Despre înfrânarea pântecelui
Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveşte îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor şi despre felul şi cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinţii Părinţi. Aceştia n-au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtăşirii de bucate, nici aceeaşi măsură pentru toţi. Fiindcă nu toţi au aceeaşi tărie şi aceeaşi vârstă; apoi şi din pricina slăbiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingaşe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare şi de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit că este mai folositoare şi mai ajutătoare spre curăţie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se foloseşte adeseori şi de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârşirea postirii, slăbeşte trupul şi se face mai trândav spre slujbele cele duhovniceşti; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază şi face să se nască în suflet nepăsare şi moleşire. Au cercat Părinţii şi aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdeţurilor sau a legumelor şi nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toţi. Şi au zis Părinţii că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră, sau şase uncii, se satură. (Uncia este uncia romană: 27 gr. 165 mlgr.).
Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu saturarea pântecelui şi să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci şi mărimea cantităţii mâncărilor face să se aprindă săgeţile curviei. Căci cu orice fel de hrană de se va umplea pântecele, naşte sămânţa desfrânării; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea să se îmbete, ci şi săturarea de apă, precum şi prisosul a orice fel de hrană o moleşeşte şi o face somnoroasă. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prăpădul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul (Ez. 16,49). Slăbiciunea trupului nu dăunează curăţiei inimii, când dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinţenia.
Regula înfrânării şi canonul aşezat de Părinţi, acesta este: Cel ce se împărtăşeşte de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă şi să nu aştepte să se sature. Iar Apostolul zicând: «Grija de trup să nu o faceţi spre pofte» (Rom. 13,14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasă a vieţii, ci grija cea iubitoare de plăceri. De altfel pentru curăţia desăvârşită a sufletului nu ajunge numai reţinerea de la bucate, dacă nu se adaugă la ea şi celelalte virtuţi. De aceea, smerenia prin ascultarea cu lucrul şi prin ostenirea trupului mari foloase aduce.
Înfrânarea de la iubirea de argint călăuzeşte sufletul spre curăţie, când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci şi lipsa poftei de a-i avea. Reţinerea de la mânie, de la întristare, de la slava deşartă şi mândrie, înfăptuieşte curăţia întreagă a sufletului. Iar curăţia parţială asufletului, cea a neprihănirii adică, o înfăptuiesc în chip deosebit înfrânarea şi postul. Căci este cu neputinţă ca acela ce şi-a săturat stomacul să se poată lupta în cuget cu dracul curviei. Iată de ce lupta noastră cea dintâi trebuie să ne fie înfrânarea stomacului şi supunerea trupului nu numai prin post, ci şi prin priveghere, osteneală şi citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad şi la dorul după împărăţia cerurilor.
(Filocalia, volumul I, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992)
