Pocăiţi-vă! Şi va fi revoluţie…

Mâine se va citi, în bisericile ortodoxe, Evanghelia din duminica de după Botezul Domnului: „În vremea aceea, auzind că Ioan a fost pus la închisoare, Iisus s-a dus în Galileea; şi părăsind Nazaretul a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească ce s-a scris prin Isaia proorocul, care zice: pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor care şedeau în ţinutul şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit. De atunci a început Iisus să propovăduiască: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”(Matei 4, 12-17). Acesta este momentul consfinţit de calendarul bisericesc ca fiind cel al începutului propovăduirii Domnului. Iar primul lucru sesizat este acela că Mântuitorul nu începe prin a propovădui ceva cu totul nou, ci continuă, de fapt, propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul. Cu acest cuvânt – „pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” – a început a grăi în pustia Iudeii ultimul dintre proorocii iudeilor, tot cu acest cuvânt începe şi Hristos. Începutul omului coincide cu începutul Domnului. Este, şi acesta, un semn că cei doi – omul şi Dumnezeu – s-au împăcat; mai exact, că omul a primit să fie împăcat de Dumnezeu (deşi el este cel care a greşit, nu putea tot el, în starea de fiinţă căzută sub puterea satanei, să se mai ridice către Creatorul său). Dar e, aici, şi o atenţionare pentru noi că totul se face doar teandric, cu implicarea, adică, a celor două subiecte ale relaţiei divino-umane. Nici omul singur, nici Dumnezeu singur, doar împreună!

Pocăinţa înseamnă întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu, înseamnă că omul se deschide spre dialogul cu Acesta, dar de pe poziţia sa, cea de fiinţă căzută. Prin acest dialog, prin asumarea, smerită, a stării de păcătoşenie, omul se tot ridică până ajunge a sta faţă în faţă cu Dumnezeu. Opusul pocăinţei este întoarcerea cu spatele, ignorarea sau sfidarea lui Dumnezeu (ca atunci când cineva îţi vorbeşte, iar tu refuzi dialogul, îl ignori pe celălalt, ca şi cum n-ar exista sau, în cel mai bun caz, nu ar conta pentru tine). Altfel spus, opusul pocăinţei este ascunderea de Dumnezeu. Adam şi Eva s-au ascuns „de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului” (Facerea 3, 8). Au ajuns, prin neascultarea lor, mâncând din „rodul pomului celui din mijlocul raiului”, un soi de boschetari (imagine extrem de plastică, pe care am întâlnit-o la părintele profesor Vasile Nechita). Asta le-a dat o iluzie de libertate, de autonomie. Ceva asemănător am sesizat la copii ai străzii care, deşi erau luaţi într-un anume centru din Iaşi, oferindu-li-se toate condiţiile unui trai decent, preferau să fugă, imediat ce aveau ocazia, pe stradă, preferând să doarmă prin canale, dar să fie „liberi”. Păcatul îţi dă această falsă impresie că eşti liber să faci ce vrei tu, că „îţi trăieşti viaţa”. Şi nu eşti decât un vierme, „liber”, cu adevărat, să te târâi pe un petec de pământ.

Pocăinţa mai poate fi numită şi convertire (Cristian Bădiliţă, spre exemplu, aşa traduce grecescul metanoeite în ediţia sa a Noului Testament). Ceea ce ne conduce la o altă imagine interesantă. Atunci când converteşti banii, oferi o monedă şi primeşti echivalentul valoric, dar într-o altă monedă (pierzând ceva – comisionul, dar şi câştigând ceva – noua monedă). Cu alte cuvinte, noi, prin pocăinţă/ convertire, nu „radem” tot ceea ce se numeşte viaţa noastră ca să primim o altă viaţă. A muri şi a învia, duhovniceşte vorbind, nu înseamnă aici că eu dispar şi vine un altul în locul meu. Aici se lucrează cu materialul clientului, vorba Maicii Siluana Vlad. Viaţa mea, trupul meu, mintea mea, calităţile mele – fiinţa mea întreagă se schimbă prin orientarea către Dumnezeu. Ele sunt cumva aceleaşi, dar se înnoiesc, se preschimbă. Prescura se preschimbă în Trupul lui Hristos, păstrându-şi însă calitatea de pâine – cum o şi primim când ne împărtăşim. Saul din Tars, prin convertirea de pe drumul Damascului, a rămas cu aceeaşi – ba chiar cu mai multă – râvnă de a sluji lui Dumnezeu ca atunci când îi prigonea pe creştini. Numai că râvna aceasta l-a făcut să devină „apostol al neamurilor”, propovăduind, cu numele de Pavel, Evanghelia mai ales la cei netăiaţi împrejur.

Pocăinţa ne poate cuprinde oriunde şi în orice fel de context, nu există un standard anume. Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei. O altă femeie desfrânată a venit de bună voie la Hristos şi a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Alteori s-a întâmplat ca în mers să se petreacă acest lucru, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani. Zaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască. Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi strigând: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face nici un gest, ci doar a strigat către Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta”. După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.

Doar îngerii căzuţi, ne spun Sfinţii Părinţi, nu se mai pot pocăi. Spre deosebire de om, diavolul a căzut nefiind ispitit de cineva din afară, ci din voia proprie, în deplină cunoştinţă de cauză. Ei ştiu că există Dumnezeu, chiar şi după cădere au dialogat cu El (cum vedem în cartea Iov sau în Evanghelii). Ei „cred şi se cutremură”. Cu toate acestea, Îl refuză pe Dumnezeu în continuare.

Pocăinţa noastră nu se poate face decât în timp. Când se termină timpul, omul nepocăit „se încremeneşte în moleşeala sufletului şi în nesimţire”. Există şi atunci un soi de pocăinţă, dar”pocăinţa lui de acolo este un regret pentru viaţa lui greşit trăită, dar unit cu neputinţa de a se mişca din ea” (Părintele Dumitru Stăniloae). Două lucruri să reţinem. Mai întâi că regretul sau căinţa nu mântuiesc. Foarte mulţi confundă părerea de rău cu pocăinţa. Am văzut şi criminali cărora le-a părut rău de fapta lor, dar care nu s-au pocăit… Al doilea: acum, în această viaţă, este „loc de întoarcere” spre Dumnezeu. Dincolo, în afară de trup, nu mai poţi face nimic: „în ceea ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat”. E ca un stop cadru dat la un film, când ecranul este umplut de o singură fotogramă. Aşadar, fiecare clipă pe care o trăim este de o importanţă capitală. Poate fi acea clipă – acea fotogramă – prin care pătrunzi şi care te însoţeşte în veşnicie!

Pocăinţa este „o adevărată revoluţie afectivă în viaţa omului” (Părintele Dumitru Stăniloae). Este singura revoluţie de care avem neapărată nevoie! Şi astăzi, ca şi în alte epoci istorice, oamenii luptă pentru schimbare în diferite componente ale vieţii sociale. Chiar şi între creştinii din Biserică se regăsesc persoane care investesc timp şi resurse consistente pentru atingerea unor idealuri de natură civică, ecologică, culturală, chiar şi politică. Foarte multe dintre aceste idealuri sunt nobile şi vrednice de dorit. Ce mă intrigă de fiecare dată când sesizez atâta entuziasm, atâta implicare pătimaşă, este că nu răzbate decât arareori, peste toate, ideea că de pocăinţă avem mai întâi nevoie. Lumea aceasta este un imens pustiu al Carantaniei în care suntem ispitiţi de diavol să rezolvăm problemele materiale ale omenirii. Răspunsul corect la aceste provocări îl dă doar Hristos Domnul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4, 4). Adică, da! – „pâinea” este importantă, dar nu este cea mai importantă. E o chestiune de priorităţi. Nimic nu trebuie neglijat din ceea ce este de folos omului pe pământ – libertate civică şi politică, hrană şi toate cele necesare traiului, un pământ curat etc. – dar pentru nimic să nu luptăm ca şi cum la asta s-ar reduce totul. Adevărata şi prima revoluţie de care avem nevoie este cea interioară – or asta face în noi doar pocăinţa. Restul vine în chip firesc, pentru că vine nu de la noi, ci, prin noi, chiar de la Dumnezeu!

Pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro