„Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări” (Psamul 37, 14)

Am citit recent câteva frânturi dintr-o carte într-adevăr memorabilă, numită „Ghidul nesimţitului”. Într-o societate unde spiritul gregar şi manelismul ontologic pun stăpânire pe lume, un asemenea Ghid este mai mult decât bine- venit. Este de fapt o manieră frustă şi concretă de a sancţiona grobianismul promovat insistent în media şi practicat pe scară largă în cele mai diverse contexte sociale.

Dar nu vreau să ţin o  lecţie plicticoasă de moralism cu efecte speciale creştine despre precaritatea civilizaţiei mioritice sau despre lipsa de bun-simţ ridicată la nivel de imn naţional.

Vreau, dimpotrivă, să fac un elogiu nesimţirii. Însă nu nesimţirii aceleia găunoase, violente, care mutilează libertatea şi gustul aproapelui, care asurzeşte şi nivelează valorile. Nesimţirea pe care o promovez eu aici este de fapt opusul hiper-sensibilităţii omului de azi, lupta împotriva caracterului lui senzitiv, reactiv şi permanent dispus la suspiciune. Senzitivitatea excesivă este generatoare de conflicte pe termen scurt sau lung, aduce ură, inventează duşmănii, loveşte şi răneşte fără intenţie, creează complexe felurite, instaurează suferinţa, depresia sau ura de sine şi de alţii. Omul înstrăinat de Izvorul harului este permanent atacat de propriul sine hiper-tensionat, simte orice zgomot ca pe un afront, aşteaptă chiar niscaiva jigniri de pretutindeni, înţelege substraturi şi subînţelesuri în vorbe banale, întoarce capul pe stradă atunci când râde cineva şi-şi priveşte hainele sau frizura.

Toate acestea sunt de fapt semne clare ale unui sine fosilizat, integrat într-un insectar de valori, lipsit de creativitate şi de umor sănătos. Este însă şi până la urmă semnul clar al absenţei harului Duhului Sfânt în viaţa omului. Omul care nu se roagă se simte mereu jignit, şi de tăcerea ta, şi de orice cuvânt ai rosti, şi de zâmbet (potenţial batjocoritor), şi de compliment (înţeles pe invers), şi de bineţe, şi de totul. O astfel de creatură se simte mereu şi spre nefericirea ei o pradă, o ţintă a răutăţilor celorlalţi, un obiect de critică sau de băşcălie. Şi toate acestea dintr-o hiper-activitate a simţului critic în defavoarea adevăratelor priorităţi ale omului: vocaţie, sfinţenie, moralitate, virtute, înţelegere, comunicare, rugăciune, pocăinţă.

Remediile fireşti pentru această boală, care ne blochează veşnicia personală în răutăţi insignifiante sau, mai grav, inexistente sunt bunul-simţ, compasiunea pentru lipsurile celorlalţi şi hotărârea de a le îndrepta pe ale tale, iubirea de fraţi, fie ei şi risipitori, liniştirea de sine în rugăciune, dar mai ales pocăinţa ca întoarcere şi focalizare a atenţiei mele la ceea ce sunt, nu la ceea ce spun alţii despre mine. Pocăinţa este o Taină a veacului viitor, căci anulează efectele răutăţii din noi, vesteşte noul eshaton, revarsă har peste lume şi peste suflet, şterge păcatul din memoria infinită a lui Dumnezeu şi ne educă pe calea bunătăţii celei adevărate. Tăcerea rugătoare este mai de preţ decât orice argument.

Odată m-am dus la duhovnic, verde de supărare, ofensat până în măduva oaselor, cu scrâşnetul răzbunării în inimă, spunându-i că nu mai pot suporta. Cineva mă jignea fără măsură, uneori în glumă, alteori în serios. Toate acestea însă clădeau în mine un sentiment masiv de neîncredere, de ură şi de judecată comparativă. Părintele m-a ascultat atent, fără nici un gest, până am pus în sfârşit punct mărturisirii. Apoi a oftat adânc şi a zis: Promite-mi că vei asculta şi vei urma întocmai un sfat extras din Sfintele Scripturi, mereu şi mereu, că te vei întoarce mereu la el în gând şi în lucrare. Am zis: Promit. Şi părintele duhovnic şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări” (Psamul 37, 14).