Seria “Anomalii”: F-R-I-C-O-S-U-L

Octavian Dărmănescu

Fricosul trăieşte absurd, cu iconiţa Apocalipsei în portofel. Semnează cu iniţiale, fără risc. Nu are simţul umorului, ca un sectant cuminte, căci umorul este un semn de libertate interioară, iar el nu are aşa ceva. Pe fricoşi nu-i vrea nimeni: Dumnezeu îi scuipă din gură ca pe nişte boabe de orez nefiert, şefii nu îi trimit în delegaţii, că aduc păci păguboase, iar nevestele îi compară din oficiu, cel mai rău rău casnic. În şcoala secundară, fricosul a fost un tocilar, la liceu n-a lipsit niciodată, iar la facultate a luat bătaie cu plapuma în cap. Nu ştim cum e la femei, dar la bărbaţi e clar: fiecare ştie în adâncul lui dacă este fricos sau nu. Uşurel, frica nu este o calamitate, ba chiar te ajută să trăieşti mai mult, ni s-a recomandat că gâtul plecat, sabia nu are interes să-l taie. Fricosului i s-a spus că frica îi păzeşte pepenii, câinele acesta din el face toate oasele.

Fricosul a învăţat arta temenelii, acest morb se ia epidermic, prin pupare de mână. Omul melc, fără oase, acesta este fricosul, omul care duce în faţă rasa umană, care se ascunde de potop. Astăzi suntem mai fricoşi, s-au dus vremurile de bravură. Moşii noştri erau mai temerari, îşi scurgeau fricile în oala de noapte, apoi dormeau bubă. Omul recent are atacuri de panică, mănâncă repede, de frica timpului, se fărâmiţează ca un aisberg care înaintează spre Sud. De la frica mistică la tracul intelectual, de la teroarea pierderii locului de muncă (şi a şefului drag), la spaimele unei sesiuni şcolare, fiecare dintre noi, cetăţenii acestui ev tâmpit, ne speriem aiurea de te miri ce. Cum se răspândeşte, la zoo, mirosul inconfundabil al fiarelor, băgând frica mereu în dobitoacele vecine de apartament, aşa ne speriem noi de zvonuri, prognoze şi televizoare prea mult deschise.

Fricosul mănâncă ciorba pe întuneric, că-i e frică să umble la panoul electric, se bucură când nu-i mai taie cuţitele, înghite tot frecuşul şefului, de frică să nu-l supere. În artă, frica ar trebui asociată cu o oglindă de perete. Fricoşii, inconştient, sunt narcisiştii totali. Ei ţin la pielea lor, pentru că alta nu au. Pentru ei, a iubi e un curaj prostesc (pentru că trebuie, într-un fel să te dăruieşti), iar iubirea e un fel de complicaţie sentimentală, din care nu poţi ieşi decât pe treptele tribunalului, la divorţ. Fixaţia autistă pe detaliu este tipică fricosului. Cu ochii-n patru şi cu fundu-n două (de la natură), fricosul înregistrează totul, ca un satelit. El se plânge, pentru că îi place să fie compătimit, când e să te bazezi pe el e greu de găsit, ca Atlantida. Fricosul are abilitatea de a se arăta viteaz după război.

Cine se ia după fricos, cade în puţ, că acolo se ascunde. Fricosul tace, căci aşa a învăţat că e înţelept. El are o relaţie insuportabilă cu adevărul, în general deranjant, deci periculos. Numai copiii, beţivii şi sfinţii îl mai dau pe faţă. În cazurile rare, fricosul dă cu adevărul, apoi fuge. Fuga fricosului e proverbială, el are un sprint invidiat de toate animalele junglei umane. Iar fuga e nobilă, căci salvează vieţi!

Fricoşii nu se detestă, ei pot sta înghesuiţi ca măslinele în saramură până trece răul. Fricosul este şeful pomanagiilor. Sunt mulţi prin instituţii care pentru un salariu bun îşi înving cu greu frustrările. Fricoşii nu au iniţiativă, ei se revoltă doar la cap de linie, când se văd nevoiţi să scoată banii de amendă. Transpiraţia pe buza de sus le trădează frica, vin acasă resemnaţi ca un meci de fotbal românesc. Toată istoria valahilor nu este altceva decât o cronică cuminte a unui popor prea fricos pentru a se revolta pentru mai bine. Ei au avut mereu în vedere legile pământului care îl separau pe sclav de cel care stăpânea puşca. Această traumă istorică, de care râd cu mâna la burtă occidentalii, ne stăpâneşte şi azi, dar este glazurată cu ironia noastră proverbială, efect firesc, compensatoriu, al acestei teribile frustrări care este frica.

Dragi tovarăşi, fiţi mai incisivi, fiţi mai premolari!

 Sursa: Laurenţiu Dumitru