Bogat şi nebun? Fii doar bogat!

Sfinţii Părinţi au rânduit ca în duminicile din această lună, noiembrie, să fie citite în biserici o serie de pericope evanghelice în care tema principală este bogăţia materială şi modul în care aceasta este utilizată spre mântuirea sau spre pierderea sufletului. Acum două duminici am văzut cum un bogat nemilostiv şi zgârcit ajunge în iad, iar săracul Lazăr, ce cerşea la poarta lui, este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Apoi, duminica trecută, am învăţat de la samarineanul milostiv că, dacă faci un mic efort (inclusiv de natură materială), poţi salva viaţa unui om. Pe cel bătut de tâlhari, samarineanul îl duce la o casă de oaspeţi unde îşi asumă toate cheltuielile pe care le presupunea îngrijirea acestuia. Duminica viitoare vom afla ce l-a întristat pe un dregător bogat căruia Mântuitorul îi dezvăluie cum poate să strângă adevăratele comori, cele din ceruri. Tot despre un bogat este vorba şi în evanghelia citită mâine în biserici (de la Luca 12, 16-21), încât ne putem întreba care este motivul pentru care se acordă atâta atenţie acestui subiect: bogăţia materială. Unii ar putea să reproşeze celor care au ales să se citească în biserici aceste pericope faptul că nu prea au dat dovadă de simţ practic, că mesajul acestor pilde se adresează celor bogaţi pe care, din păcate, rareori îi vezi venind duminica la Sfânta Liturghie. Ei bine vom vedea, până la sfârşitul articolului că, de fapt, aceste pilde ne vizează pe fiecare dintre noi, chiar şi pe cei mai săraci.

Dar mai întâi să ne oprim puţin asupra pildei auzite astăzi şi din care aflăm că unui om bogat i-a rodit ţarina din belşug. Cei care au cunoştinţe de agricultură ştiu foarte bine că oricât de harnic ai fi, dacă Dumnezeu nu rânduieşte ploaie la timp, dacă nu fereşte recolta de tot felul de dăunători, dacă nu potoleşte vânturile puternice nu poţi obţine mare lucru de la culturile respective. Agricultorul, mai mult ca oricare altul, ştie că toate sunt la voia lui Dumnezeu şi numai El poate hotărî dacă într-un an recolta este bună sau, dimpotrivă, pământul este pustiit. Fără îndoială că şi bogatul căruia i-a rodit ţarina din belşug ştia că meritul nu este al lui. Şi atunci ce face el? Ridică mâinile sale spre cer şi mulţumeşte Domnului pentru mila şi îndurările sale? Este el recunoscător Celui de Sus pentru binecuvântările pe care le revarsă asupra pământului său? Îi trece măcar prin gând că din belşugul roadelor sale ar putea să mai ajute şi pe cei mai săraci, care nu au ce pune pe masa lor? Nu. El are o singură grijă: unde va depozita recolta întrucât hambarele sale sunt prea mici. Şi deja îi încolţeşte în minte planul prin care va zidi hambare mai încăpătoare după ce le va strica pe cele actuale. E ca şi cum atunci când cineva ne-ar oferi un dar noi, în loc să-i mulţumim, am începe imediat să ne gândim unde putem dosi acel cadou pentru a putea să ne bucurăm doar noi de el.

Observăm că în gândirea acestui bogat apare foarte des pronumele posesiv. El vorbeşte de „roadele mele”, „jitniţele (hambarele) mele”, „grâul şi bunătăţile mele”, „sufletul meu”. Aceste cuvinte ne indică un om extrem de egoist şi cu un simţ al proprietăţii cu totul exagerat. Această atitudine, de a ne raporta la cele din jurul sau din interiorul nostru ca şi cum ar fi cu adevărat proprietatea noastră nu este, din păcate, specifică doar bogaţilor. Şi cei mai săraci din punct de vedere material, vedem că se ataşează de câte ceva (oricât de neînsemnat ar fi acel lucru) şi pot da dovadă de mult egoism. Pentru că, aşa cum se ştie, nici bogăţia în sine nu-i un păcat, nici sărăcia nu e o virtute, ci modul cum ne raportăm la bunurile materiale ne diferenţiază în faţa lui Dumnezeu, ne împarte în buni şi în răi.Primii hoţi din istoria omenirii

De fapt şi de drept ce este pe lumea aceasta şi care să ne aparţină cu adevărat? Sfântul Nicolae Velimirovici spune că la primii oameni, Adam şi Eva, găsim în păcatul originar şi patima hoţiei. Ei au furat din fructul oprit, din ceea ce nu le era dat lor. Şi urmaşii lor au moştenit această patimă de a fura de la Dumnezeu şi de la oameni. Iar „pentru ca omul să se păzească de apucăturile hoţeşti trebuie să privească la tot ceea ce are ca fiind ale lui Dumnezeu. De orice lucru s-ar folosi, să ştie că foloseşte lucrul lui Dumnezeu, nu al său. Când stă la masă şi mănâncă pâine, să mulţumească lui Dumnezeu, pentru că a lui Dumnezeu e pâinea.”

Bogatul la care ne referim nu numai că nu cugeta astfel de lucruri în inima sa, ci îşi face, ca un inconştient, planuri  de viitor zicându-şi: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” Sigur că se nasc multe nedumeriri din aceste cuvinte. Mai întâi, de ce bogatul îşi îndeamnă sufletul să mănânce şi să bea când se ştie că trupului îi sunt necesare acestea? Decăderea lui spirituală era însă atât de mare încât el reduce totul la biologic. În loc să dea sufletului hrana cea duhovnicească, rugăciuni, lecturi de folos, meditaţii la cele sfinte, el consideră că hrana cea trupească este suficientă şi pentru ca sufletul să se simtă bine. Reducerea la biologic a vieţii umane este un lucru extrem de frecvent în epoca noastră. Civilizaţia actuală pune accent pe lucrurile care fac trupul să se simtă bine. Însă şi dacă ţi-ar fi viaţa o continuă vacanţă, în care să poţi oferi trupului tot ce-şi poate dori, tot nu vei avea linişte sufletească. Pe mulţi, mai ales dintre cei foarte bogaţi, care-şi permit tot felul de lucruri, îi vezi că sunt neliniştiţi, deprimaţi, descurajaţi. Nu puţini sunt cei care-şi pierd minţile şi chiar se sinucid. Acestea se întâmplă pentru că, asemeni bogatului din pilda de azi, ei îşi lasă sufletul flămând – oferindu-i bucate – şi însetat – oferindu-i băutură. Mâncarea şi băutura sufletului sunt rugăciunea, convorbirea cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.”Iată care este răspunsul lui Dumnezeu la cele ce gândea bogatul căruia i-a rodit din belşug ţarina. Faptul că Dumnezeu îi spune bogatului „în noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău” nu este întâmplător. Noaptea este de fapt simbolul întunericului care a cuprins mintea acestui bogat. În momentul în care noi avem astfel de gânduri prin care îl alungăm pe Dumnezeu din viaţa noastră, suntem cuprinşi de un întuneric spiritual. Lumina harului dumnezeiesc se îndepărtează de la noi şi rămânem pradă duhurilor necurate care vor cere sufletul nostru pentru a-l duce acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. „Nebune” este un apelativ dur, dar pe deplin meritat de acest bogat care se raporta la sine şi la cele din jur ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ca şi cum el ar fi centrul universului. Ne aducem aminte că în Psalmi se spune: Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmi 13,1). Exact asta a spus, cu alte cuvinte, şi bogatul care se vedea doar pe sine în tot ceea ce i se întâmpla şi care, mai mult, îşi făcea planuri „pentru mulţi ani”. Dumnezeu îi aduce însă aminte că, aşa cum nu el şi-a hotărât venirea pe lumea aceasta, tot aşa nu poate hotărî el asupra duratei vieţii sale. Moartea vine năprasnic de multe ori. Vedem cum cei din jurul nostru mor deseori pe neaşteptate. Nimic nu poate garanta omului că va mai trăi un an sau o zi. Numai Dumnezeu ştie momentul în care sufletul nostru va fi luat la ceruri, de aceea trebuie să fim pregătiţi în orice clipă pentru a ne încheia socotelile cu această viaţă, mai ales că nu luăm nimic cu noi dincolo, indiferent de rangul şi de bogăţia pe care o avem.

În concluzie trebuie să reţinem trei aspecte, trei învăţături din pilda de astăzi.

Prima este aceea că trebuie să ne raportăm la bunurile din lumea aceasta ca fiind proprietăţi ale lui Dumnezeu. Noi chiar şi peste lucrurile care, din punct de vedere legal, suntem proprietari trebuie să ne considerăm a fi doar nişte administratori temporari. Această atitudine ne va scuti de multe iluzii şi, mai ales, de dorinţa pătimaşă de a ne înmulţi bunurile.

În al doilea rând nu trebuie să uităm niciodată că dincolo de faptul că trebuie să asigurăm trupului cele necesare, esenţial este a asigura sufletului nostru cele duhovniceşti. Peste comorile de pe pământ suntem puţină vreme stăpâni (sau administratori, cum spuneam mai înainte), dar peste comorile pe care le adunăm în cer cu adevărat vom fi proprietari pe vecie pentru că sunt bunuri nepieritoare, care nu putrezesc şi nu ruginesc.

A treia mare lecţie pe care ne-o oferă pilda de astăzi este că trebuie să ne gândim la moarte în fiecare zi, nu doar cei în vârstă, ci şi cei mai tineri. Să fim conştienţi că nu putem, cu puterile noastre, să ne prelungim viaţa nici măcar pentru o secundă şi că doar Dumnezeu este izvor al vieţii noastre, aşa cum spune şi dreptul Iov: „În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10).

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro