Între nepăsare și pseudomisticism
„Bîrlădeni, nu fiți indiferenți! Vreți fracturare hidraulică? Da sau nu? Stați acasă sau haideți la protest civilizat”. Acest mesaj a fost afișat pe un banner imens pe un bloc din Bîrlad în seara zilei de vineri, 18 octombrie, chiar pe un bloc situat în piața unde era adunată o mulțime de oameni care asista la un concert. Printre miros de mici și ciocniri de sticle. De bere.
Fracturarea hidraulică este o problemă lumească. Dar atitudinea față de ea este una care se cere a fi duhovnicească. Ca de altfel în toate problemele vieții. Nu mai putem trăi schizofrenic, nu mai putem fi creștini doar când mergem la slujbe, nu ne mai putem pre-face că suntem creștini, nu mai putem sluji la doi domni. Este timpul alegerilor. Este timpul cernerii. Ori cu Hristos, ori împotriva Lui. Altă variantă nu este. Iar dacă găsim alta să fim conștienți că nu am făcut decât să ne păcălim.
Am urmărit mai multe materiale video cu evenimentele de la Pungești și am sesizat trei tipuri de persoane (bănuiesc că toți sunt creștini) care au avut același discurs: „Eu doar îmi fac datoria” – de salariat al unei companii, de angajat al instituțiilor statului sau de reprezentat al acestora. Însă o datorie care este împotriva conștiinței de creștin. Iar atunci când ceva sau cineva ne îndeamnă să acționăm împotriva acestei conștiințe ar trebui să luăm atitudine. Sau nu. Suntem liberi să alegem. Iată că Sfântul Mucenic Artemie, prăznuit în data de 20 octombrie, vine să ne arate ce a făcut el pus fiind într-o astfel de situație.
Dar să vedem pentru început, tot din viața acestui sfânt, câteva rânduri despre Iulian Paravatul (Apostatul), în timpul căruia a și pătimit: „Şi se chema numai cu numele că este creştin, iar de fapt era al păgânilor, cărora se dăduse, ca prin ajutorul lor să poată ajunge împărat. Însă nu după multă vreme, murind împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toată stăpânirea împărăţiei de la apus la răsărit Iulian Paravatul, călcătorul de lege, care, după luarea împărăţiei, pe faţă s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos şi s-a închinat idolilor înaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate părţile stăpânirii sale, ale răsăritului şi ale apusului, ca să ia înapoi capiştile pe care în vremea marelui împărat Constantin le luaseră creştinii de la elini şi le sfinţiseră ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarăşi să le facă capişti idoleşti şi să pună în ele jertfelnice, ca să se săvârşească necurate jertfe. Ducându-se în Antiohia, prigonea după obiceiul său Biserica lui Hristos, ucigându-i pe credincioşi.
Şi i-au adus doi preoţi din Antiohia şi anume: pe Evghenie şi pe Macarie, iscusiţi în toate Scripturile. Cu aceia se întreba mult Iulian pentru zeii săi, din scripturi eleneşti, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu grăitori, cărora le era dată înţelepciunea, căreia nu a putut să i se împotrivească, nici să răspundă cel ce li se împotrivea, ci mai ales biruindu-se de dânşii, s-a ruşinat şi de păgânătate s-a mustrat. Apoi, nesuferind ruşinea, a poruncit că sfinţii să fie dezbrăcaţi şi să fie bătuţi fără cruţare. Şi i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie şi mai multe”.
Iar acum apare Sfântul Artemie care vine să ne rușineze cu atitudinea sa: Ducele Alexandriei, Artemie, privind la chinurile sfinţilor şi auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura împăratului urâtor de Dumnezeu, s-a umplut de mânie şi, apropiindu-se de împărat, i-a zis: „Pentru ce, o, împărate, chinuieşti fără omenie pe bărbaţii cei nevinovaţi şi sfinţii lui Dumnezeu şi îi sileşti să se depărteze de la dreapta credinţă? Să ştii că şi tu de aceeaşi fire eşti, pentru că, deşi Dumnezeu te-a rânduit împărat, însă de asemenea eşti om pătimaş şi socotesc că începătorul răutăţii, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu să-i aducă ispite, aşa şi pe tine te-a ales şi te-a adus pe capul nostru, ca prin tine să piară grâul lui Hristos şi să semene neghinele sale. Dar deşarte îi sunt izvodirile şi neputincioasă este tăria lui, pentru că de când a venit Hristos şi s-a înfipt crucea şi S-a înălţat pe dânsa Domnul, a căzut mândria diavolilor şi s-a călcat tăria lor. Deci, nu te înşela, împărate, nici te da de bunăvoie diavolilor, prigonind neamul creştinesc cel de Dumnezeu păzit, căci să ştii că tăria şi puterea lui Hristos sunt nebiruite şi de nesurpat”. Iată conștiință de creștin!
Acesta era și el într-o funcție mare pe care risca să o piardă pentru asemenea îndrăzneală. Și nu numai funcția, ci chiar și viața. Și el a avut de ales între „a-și face doar datoria” și a-și asculta conștiința de creștin. Și el putea să se gândească că nu va mai avea cu ce să se întrețină, el și familia lui, că va fi făcut de necinste și așa mai departe. Ba chiar la mai mult decât la leafă a renunțat. Iată cu ce măriri îl ademenea păgânul împărat: „Deci, rogu-mă ţie, apropie-te şi jertfeşte zeilor şi mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului şi minunatului meu zeu, care lucru dacă îl vei face, vărsarea sângelui fratelui meu o voi ierta ţie şi cu dregătorie mare şi mai slăvită te voi cinsti pe tine, pentru că te voi pune arhiereu marilor zei şi patriarhul preoţilor din toată lumea. Tată al meu te voi numi şi vei fi al doilea după mine, în toată împărăţia mea”.
Dar Artemie a rămas de neclintit, dragostea față de Hristos a biruit toate bogățiile acestei lumi: „Iar dacă îmi porunceşti să mă lepăd de Hristos, Mântuitorul meu, la aceasta îţi răspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor. Spre ştirea ta să fie, împărate, că idolilor tăi nu voi sluji şi chipului celui de aur al iubitorului tău Apolon niciodată nu mă voi închina”. Iar Iulian, nesuferind să asculte cuvintele cele adevărate ale lui Artemie, a poruncit ca să-l dezbrace pe mucenic şi cu ţepuşe înroşite în foc să-i strujească coastele, iar spatele să i-l strujească cu fier ascuţit. Artemie, ca şi cum nu ar fi simţit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, arătându-se nebiruit în răbdare.
O anectodă spune că doi tineri erau la balcon și discutau. La un moment dat apare un bătrân înfometat. În timp ce unul dintre ei spune: „mă duc să mă rog pentru el” celălalt răspunde: „eu cobor să-i duc ceva de mâncare”. Noi ce facem?
Pe o trecere de pietoni, ziua în amiaza mare, o femeie este jefuită iar din 10 oameni aflați lângă ea doar unul îi sare un ajutor. Ceilalți rămân indiferenți sau chiar indignați că strigătul de disperare al femeii le-a deranjat convorbirea telefonică. Atunci când trec pe lângă o biserică, oamenii își fac semnul Crucii cu limba pentru a nu fi văzuți că sunt creștini. Și astfel de exemple sunt multe. Ne numim creștini dar ascundem cât mai mult posibil acest lucru. De ce? Fiecare să-și răspundă, lăuntric, și să ia atitudine. Se împlinesc cu noi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.”
Vlad Botez
Sursa: doxologia.ro
