Urmând Apostolului sau cedând păcatului?

Cinstim azi pe Sf. Apostol Andrei, apostolul românilor. Creştinismul românesc este de origine apostolică, iar statisticile arată că mai tot românul (98%) este creştin în România zilelor noastre. Pe hârtie totul arată divin. Dar în realitate…?!  În realitate, creştinii români de astăzi îşi duc viaţa între Cer şi pământ, fiecare după priceperea şi dragostea pe care o are. Ceea ce, în termeni practici, înseamnă tot atâtea situaţii, câte suflete sunt. Chiar şi în Biblie găsim minimum trei poziţionări sufleteşti: rece, fierbinte şi căldicel. Dacă primele două sunt foarte clare, a treia este problematică şi, din păcate, cred, caracteristică multora. Este o zonă de gri, unde lucrurile sunt în parte lămurite, în parte nu, iar îndoiala, nehotărârea şi slăbiciunile proprii devin stăpâni peste sufletele noastre, producând nelinişte şi dezamăgire. Ceea ce, să recunoaştem, generează şi starea actuală a societăţii româneşti. De sus până jos vom găsi haos, nemulţumire, frământare şi depresii. Din fericire, există soluţii de redresare, doar să dorim aplicarea lor. De pildă, mi-aş dori ca toţi românii ce se simt creştini (şi oricine şi-ar dori) să poată urma Sf. Apostol Andrei în bărbăţie, dragoste şi înţelepciune. Viaţa lui, ca şi numele, sunt modele pentru fiecare dintre cei ce doresc desăvârşirea, mai ales pentru cei aproape 700.000 de purtători ai numelui (prilej cu care le urăm să-l poarte pe Sfânt cu dragoste şi demnitate în inimile lor, tot aşa cum şi el l-a purtat pe Hristos). Să spicuim câte ceva dintre virtuţile sale.

1. Preocuparea de cele spirituale. Iniţial, Sf. Andrei apare în Evanghelii ca ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. Deşi se ocupa cu pescuitul, Andrei era preocupat şi de cele religioase. Mai concret, cum Sf. Ioan era cel care urma să arate lumii pe Mesia, alăturarea lui Andrei pare firească. Şi chiar aşa se va şi întâmpla: Andrei Îl va găsi pe Mesia, datorită Sf. Ioan, dar şi a căutării proprii. A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui.Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus.Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Acesta este momentul relatat în Evanghelia după Ioan, în care Andrei decide să urmeze lui Hristos. De aceea, este şi supranumit Cel întâi chemat. Spre deosebire de acele vremuri, astăzi, preocuparea de cele spirituale este pusă la grea încercare, fie prin exacerbarea materialismului, fie printr-o spiritualitate infestată de valori îndoielnice (relativism, scientism, spiritism, ocultism, laxism etc.) care nu fac decât să ne încurce în găsirea şi urmarea lui Mesia.

2. Dragostea de a împărtăşi celorlalţi calea fericirii veşnice. Este caracteristica specială a Apostolatului. Pe ea se bazează toată forţa misionară a celor ce devin propovăduitori ai creştinismului. Aceasta a determinat pe toţi Apostolii şi misionarii creştini să lase preocupările lumeşti şi să-şi închine toată viaţa pentru misiune. Este suficient să ne uităm la drumul Apostolului Andrei prin lume şi vom înţelege mai bine: propovăduieşte în Bitinia, Tracia, Macedonia şi Sciţia Minor (Dacia Pontică, Dobrogea de astăzi, în cetăţile Tomis, Callatis, Histria), apoi Bizanţ şi Grecia, unde este martirizat, la Patras, pe o cruce în formă de X (crucea Sf Andrei). Pentru cei care se îndoiesc de prezenţa Apostolului prin părţile Dobrogei, le recomand următoarele izvoare documentare Noul Testament – Coloseni 3, 11: Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos. Menţionarea sciţilor este făcută în contextul în care ei cunoscuseră deja cuvântul Evangheliei. Scriitorii Ipolit al Romei,Origen şi Eusebiu de Cezareea (în Istoria Bisericească) (sec IV) Calendarul gotic (sec IV) Martirologiile istorice occidentale (sec XIII-IX) Sinaxarul Bisericii din Constantinopol menţionează ca Andrei a predicat în Pont, Tracia si Sciţia. După un alt izvor, păstrat in acelaşi Sinaxar, Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Ampliat, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani (16, 8) Călugărul Epifanie (sec 8) scrie Viaţa Sf. Andrei Desigur, astăzi poate că nu mai sunt multe teritorii misionare, ca pe vremea Apostolilor, însă cu siguranţă avem nevoie de o re-evanghelizare a lumii, care tinde să devină din ce în ce mai coruptă moral. Iar asta necesită multă forţă misionară. Fără această dragoste de misiune, răul va ajunge să triumfe, prin nepăsarea şi indiferenţa celor ce pot vesti binele. Vorba lui Edmund Burke: Pentru ca răul să triumfe pe pământ, este suficient ca cei buni să nu facă nimic. Acest pericol al indiferentismului este prezent mai ales în sânul nostru, al clericilor, care avem misiunea de a propovădui cu timp şi fără de timp, adică oricând şi necondiţionat. Altfel, vom deveni din misionari, jalnici funcţionari. Însă pericolul pândeşte şi printre laici. Degeaba fac preoţii misiune, dacă nimeni nu îi urmează. Vorbele lor devin ca ploaia pe tablă: produc doar zgomot şi rugină.

3. Păstrarea comuniunii cu Dumnezeu şi aproapele. Un aspect important al Apostolatului îl constituie nealterarea mesajului divin. Însăşi termenul de apostol înseamnă trimis. Prin urmare, Apostolii n-au făcut decât să poarte mesajul lui Hristos către întreaga lume, la care s-a adăugat şi calitatea lor de Martori (adeveritori) ai Învierii. Ei nu au adăugat ceva de la ei peste învăţătura Domnului, ci doar au explicat-o pe înţelesul tuturor şi au aplicat-o în realităţile concrete ale vieţii comunităţilor pe care le întemeiau şi păstoreau. În fond, acesta este rostul esenţial al Bisericii, să aducă în concretul vieţii harul sfinţitor al Sfintei Treimi. Câtă vreme Hristos este cap al Bisericii, nimeni nu poate fi stăpân în ea. Din păcate, actualmente, Biserica lui Hristos se află în suferinţă din cauza schismelor şi a sectelor, rodul mândriei, intereselor omeneşti sau a invenţiilor teologice, infiltrate în sufletele unor clerici. Ca să nu mai vorbesc de bisericuţele din sânul bisericilor locale, care sunt rodul individualismului şi al dezbinării sociale. Este, probabil, motivul pentru care nici nu se prea reuşeşte reîntregirea cămăşii lui Hristos (cum este uneori numită Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească). Doar smerenia va reuşi reîntregirea Bisericii, căci, cum spunea şi Părintele Arsenie Papacioc, în Biserică nu este mai mare preotul, episcopul sau Patriarhul, ci smerenia este mai mare.

4. Jertfa supremă: martirajul. În afară de Sf. Ioan Evanghelistul, care a murit în exil, toţi ceilalţi Apostoli şi-au sfârşit viaţa prin martiraj. Într-un fel, este firesc. Când mărturiseşti adevărul şi iubirea într-o lume stăpânită de minciună, corupţie şi ură, nu faci decât să deranjezi, iar eliminarea fizică este preţul de sânge prin care cei deranjaţi îşi cumpătă şi preţuiesc neputinţa de a îndrepta lucrurile. Pierderea vieţii trupeşti poate părea paguba supremă a existenţei umane, dar în lumina Învierii ea pare o nimica toată, întrucât nimeni nu dispare, ci doar adoarme un timp. Aşadar, ucigaşii de trup nu pot ucide sufletul şi nici valorile lui. Parafrazând cântarea de la Paşti: Apostolii, urmând Domnului, au călcat cu moartea pre moarte. Însuşi Hristos va spune: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Din păcate, astăzi asistăm la o răsturnare de situaţie. Grija de valorile sufleteşti este înlocuită cu preocupări lumeşti şi trupeşti, iar frica de a nu muri sufleteşte s-a transformat în teama de a nu muri trupeşte. Fericirea sufletească este surpată constant de chinul căutării imposibilului: nemurirea trupului. Iar firescul stăpânirii de sine se transformă, prin trufia vieţii, în dorinţă de stăpânire de avuţii sau până la a te crede centrul infailibil al Universului sau dumnezeul celorlalţi. Prin urmare, avem de ales (încă): ori suntem creştini cu demnitate apostolică, purtând inerentele lupte şi necazuri ale desăvârşirii, ori cedăm şi nu mai suntem deloc şi nimic, părăsind roadele fericirii. Căci fericirea este creştinism pur, iubire, sfinţenie. În fond, cele mai bune definiţii ale fericirii le găsim la Hristos. Aceasta-i întrebarea esenţială a vieţii noastre: A fi sau a nu fi sfânt?

Pr. Eugen Tănăsescu

sursa: adevarul.ro