Nu risipiţi timpul, folosiţi-l pentru mântuire!

– credinţa văzută prin ochii Reghinei Berende, o femeie trecută prin multe necazuri

„Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut? Să ne rugăm…”, spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. Sunt foarte puţini cei ce au izbutit să nu se lase influenţaţi de duhul lumesc şi-au înţeles că singura bucurie adevărată este să duci o viaţă după cum ne învaţă Evanghelia. Un astfel de om este şi Reghina Berente, pe care am întâlnit-o la Mănăstirea Râmeţ. A avut multe necazuri în viaţă, dar a înţeles că toate sunt îngăduite de Dumnezeu cu înţelepciune, pentru mântuirea ei şi a familiei. A dat naştere la opt copii, dar numai cinci mai sunt în viaţă. Mai mult, trebuie să-i poarte de grijă Corneliei, una din fiicele sale, care a paralizat la picioare în urma unui vaccin făcut la şase luni. Cea mai mare mângâiere o găseşte în fiica sa, Maica Dometiana, închinoviată la Râmeţ. Am discutat mult cu această femeie simplă, dar foarte înţeleaptă, despre credinţă, înfruntarea necazurilor şi mântuire.

– Cum a fost copilăria dumneavoastră?

– Dragostea dintre noi, dragostea faţă de Biserică şi frica de Dumnezeu au fost înrădăcinate în sufletul meu de când eram mică. Eu şi sora mea am crescut fără mamă. Mătuşa care ne-a luat, sora tatei, era foarte credincioasă. Nu pot să uit cum mă scula noaptea la rugăciune: „Hai, draga mamii, să ne sculăm ca să ne rugăm o ţâră!” Aveam 3-4 ani. Ne sculam şi mergeam afară pe iarbă, căci, zicea mătuşa, „Domnul Iisus S-o dus în Grădina Ghetsimani şi s-o rugat pe iarbă!”

– Cum a fost să daţi naştere la opt copii?

– A fost greu. Când mă uit la ei, mă gândesc că fiecare suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi nu pot să le înţeleg pe cele ce fac avort. Cu unul din băieţi am avut sarcină transversă, şi medicii mă îndemnau să fac avort. Dar m-am rugat mult şi, cu două săptămâni înainte de a naşte, am căzut pe un bulbuc de gheaţă, iar fătul s-a învârtit în pântece! Şi aşa a rânduit Dumnezeu că am avut o naştere uşoară. La fiecare sarcină, mă rugam: „Doamne, dacă Dumneata ai pus zămislirea asta în pântecele meu, ajută-mă să nasc şi copilul ce se va naşte să fie om cu frică de Dumnezeu, să fie slujitorul Dumitale!”

Mă rog în continuu, pentru orice mă rog – am credinţă că Dumnezeu nu mă lasă. Ţin minte cum citeam din Psaltire atunci când copiii aveau examene, şi Dumnezeu îi ajuta şi luau note mari.

– Acum ce Îi cereţi Domnului în rugăciune?

– Doamne, Cel ce ai făcut cerul şi pământul, Cel ce ai îngrădit marea, Cel ce ai pus izvoarele la locul lor, fie-ţi milă de mine, păcătoasa, căci şi eu sunt zidirea Dumitale, şi ajută-mă. Ajută-mi copiii mei, pentru mântuire. Nu-mi trebuie averi. Vreau, Doamne, să se mântuiască, cum ştii Tu, prin orice încercări, dar dă-mi tărie să pot trece peste aceste încercări!

– Maica Dometiana la ce vârstă s-a călugărit?

– La 16 ani. Ea de mică a prins dragoste de Biserică. Mie îmi tot zicea: „Mamă, eu mă duc la mănăstire, eu nu stau aici, în lumea asta”. Într-o zi, părintele din sat ne-a anunţat la biserică că se face la nivel de episcopie o colectă pentru Mănăstirea Râmeţ. Cred că a chemat-o Dumnezeu la Râmeţ, căci mi-a zis să mergem şi noi la mănăstire acolo. Şi am ajuns de praznicul Schimbării-la-Faţă. De afară se auzea slujba, şi ea m-a întrebat dacă s-or mai primi fete la mănăstire. M-am dus la Maica Stareţă să o întreb şi dânsa a fost de acord să o primească în mănăstire, dar eu i-am zis: „Măi Măricică,” – că aşa a chemat-o – „trebuie să mergem acasă, să vedem ce zice şi taică-tu!” „Eu nu mai vin! Eu doar moartă mai plec de aici!” „Măi Măricică, vii, şi venim înapoi, îţi promit! Mergem acasă şi, dacă ne lasă Dumnezeu, dacă e lucrarea lui Dumnezeu, venim înapoi”. Şi-aşa a fost, am adus-o înapoi la mănăstire…

– Nu v-a părut rău că a ales să intre în mănăstire? Mulţi părinţi de astăzi se împotrivesc dorinţei copiilor lor de a se călugări…

– Nu, niciodată! Când ne întorceam la mănăstire, mergeam plângând şi Îi mulţumeam lui Dumnezeu: „Doamne, n-avem cuvinte de mulţumire că ai privit şi spre noi, prin copilul nostru. Noi n-am fost vrednici, dar nu ne-ai dat uitării, ne-ai primit fetiţa la mănăstire!” Şi abia după 12 ani de vieţuire ca soră au călugărit-o. Şi i-am zis maicii: „Dacă chemarea ta a fost către Dumnezeu, ca să fii ascultătoare aici, la mănăstire, apăi să faci ce scrie în cărţile sfinte şi astfel vei îndeplini voia lui Dumnezeu”…

– Cornelia cum a ajuns în căruţ?

– La şase luni, asistenta din sat i-a făcut un vaccin. Şi, după ce i-a făcut vaccinul, au început problemele – ani de zile nu a mai deschis ochii, îi ţinea tot timpul închişi. O hrăneam cu ceai şi lapte, picătură cu picătură. Cu o coadă de linguriţă îi deschideam guriţa şi îi picuram ceai şi lapte. Am fost cu ea şi la Bucureşti. La un spital mi-au spus să o las acolo şase luni, să-i taie tendoanele de la picioare şi să-i facă ei tratamentele necesare. Dar m-am opus: „Doar nu v-oi da-o să faceţi experienţe pe ea! O duc acasă, eu o cresc, numai în braţe, aşa oi căra-o!” Mi-au zis că sunt „iehovistă”. Dar le-am răspuns: „Sunt ortodoxă şi ţin legea ortodoxă, şi dacă asta mi-a fost rânduit de Dumnezeu, trebuie s-o duc până la capăt!”

– Dar de ce le-aţi spus că nu vreţi să se facă experimente pe ea?

– Am văzut în spital nişte imagini care m-au îngrozit, fetiţe de 4-5 ani fără păr pe cap şi care nu puteau să vorbească. Am înţeles că şi ele au fost supuse anumitor tratamente.

– Aţi urît-o pe asistenta care i-a făcut vaccinul?

– Nu! Şi nici Cornelia nu s-a plâns vreodată că trebuie să stea în cărucior. Am înţeles că orice suferinţă este spre mântuire. Un părinte ne-a spus că dacă vom duce crucea bolii acestei fete, prin ea se va mântui toată familia, tot neamul.

– Prin suferinţa fetei…

– Da. Că de aceea ne-a dat-o Dumnezeu aşa, ca să ne mântuim. Că am cerut mântuire şi o cer întruna!

– Cum vedeţi lumea în care trăim?

– Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, Îl caută. Şi El trebuie căutat, că e timpul scurt şi vin greutăţile cele mari, vine sfârşitul. Dar celui ce-L va căuta pe Domnul nu-i va părea rău niciodată, că şi Domnul va fi cu el. Aşa i-am învăţat pe copii şi pe nepoţi! Poporul nostru a fost un popor foarte credincios, nu a mers asupra altui popor ca să-l prade, ori să-l nimicească – nu! Dar au venit alţii asupra noastră şi ne-au cotropit, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Şi asta le-o spun şi lor: „Nu păcătuiţi! Feriţi-vă de păcat şi rugaţi-vă, că şi Dumnezeu vă ajută şi vă apără de rău. Mergeţi la Biserică mai des, la sfintele slujbe, postiţi mai des şi astfel Dumnezeu va fi mai aproape de noi, ne va acoperi mai mult cu harul Său”. Trebuie să avem dragoste în noi, iubire faţă de aproapele, căci Dumnezeu asta ne-o cere. Acum s-a împuţinat dragostea dintre oameni, nu se pot vedea fraţii unul pe altul, toţi sunt în judecăţi pentru pământuri şi nu ştiu că în orice moment poate veni ploaia de foc peste noi, poate veni pedeapsa lui Dumnezeu. Eu nu ştiu cum va fi, dar se apropie cernerea…

– De unde ştiţi lucrul ăsta?

– Am citit în Apocalipsă. Şi vrăjmaşul se luptă să câştige suflete. Am citit într-o carte că s-au înmulţit mult păcatele pe pământ în zilele noastre, nu au fost niciodată păcatele care se săvârşesc astăzi pe pământ. Şi, drept să spun, toţi păcătuim! Dar, totuşi, în fiecare seară să ne facem o analiză a sufletului. Zicem cele zece porunci, şi ne gândim în ce măsură am greşit şi în ce măsură am împlinit voia lui Dumnezeu. Trebuie să ne gândim câtă dragoste a avut Dumnezeu faţă de om că l-a făcut după chipul şi asemănarea Sa – şi noi tot timpul uităm acest lucru şi greşim în faţa lui Dumnezeu: ba ne mâniem, ba ne certăm, ba judecăm sau facem alte lucruri grave care stârnesc mânia lui Dumnezeu. Şi eu mai judec – că, fără să vrei, vine cineva şi se plânge de un prieten, de un cunoscut, şi spui repede: „Vai, Doamne, da’ cum se poate?” Eu prin asta sunt alături de cel care a venit la mine să se plângă. Şi ştiţi cât de rău îmi pare?!…

– Cum simţiţi dragostea lui Dumnezeu?

– Nu am cuvinte să vă descriu, c-aşa zic şi când mă rog – nimeni nu poate măsura dragostea lui Dumnezeu şi nimeni nu poate cunoaşte măsura iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Şi zic: „Doamne, bunătatea Dumitale cea mare nimeni n-o cunoaşte şi ştiu, Doamne, că nu m-ai părăsit niciodată, indiferent prin ce greutăţi am trecut”. Şi, când mă rog câteodată, aşa-mi vine să plâng pentru că n-am folosit mai mult timpul pentru rugăciune, pentru pocăinţă, pentru fapte bune. Şi Dumnezeu a fost cu mine întotdeauna, că L-am strigat pe orice vreme şi oriunde m-am dus n-am putut să-L uit. Am mers odată la lucru la sapă şi a venit o vreme de era roşu tot cerul şi pământul, şi m-am rugat Sfântului Mina să mijlocească la Dumnezeu să se îmbunătăţească vremea – şi cu atâta inimă m-am rugat şi cu atâta credinţă, că a dat Dumnezeu de s-a liniştit vremea, nu ne-a potopit, că putea să vină potopul de pe lume şi să murim. Gândiţi-vă dumneavoastră, în orice moment poate veni un potop peste noi, ori ploaie de foc, ori cum a fost într-o parte a Italiei – un munte a astupat 200 de case. Şi noaptea mă scol, mă închin la Dumnezeu, la icoane şi mă rog la Măicuţa Sfântă să nu ne lase niciodată. Şi mă întreb: „Doamne, oare va veni ploaie de foc?”… D-apoi mai cădem, cum i-am zis şi părintelui: „Îs slăbănoagă, îs neputincioasă, îs bătrână, nu mai am puterea pe care am avut-o!” Şi le spun copiilor şi nepoţilor: „Folosiţi timpul, cât puteţi, pentru mântuire”. E foarte slăbită credinţa şi suntem foarte departe de Dumnezeu…

– După cum se vede, aveţi mare evlavie la Maica Domnului…

– Da, cum să nu! Am fost vindecată de Măicuţa Domnului. Am stat în spital acum doi ani – am avut ceva probleme grave la stomac, am vomitat sânge şi mi s-au blocat şi rinichii. N-am mai ştiut de mine. Şi, cum a dat Dumnezeu, şapte au murit – am fost opt într-un salon, şi eu singură am rămas! Dar am luat ulei din candelă de la icoana Maicii Domnului de la Aiud şi m-am vindecat pe loc. Păi nu-i minunea lui Dumnezeu?

– De ce credeţi că s-a împuţinat credinţa în poporul nostru?

– S-au împrăştiat românii în lume, pe de o parte, şi au venit străinii la noi, cu rătăcirile lor. Ce să învăţăm noi de la americani? Aşa a spus şi Părintele Arsenie Boca: „Nu vă duceţi în lume! Staţi în ţărişoara voastră, că veţi ajunge sclavi!” Noi nu mai ştim să ţinem o găină, să cultivăm pământul… Mâncăm multe otrăvuri. Mâncarea toată e injectată… Fructele şi legumele din comerţ nu mai au gust. Scrie la Apocalipsă că se va lua dulceaţa pământului din cauza păcatelor noastre. Şi-aşa este! Păi erau nişte pere când eram eu mică, de se topeau în gură! Mâncam un măr cu o bucată de pâine, şi nu mai aveam treabă toată ziua de post. Fierbeam câte un cartof, îi puneam un pic de sare şi ne ajungea. Mâncam puţin şi eram sătui. Acum mâncăm mult şi nu ne săturăm.

– Văd că vă iubiţi neamul. Ce doriţi acestui popor?

– Credinţă şi unire. Când e unire şi dragoste, e şi iubirea lui Dumnezeu cu noi. Că dacă noi nu ne putem suferi unul pe altul, dacă noi suntem invidioşi, Dumnezeu cum să nu se supere pe noi? Şi plânge Maica Domnului deasupra Făgăraşului, în coate şi în genunchi, că aşa a zis Părintele Arsenie. Dacă noi vom fi cu Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi cu noi! Şi în greutate, Dumnezeu uşurează şi trimite roua binecuvântării peste noi, peste poporul nostru. Poporul nostru a plătit mult tribut de sânge. Le spun tuturor: „Am fost o ţărişoară mică, dar ne-am mulţumit cu ce-am avut”. Cu ce se mai apără poporul nostru? Cu rugăciune, post şi spovedanie. Acestea sunt armele mântuirii, armele libertăţii pentru poporul român…

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Articol apărut în nr. 25 din “Familia Ortodoxă”