De ce îngăduie Dumnezeu ca oamenii drepți să fie chinuiți?

Firește, judecățile lui Dumnezeu sunt necunoscute, dar poate că una din multele rațiuni, după părerea mea, este și aceasta: Dacă Dumnezeu n-ar îngădui să fie clevetiți unii drepți, cum ar fi putut să se ascundă unii vinovați, care nu-și pot recunoaște greșeala din pricina egoismului lor? Pământul nu-i încape, iar diavolii caută pricini să-i ducă la deznădejde, pentru a-și face rău și astfel să se osândească.

Dar ca să nu se piardă vreun suflet slab, multa dragoste a lui Dumnezeu îngăduie ca drepții să fie judecați și clevetiți pe nedrept. Însă la sfârșit se descoperă adevărul.

”Nu cumva este clevetire?”

În felul acesta ne ajută și pe noi să avem întotdeauna gânduri bune pentru orice rău auzim că se zvonește despre aproapele și să ne întrebăm: ”Nu cumva este clevetire?” Atunci se mângâie și cei vinovați și încet-încet își simt vinovăția lor, sunt mustrați de conștiință și se îndreaptă, dacă au intenție bună. În puține cuvinte, uneori Dumnezeu ușurează greutatea vinovaților prin a fi clevetiți drepții.

Firește, cei nedreptățiți sunt copiii cei mai iubiți ai lui Dumnezeu, însă ei, după părerea mea, nu cugetă astfel despre ei înșiși. Dimpotrivă, ei cred că ar fi putut greși și ei, dacă i-ar fi părăsit Dumnezeu, și chiar ar fi fost în închisoare, ca vinovați și i-ar fi mâncat viermele, adică mustrarea conștiinței. Dar atunci când ei sunt cei nedreptățiți, Îl au în inima lor pe Hristos Cel nedreptățit și se bucură în prigonire și în închisoare ca în rai, deoarece unde este Hristos, acolo este și raiul.

Așadar, drepții, mișcați de dragostea lor nobilă, nu așteaptă răsplată cerească pentru faptele bune ce le fac semenilor lor, deoarece sunt fii ai lui Dumnezeu și lucrează în casa lor, în Biserica lui Hristos, cu mărime de suflet.

Dacă cineva ar cerceta folosul sufletului și veselia lăuntrică ce o simte în această viață, chiar și pentru o mică faptă bună ce o face aproapelui său, l-ar ruga pe acela să o primească și chiar i-ar fi recunoscător pentru aceasta. Căci schimbarea pe care o suferă sufletul și bucuria ce o simte inima omului milostiv, chiar și pentru o bucată de pâine ce o dă unui orfan, nu i le poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar de i-ar plăti un sac de bani.

De asemenea, o astfel de veselie simt și sufletele creștinilor nevoitori care priveghează, se roagă și postesc, veselie ce n-o pot pricepe cei ce mănâncă și beau orice și oricând.

Mulți dintre noi avem o dragoste ieftină care este întrețesută cu necredința

Așa cum am spus, fiii lui Dumnezeu nu lucrează nici pentru plată cerească, nici pentru  bucuriile duhovnicești ale acestei vieți, pentru că fiii nu sunt plătiți de tatăl lor, deoarece toată averea lui este a lor. Altceva oferă Dumnezeu, ca un Părinte bun: daruri dumnezeiești atât în această viață, cât și în cea veșnică.

Cei ce lucrează pentru plată sunt argați, iar cei ce se depărtează de păcat casă nu se osândească, tot în interesul lor fac aceasta. Este bine și așa, dar lucrul acesta nu are noblețe, deoarece după o jertfă atât de mare pe care Hristos a făcut-o ca să ne mântuiască, ar trebui ca noi să nu mergem în iad din mărime de suflet. Adică să nu voim să-L mâhnim prin suferința noastră.

O astfel de dragoste pentru Hristos au avut Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, dar din păcate, mulți dintre noi avem o dragoste ieftină care este întrețesută cu necredința. Ea ne îndeamnă să ne desfătăm de cele ale lumii până în punctul în care nu ne osândim, ca să nu ne lipsim nici de rai.

Dacă Hristos ne-ar spune: ”Fiilor, Raiul s-a umplut și nu mai am unde să vă pun”, unii dintre noi am răspunde cu obrăznicie: ”Și de ce nu ne-ai spus mai devreme?” Alții ar alerga să nu piardă deloc timp, ci să apuce măcar un minut să se desfăteze și n-ar mai vrea nici măcar să audă de Hristos. Însă copiii cei mărinimoși ai lui Dumnezeu ar spune lui Hristos cu evlavie: ”Nu Te mâhni deloc pentru noi! Ne este destul că s-a umplut raiul. Aceasta ne dă atât de multă bucurie, de parcă ne-am afla și noi în rai.” Și ar continua cu bucurie nevoințele lor duhovnicești făcute cu mărime de suflet ca și mai înainte, pentru Cel pe Care L-au iubit cu dragoste curată. Iar Hristos, Care este însăși Dragostea, S-ar sălășlui în inimile lor curate, precum S-a sălășluit în trupul cel sfânt al Preacuratei Fecioare.

Astfel de cazuri în care Dumnezeu îngăduie ca oameni drepți și puternici să fie chinuiți pentru a ridica greutatea de la vinovații cei slabi, ajutând în felul acesta pe semenii lor, sunt foarte puține. Numai în astfel de situații putem spune că aceasta ”s-a făcut cu îngăduința lui Dumnezeu”, iar nu atunci când dăm drepturi diavolului, deoarece în felul acesta noi pricinuim ispita. Atunci acționează legile duhovnicești. ”Oricine se înalță pe sine se va smeri.”

Paratrăsnet duhovnicesc de aur, din dragoste față de semeni

După părerea mea, legile duhovnicești lucrează în felul următor: Cu cât aruncăm mai sus un obiect, cu atât este mai mare forța de atracție a pământului, făcâdu-l să se zdrobească. Cu cât se înalță cineva, cu atât și căderea sa duhovnicească va fi mai mare, iar zdrobirea lui va fi potrivită cu înălțimea mândriei lui. Afară numai dacă mândria lui a depășit-o pe cea omenească și a ajuns la cea drăcească și atunci nu-l mai prinde (nu lucrează) legea duhovnicească în această viață, ci se întâmplă ceea ce spune Apostolul: ”Oamenii răi și amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alții și rătăciți fiind ei înșiși.” (2 Tim. 3, 13). Însă atunci când omul își va da seama îndată de urcușul mândriei sale și va cere iertare de la Dumnezeu, îndată mâinile milostive ale lui Dumnezeu îl vor prinde cu bucurie și îl vor coborî ușor, fără să se simtă căderea lui. Și astfel nu se va zdrobi, pentru că a mers înainte zdrobirea inimii cu pocăința ce a arătat-o. La fel se petrece și cu cel care lovește cu cuțitul. Când unul ca acesta se va pocăi cu sinceritate, cu durere, Bunul Dumnezeu nu va îngădui să se sfârșească în această viață de cuțit, căci inima omului care se pocăiește este tăiată de mustrarea conștiinței și suferă. Atunci Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, îi dă inimii lui îndurerate în loc de cuțit, mângâierea Sa cea dumnezeiască drept balsam.

Dar dacă însuși omul care a greșit, din multa sa mărime de suflet cere cu insistență de la Dumnezeu să-l pedepsească în această viață pentru greșeala sa, atunci El îi împlinește și această cerere mărinimoasă a lui, deși l-a iertat și l-a slobozit de lucrarea asupră-i a legilor duhovnicești, pregătindu-i și cunună nestricăcioasă în ceruri.

De asemenea, cel care împlinește poruncile lui Dumnezeu și Îi cere să fie pedepsit el pentru greșelile semenilor lui sau să îi dea boala semenului său, unul ca acesta se înrudește mult cu Hristos, iar El Se înduioșează mult de dagostea nobilă a fiului Său.

Și pe lângă faptul că Dumnezeu împlinește această cerere, adică iertarea greșelilor celorlalți, îngăduie să vină și încercări peste el, potrivit cererii lui stăruitoare. Dar în același timp îi pregătește și cununa de diamant a muceniciei, deoarece mulți oameni l-au judecat ”după înfățișare”, crezând că l-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele lui, în timp ce el a devenit paratrăsnet duhovnicesc de aur, din dragoste față de semeni, ca un următor al lui Hristos.

Printre judecățile lui Dumnezeu care sunt de necuprins, vedem și cazul acesta pe care-l întâlnim la prooroci și la sfinți, precum și alte mii de cazuri, dintre care cel mai important este acesta: să-Și schimbe Dumnezeu hotărârea atunci când se schimbă și oamenii. Prin urmare, legile duhovnicești diferă de legile naturale, pentru că cele duhovnicești au milă, iar omul are de-a face cu Creatorul său, Preamlostivul Dumnezeu. Adică atunci când fiul cel neastâmpărat își vine întru sine, se pocăiește și este lovit de conștiința sa, Părintele său îl îmbrățișează cu dragoste și-l mângâie.

Părintele își pedepsește fiii din dragoste, urmărind a aceștia să-și vină în simțire și să se întoarcă lângă El. Dar acesata nu vine nici din răutate, nici dintr-o dreptate lumească juridică, ci din bunătate dumnezeiască. El caută întotdeauna binele fiilor Lui, ca aceștia să se mântuiască și să moștenească împărăția Sa cea cerească.

Fie ca Bunul Dumnezeu să nu privească la cârtirea noastră, ci să lucreze ca un Dumnezeu ca să se mântuiască toată lumea. Amin. (Cuviosul Paisie Aghioritul, Starețul Hagi-Gheorghe, Editura Evanghelismos, București, 2006)