Căutând binele

Foarte adesea, una este vorba pe care o spunem omului în faţă şi alta cea pe care o colportăm în spatele lui: din oportunism, din laşitate, din ipocrizie, din ruşine, dar, uneori, şi din delicateţe.

Sau îi căutăm pe ceilalţi acolo unde nu sunt. Neglijăm felurimea darurilor şi împărţirea lor, căutându-l pe fiecare acolo unde nu este de aflat. Celui duhovnicesc îi cerem să fie un excelent administrator, bunului gospodar să fie un mare mistic, celui care scrie bine să şi vorbească la fel, elocventului să scrie ca un maestru etc. Calităţile lor le minimalizăm sau chiar le ignorăm, iar pe cele ce nu le au le socotim esenţiale. O atitudine care pendulează între anihilare şi idolatrie. De observat însă că, la cea mai mică adiere de iubire adevărată, judecăm cu totul altfel, mai subiectiv, oricum mai corect.

Oare ce am fost noi chemaţi să însămânţăm? Oare spre ce lucrare vestitoare am fost trimişi? Oare nu să binevestim? Oare nu ca să mărturisim binele oriunde l-am întâlni, spre tezaurizare în Împărăţia cea veşnică? Oare dacă un ticălos, să zicem, ne face sau ne va face un anumit bine evident, vom tăinui şi vom ignora acest bine numai ca să avem plăcerea unei pedepse mai mari, mai drastice? Oare nu ştim că Dumnezeu le vede şi le ştie pe toate? Oare nu vom încerca noi să „exploatăm“ cât mai mult bine din fiecare din semenii noştri, spre recuperarea şi salvarea lor? Oare spre îndreptarea celui de lângă noi arătăm noi cele rele ale sale sau spre pierderea lui? Oare iubirea şi dorul de îndreptare a celorlalţi sunt cele care ne mână? Sau există vreo situaţie în care se poate abdica de la iubire.

Asta nu înseamnă desigur acoperirea şi ignorarea răului, cocoloşire reciprocă, lipsă de fermitate în împotrivirea faţă de ticăloşiile de tot felul. Din contră! Dar „certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra“ (Psalmul 140, 5), noi ca şi Dumnezeu nu putem dori „moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“. Nu ştiu dacă acestea sunt preceptele care ne animă. Şi cred că ar trebui să ne anime tocmai în cazurile cele mai grave. „Bine, bine, se va spune, dar cum îi vom «dărâma» pe cei învechiţi în rele, pe cei care cu ne-simţire nu contenesc a infesta, cu bună-ştiinţă, societatea şi, nu arareori Biserica, cu veninul mârşăviei lor, sub cele mai diferite forme, fie ele rafinate sau grosiere? Cum vom «lupta» contra lor?“ În nici un caz cu aceleaşi arme, ci făcând exact pe dos.

Cauterizările făcute de creştini (cei care îşi asumă condiţia asta) pot fi şi ele dureroase, aspre, chiar dure uneori, dar trebuie, totdeauna, să lase să se străvadă iubirea, şi poate nu atât iubirea lor, care poate părea sau poate fi egoistă sau interesată, ci iubirea Aceluia care tot este Iubire. Anormalitatea nu poate fi combătută decât prin normalitate, dezechilibrul prin echilibru. S-ar putea replica că aceasta este teorie. Ştim fiecare, doar, cât de greu este de împlinit! Dar trebuie măcar să păstrăm reperele, posibilitatea de a ne orienta, de a ne situa poziţia, tensiunea spre ceea ce trebuie să fie.

Există în fiecare din noi o busolă fină, pe care adesea o ignorăm, dar care ne arată fără greş nu Steaua Polară, ci „Soarele Dreptăţii“. Căci despre dreptate întru iubire este vorba, până la urmă. Reciproca este şi ea adevărată? Probabil, dar, în ciuda aparenţelor, este mult mai greu accesibilă.

Ei, marii păcătoşi (după concepţia omenească, căci după cea divină întotdeauna „cel dintâi sunt eu“), au nevoie mai mare de milostivirea şi rugăciunile noastre, ceilalţi se mai descurcă şi singuri. Este ştiut că exaltarea răului sfârşeşte nu prin a-l anihila, ci prin a-l spori, că ignorarea unui bine cât de mic sfârşeşte prin a-l uzurpa şi a-i preda locul său răului. Contactul cu răul, în orice fel s-ar produce el (fie că-l suporţi, fie că asişti la producerea lui, fie că-l provoci), te împovărează. Şi cu atât mai mult folosirea lui ca armă, chiar şi atunci când se pretinde că se face împotriva lui însuşi. În ciuda oricăror date sociologice, binele rămâne pre-ponderent, atârnă încă mai greu.

Costion Nicolescu

Sursa: ziarullumina.ro