si nici nu accepta pe demonizati in jurul Sau. Pe porci ii indraceste, lasandu-i sa-si faca singuri felul, aruncandu-se in mare; pe demonizati ii vindeca, ii umple de putere si demnitate, ii face pur si simplu oameni. La fel a procedat in toti cei peste trei ani de propovaduire: a vindecat, a iertat sau a judecat, a inviat sau a mustrat. Daca exista un dram de credinta in inima ta, daca Dumnezeu reprezinta realmente ceva pentru tine, atunci alege: Hristos sau porcii. Este o alegere deseori imposibila, vecina cu nebunia, dar trebuie facuta, voluntar sau involuntar.

Gasesc normal ca atunci cand intri in biserica sa nu poti sa iti acoperi capul, ca tanara. Trecerea de la fusta incredibil de mica si de la un decolteu vizibil si din avion, la o imbracaminte decenta si la capul acoperit este realmente dificila. Aici ar fi in joc virtutea smereniei, adica acea renuntare la mandria mea, la frumusetea mea, la opinia mea. Totul pus inaintea acestui smerit Iisus, totul trecut prin catalogul frumusetilor raiului, care nu inseamna mai nimic pentru aceasta lume, pentru modul in care intelege ea frumusetea.

Imi amintesc ca, intr-o anumita ocazie, primisem o icoana a Sfantului Ioan Botezatorul. Fiind o icoana din hartie, am dorit sa o plastifiez. Nu mare mi-a fost mirarea cand m-am lovit de indignarea celei ce se ocupa cu aceasta clasica plastifiere. Dar ce se intamplase? Icoana nu reprezenta un Sfant musculos, aratos si pe un nor impresionant de alb. Era, de fapt, un Botezator negricios, tras la fata, slab, imbracat intr-o piele de camila – o imagine dezolanta, care respinge ochiul iubitor de “frumos” al zilelor noastre. “Dar ma sperie acest chip, este infricosator!” a afirmat cu patos persoana cu plastifierile.

Recunosc ca atunci mi-am cam pierdut cumpatul! Cum ar fi vrut sa arate o persoana care nu manca decat miere si lacuste, care postea zile, saptamani in sir? O persoana care nu folosea creme infiorator de scumpe, ci era lovita zi de zi de acelasi necrutator soare. O persoana care din copilarie a locuit in pustiu, cautand un Dumnezeu ce trebuia sa vina in pustiul acestei creatii. Un Ioan care se revolta in fata rautatilor si mortii acestei lumi…

Pe cand vom cauta si o frumusete a sufletului? Cat vom mai ignora exact ceea ce este cu adevarat important? Nu zic sa va ignorati trupul sau sa il supuneti unor posturi dure, pe care majoritatea, nici in forma lor usoara, nu vrem sa le incercam. Nu va invit sa faceti minuni, pentru ca am zis deja ca pe acestea le face Dumnezeu”.

M. Paulin