Viaţa unui cântăreţ bisericesc, celebru lăutar

Care este drumul de la un „personaj”, la o „personalitate”? Un posibil răspuns se leagă de copilăria noastră şi de povestirile bunicilor. În acele relatări, avem de-a face cu personaje, pentru că nu există certitudinea că ele ar fi existat în realitate. Însă, atunci când apar izvoare istorice, descoperiri ale ştiinţei şi mărturii ale contemporanilor, personajul devine personalitate. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu vestitul Barbu Lăutaru.

Cel care l-a făcut personaj a fost scriitorul Vasile Alecsandri. Acesta a scris o poezie despre un om de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Poezia a fost, ulterior, pusă pe muzică, preluată şi reorchestrată în diferite variante – din Moldova, până în Ţara Românească. Datorită acestui cântec, Barbu Lăutaru a devenit un personaj foarte cunoscut, ajungând până la noi, cei de astăzi: „Eu sunt Barbu Lăutarul,/ Starostele şi cobzarul,/ Ce-am cântat pe la domnii/ Şi la mândre cununii.// Of, of, of mi-aduc aminte/ Of, of, of că mai-nainte,/ Niciun chef nu se făcea/ Fără astă cobz-a mea.// Dar acu amar mi-e mie/ De când lumea-i pe nemţie/ Nu mai am în lume glas/ Şi pe uliţi am rămas./ Nu mai am în lume glas/ Şi pe uliţi am rămas.// Dar să ştiţi c-am fost odată/ Vocea lumii desfătată/ Şi-nchinaţi câte un pahar/ Pentru-un Barbu lăutar. / Şi-nchinaţi câte un pahar/ Pentru-un Barbu lăutar”.

Dacă nu ar fi existat câteva dovezi incontestabile ale trecerii lui prin lume, am putea afirma că Barbu Lăutaru este o poveste. O legendă fabricată de ţiganii lăutari, spre legitimarea meseriei şi a breslei lor, născute în robie.

Cântăreţ bisericesc şi apoi lăutar

Dar, Barbu Lăutaru a fost o personalitate. S-a născut ca rob, sclav ţigan, pe moşia boierului Drăgulici din mahalaua Frecăului Iaşilor, în anul 1780. Era fiul Glafirei Stan şi al violonistului Ioan „Scripcariul” Stan. Dintr-o familie greu încercată, cu mulţi fraţi, tânărul Vasile a căutat o viaţă mai bună. Şi, a găsit-o în Biserică. Acolo a învăţat să cânte şi altceva decât cântece de lume.

Până astăzi, noi îl ştim doar ca fiind lăutar. Dar, el s-a pregătit în una din numeroasele şcoli de muzică bisericească din capitala Moldovei. După absolvire, acesta a fost numit cântăreţ bisericesc la biserica Sfântul Ioan Gură de Aur sau Zlataust, aşa cum era cunoscută în epocă. Cu toate acestea, Vasile Stan rămânea rob al moşierului Drăgulici. Singura posibilitate de eliberare a lui era răscumpărarea bănească. Şi, cum îndeletnicirea sa nu îi putea oferi acest lucru, a căutat mijloacele financiare în „meşteşugul” pe care l-a învăţat de la tatăl său – lăutăria.

În anul 1804 a devenit staroste al primei bresle lăutăreşti din Principatul Moldovei şi conducător al tuturor lăutarilor robi din acest stat. Din acel moment, a colindat cu taraful său toată ţara astfel încât, în anul 1808, a strâns din cântat suma de bani prin care şi-a dezrobit întreaga familie. Era ţigan liber şi celebru, nicio nuntă sau petrecere boierească cu ştaif neputându-se organiza fără să fie chemat şi Barbu Lăutaru. Devenise un fel de vedetă a epocii sale. La Iaşi, dar şi la Bucureşti avea trecere la curtea domnească, mai ales pentru faptul că domnii fanarioţi erau atraşi de sunetele sale orientale. În Moldova, domnitorul Grigorie Ghiac i-a dat ca ucenic chiar pe un membru al familiei sale.

Apoi, în anul 1814, boierii Dumitru Plaghino şi Costache Pantazoglu, trimişi de Scărlat Calimah-Vodă la Chişinău, au fost însoţiţi de taraful lui Barbu Stan. Acolo, acesta a fost auzit de înalta societate rusească.

Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Deşi nu ne-am putea imagina ce pot avea în comun un mare compozitor clasic de filieră germană – Franz Liszt şi un lăutar din Ţările Române – Barbu Lăutaru, între cei doi a existat o mare prietenie şi admiraţie. S-au întâlnit la Iaşi, în casele boierului Alecu Balş, într-un fel de prim teatru din capitala Moldovei. Călătorind spre Rusia, celebrul compozitor a poposit la Iaşi, unde boierii Balş şi Beldiman au dat în cinstea lui o recepţie, la care au fost invitate toate personalităţile ieşene. Firesc, nu putea lipsi Barbu Lăutaru şi micul său taraf.

Compozitorul occidental a dorit să încânte publicul din Moldova cu una dintre vestitele sale alcătuiri, iar evenimentul a rămas notat în una din cronicile vremii: „Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare şi a încordării nervilor săi, improviză un marş unguresc al cărui cântec lung şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Era în adevăr prea frumos. Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării.

Barbu Lăutaru se duse drept la dânsul, zicându-i în franţuzeşte: E aşa de frumoasă, stăpâne, că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeşte.

Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât, începu a cânta marşul unguresc. Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obişnuite. Barbu Lăutaru cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvizaţiunea pianistului ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase. Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuanţele şi uitându-se drept la Barbu, care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.

Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse, zicându-i: Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, şi tu eşti mai mare decât mine!”

Aceasta a fost o întâlnire a Orientului cu Occidentul. Faptul că Liszt a fost copleşit de urechea muzicală a lăutarului nu este un fapt întâmplător. Căci Barbu Lăutaru nu era un neinstruit. Aşa cum am aflat deja, avea în spate cursuri de muzică orientală şi o activitate de cântăreţ bisericesc, ceea ce îi dădea calitatea de a reproduce întocmai melosul auzit.

Mitropolitul Iosif Naniescu şi ultimii ani ai lui Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru a devenit mai cunoscut la Bucureşti, decât la Iaşi. Aici şi-a trăit a doua parte a vieţii sale. Tot aici s-a împrietenit cu stareţul mănăstirii Sărindar de Bucureşti, Iosif Naniescu. Într-una dintre scrisorile sfântului mitropolit, ni se dezvăluie o relaţie foarte caldă. Iosif Naniescu îi scrie lui Barbu următoarele: „Îţi aduci aminte, cum în Duminica luminată, în prag de seară îmi cântai Nu mă pedepsi stăpâne? Nu am uitat acele frumoase vremi”.

Anii au trecut, stareţul Iosif a fost numit mitropolit la Iaşi, iar Barbu a rămas la Bucureşti. În ultimii ani, bătrân şi bolnav, acesta se afla în mare mizerie. Vestea stării sale a ajuns până la Iaşi, la vechiul său prieten. De aceea, mitropolitul Iosif a trimis pe arhidiaconul său, părintele Varlaam, care l-a adus pe Barbu Lăutaru şi l-a aşezat, mai întâi, în casele de la biserica Sfântul Lazăr. Aici i s-au asigurat toate cele necesare. Însă, o altă biserică îl chema. O biserică ce i-a mângâiat, cândva, tinereţea. De la biserica Sfântului Ioan Gură de Aur – Zlataust a plecat, tot aici s-a întors. Şi aici a rămas pentru vecie, până la marea întâlnire cu Hristos Dumnezeu.

Barbu Lăutaru nu este o poveste, ci o mare personalitate. A fost unul dintre cei mai importanţi cântăreţi populari români. Prin creaţia şi felul lui de interpretare, a contribuit la formarea şi îmbogăţirea muzicii populare de tip lăutăresc, născută din întâlnirea dintre Orient şi Occident. A îmbinat elementele de muzică populară românească cu elemente ale stranei, ale muzicii orientale, ale muzicii occidentale şi ale romanţei ruseşti. A vrăjit inimile tuturor acelora care l-au ascultat, vreme de o jumătate de veac. Şi ne vrăjeşte, încă, până astăzi.

Nicolae Pintilie

Sursa: doxologia.ro