Diavolul și plictiseala
„Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese dintr-un căscat mare cît lumea…” (Paul Evdokimov) Uneori, faptul că ne plictisim nu e numai vina noastră, ci și a celor ce ne servesc diverse rețete de viață și de credință. Există un mod cu adevărat plictisitor de a prezenta credința, nemaiputând face legătura între ceea ce ți se spune și viața proprie. E cumva tragic dacă n-ar cădea în derizoriu: vorbești despre Dumnezeu deși nu-L ai în tine. Ai meseria de a vorbi despre credință, dar îți lipsește vocația. Aș spune că aproape îți lipsește și credința, sau, în orice caz e destul de diminuată.
Din păcate, avem de a face din belșug cu astfel de specimene care ne servesc predici, tratate teologice, articole, exaltă pe bloguri și în comentarii pe facebook. Dacă primești credința din vorbele lor ești sortit unui destin tragic: să te plictisești, să ți se pară anost, să preferi aproape orice ține de viață în locul propunerii creștine. Probabil că în felul acesta s-au pierdut mulți din cei ce ar fi putut să fie credincioși.
Soluția ar fi să aibă bun simț și smerenie, să lase locul celor care transmit mai mult decât cuvinte. Ca să vorbești despre credință nu-ți trebuie înalte studii academice, cu toate că nici acestea nu ar strica. Dar esențială este credința vie, convingătoare, lucrătoare. Oamenii simt asta. De aceea se înghesuie la câte un duhovnic vestit, lipsit de carte, dar purtând Duhul Sfânt în el și nu-I pasă de congresele unde teologi cu multe doctorate care se întrec se întrec în elocvență.
E o plictiseală adusă de mediocritatea credinței, a trăirii și a cunoașterii și care se răsfrânge în mediocritatea credinței celor ce se împărtășesc din această apă sălcie, ca atunci când orb pe orb călăuzește și cad împreună în gropaă.
Plictiseala ne este indusă de astfel de profesioniști fără vocație ai credinței și se grefează perfect pe starea noastră căzută, bucuroasă de a elimina referința la cer, și de a-și căuta la propriile plăceri. Putem fi foarte activi în lume, dar indiferenți la cele de sus, plictisiți, făcând astfel loc diavolului în lumea noastră. Diavolul se întrupează din lipsa noastră de avânt duhovnicesc, din căldicelul inimii noastre, din căutarea comodității, e firescul unei vieți îmbălsămate pe care „o luăm de bună”, fiindu-ne lene să facem efortul de a merge mai departe.
Există vindecare?
Odată însă ce ne dăm seama că sensul e în altă parte, putem trece la treabă. Reevaluăm tot ce se află în preajma noastră, atât oameni cât și evenimente. Ne dăm seama, reanalizând după schimbarea perspectivei, că lucrurile pot fi interesante dacă le lăsăm să fie astfel. Obișnuința noastră este să le clasificăm după câtă plăcere îmi provoacă, după cât de excitante pot fi. În felul acesta există câteva lucruri care să mi se pară interesante, dar niciodată pentru prea mult timp. Orice noutate se tocește lăsând loc alteia, sau plictisului dacă nimic palpitant nu survine la orizont.
Am putea încheia acest ciclu fatidic, în care alergăm după o plăcere care ni se arată pentru scurt timp, iar apoi fuge de noi. Singurul lucru care ar putea să ne plictisească ar trebui să fie propria ființă, conformismul ei, mimetismul social, incapacitatea privirii limpezi și curate. Iar soluția este ieșirea din acest solipsism al căutării de sine, în deschidere către lume.
Ca să ne vindecăm de plictiseală, ca stare de fond a ființei noastre reduse la sine, trebuie să căutăm să ne dedicăm altora, lui Dumnezeu mai întâi, și lumii întregi apoi. E un lucru pe care creștinismul l-a spus de la început, iar studii psihologice recente îl confirmă: persoanele altruiste, cele care fac muncă voluntară în folosul societății, care îi ajută pe cei aflați în nevoie, sunt mai fericite, mai liniștite, trăiesc mai mult și mai bine. Dedicarea față de alții e soluția.
În termeni creștini vorbind, mă pot vindeca de plictiseală, de lipsa de interes față de oameni, dacă mă pun pe treabă, dacă mă pun în slujba aproapelui meu. Soluția e munca, dar nu orice muncă, ci numai aceea care caută să aducă un folos celorlalți. Criteriul Judecății de Apoi va fi tocmai măsura în care ne-am ajutat aproapele, pe cel suferind, gol, sărac, înfometat, însetat. Întotdeauna va fi ceva de făcut. Folosesc darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, pentru a le dărui- numai așa le pot avea, dacă le dăruiesc- pentru a ne dărui pe noi înșine celor din jurul nostru.
Și astfel răspundem poruncii supreme a lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe alții. Ne adâncim în chipul celuilalt, și vom vedea că este inepuizabil. Va fi atâta bogăție de trăiri, de sensuri, de descoperiri în viața noastră, încât nici nu ne vom mai aminti de plictiseală. Lucrurile se adună și se întregesc, viața capătă o semnificație pe care nu putem să o punem în cuvinte până la capăt, dar care ne conferă o bucurie pe care nu o simțeam înainte.
Dar înainte de a merge pe acest drum trebuie să îl găsim pe Dumnezeu, care ne va deschide calea către toate bunătățile. Odată ce l-am descoperit pe Dumnezeu, am totul, chiar dacă trăiesc în cea mai neagră sărăcie. El este antidotul oricărui rău de care sufăr.
Paul Curcă
Sursa: doxologia.ro
