De ce ne rugăm în genunchi?
De multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în genunchi în biserică, dar şi acasă. În faţa candelei pâlpâitoare şi a icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O rugăciune simplă, neştiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.
Bunica nu auzise niciodată de grecescul „metanoia” sau de practici isihaste şi curente filocalice. Însă, ştia bine un lucru: rugăciunea nu se face decât în genunchi, în stare de smerenie şi de cucernicie, de linişte şi de împăcare cu Dumnezeu. Pentru bunicile noastre, a îngenunchea nu era o povară – ci un mare privilegiu.
Îngenuncherea la rugăciune este o notă caracteristică religiei creştine. Iudeii contemporani Mântuitorului Hristos obişnuiau să se roage stând în picioare la sinagogă sau la colţul străzii, pentru a-şi etala pietatea. Spre deosebire de această stare, Însuşi Mântuitorul a îngenuncheat la rugăciunea din grădina Ghetsimani şi Maica Domnului a îngenuncheat lângă Crucea Fiului ei. Sfântul Ştefan a căzut în genunchi înainte să moară ca martir (Fapte 7,60), iar Apostolul Petru a îngenuncheat lângă trupul Tavitei „şi, rugându-se a înviat-o”. (Fapte 9,40). Acestea sunt exemple dumnezeieşti şi argumente istorice în favoarea rugăciunii îngenuncheate. Însă, mai presus de a fi o practică istorică, a îngenunchea este legat de starea noastră de spirit. De multe ori, simţim că avem nevoie să stăm în genunchi. Ceva, o putere necunoscută, un imbold, o taină şi o minune ne pun în genunchi.
Într-o societate care ne hrăneşte cu felurite concepte psiho-sociale de genul „tu decizi”, „tu trebuie să fii cel mai puternic” „gândeşte liber” „we love to entertain you”, omul contemporan a pierdut imboldul şi nevoia interioară de a îngenunchea. Însă, flacăra nu a fost stinsă de tot. A rămas o scânteie, o licărire sfântă în fiecare. Suntem mai mult sau mai puţin conştienţi de această scânteie, dar ea pâlpâie, indiferent de cât de mult vrem noi să o stingem. Dumnezeu are momentul rezervat pentru fiecare, atunci când din scânteie se va aprinde o flacără puternică.
Un bun exemplu în acest sens este povestirea unei actriţe din Statele Unite ale Americii, un suflet care, după multe căutări, a aflat pacea stând în genunchi – lângă zidul unei mănăstiri ortodoxe. Mary McCann era un om de succes pe Broadway, un tânăr talent în plină ascensiune. Avea spectacole, faimă, bani şi o viaţă de vedetă. Schimbarea a avut loc în momentul în care a cunoscut o trupă de teatru din România. A fost fascinată de aceşti oameni care, deşi veneau din estul sărac al Europei, aveau ceva aparte. O lumină în ochi. „Ce au ei şi nu am eu?”, s-a întrebat. Răspunsul a fost simplu: „Vino şi vezi!” – aşa cum i-a spus Sfântului Andrei chiar Mântuitorul Iisus Hristos, când l-a chemat la apostolie.
Nu ştie bine cum s-a trezit în avionul de Bucureşti. I-a plăcut ce a văzut, dar nu era cu nimic diferit faţă de ceea ce găsise şi în alte călătorii. Asta, până când „am ajuns în lumea mănăstirilor din Moldova şi Bucovina. Stând tăcută în umbra adâncă a Mănăstirii Văratic, genunchii mi s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheată în acel pământ binecuvântat. Pe obraz îmi curgeau lacrimile. Totul a început să se schimbe în mine. Stând în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plânsesem. Nu ştiam că pot plânge. Simţeam că mi se frânge coşul pieptului de câte ori încercam să înţeleg ceva… inima mea îşi depăşea limitele, revărsându-se în afară…” (Actorii şi credinţa, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 119-123).
Era un om care nu mai stătuse, niciodată până atunci, în genunchi. O persoană asemenea nouă, cu griji, nevoi, întrebări şi îndoieli. Zice un sfânt contemporan, Nicolae Velimirovici, că diferenţa dintre ortodoxul balcanic şi sofisticatul om occidental e faptul că primul ştie să îngenuncheze la rugăciune. Ştie că a sta în genunchi, de vorbă cu Dumnezeu, este semn al smereniei şi al pocăinţei pentru păcatele sale, al recunoaşterii imperfecţiunilor proprii. Îngenunchind, omul îşi recunoaşte căderea în păcat, nevrednicia sa. Apoi, ridicându-se, se smulge din viaţa de până atunci, spre o nouă viaţă. Prin îngenunchere, omul coboară în mod voluntar în ţărâna din care a fost făcut, predându-şi viaţa în voia lui Dumnezeu. Aşa ne arată şi Sfântul Isaac Sirul, că „de fiecare dată când ne plecăm genunchii, arătam cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.
Nicolae Pintilie
Sursa: doxologia.ro
