Duminica Înfricoşatei Judecăţi

Pilda Fiului Risipitor ne va uimi cât va fi lumea, prin milostivirea şi negrăita dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu. De aceea, poate, Mântuitorul a voit să moară răstignit, adică cu braţele întinse şi Biserica mereu îl înfăţişează astfel, pentru ca să ne arate că de-a pururi stă cu braţele deschise, ca să îmbrăţişeze pe toţi păcătoşii care se întorc la casa părintească.

Iubirea însă nu-i unilaterală, ea cere răspuns din partea celui iubit, iar răspunsul cel mai firesc nu poate fi altul decât tot iubirea. Dacă Duminica Fiului Risipitor ne-a pus înainte dragostea cea preamilostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, duminica a treia, a înfricoşatei Judecăţi, ne face să medităm la răspunsul omului faţă de dumnezeiasca dragoste; răspuns care se îndreaptă deopotrivă către Dumnezeu şi către aproapele.

Iubirea faţă de Dumnezeu e datoria cea mai sfântă a omului. Nu-şi iubesc oare copiii, părinţii? Şi animalele şi fiarele sălbatice iubesc pe binefăcătorul lor; dar cum să nu iubească omul pe Dumnezeu, Făcătorul său şi Dătătorul a tot binele? „Dragostea de Dumnezeu e mişcarea cea mai firească a inimii: trebuie să te constrângi, să-ţi faci silă, să te chinuieşti, ca să nu iubeşti pe Dumnezeu”(Péguy).

De aceea, încă în Vechiul Testament, iubirea de Dumnezeu stă în fruntea Decalogului, este cea mai mare poruncă, în care se cuprinde toată Legea şi Proorocii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”(Matei 22, 37). Iar Mântuitorul Hristos nu recomandă nici o altă poruncă aşa de mult ca porunca dragostei.

Dar oare cum se împacă libertatea şi cu porunca? Dumnezeu a făcut pe om fiinţă liberă, aceasta este cununa demnităţii sale, şi Dumnezeu nu înţelege să nesocotească această libertate. În Sfânta Evanghelie, Mântuitorul, vedem că nu porunceşte ci invită: „Dacă vrei să intri înviată…; cine vrea să vină după Mine…”Şi totuşi, în altă parte, Mântuitorul spune lămurit: „Cel ce mă iubeşte, acela păzeşte poruncile Mele”(Ioan 15,14), arătând că există porunci şi că împlinirea lor este semnul cel mai sigur al iubirii de Dumnezeu. Ce sunt deci, „poruncile”Domnului şi care-i rostul lor?

„Împlinirea poruncilor”ascunde o adâncă taină dumnezeiască. Dumnezeu a dat putere celor ce cred în numele Său să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). De aceea Sfinţii Părinţi zic că Dumnezeu este ascuns în porunci sau că „Dumnezeu este fiinţa virtuţilor”. Pe măsură ce omul împlineşte dumnezeieştile porunci, puterea dumnezeiască dintr-însul se face tot mai vădită; cu orice faptă bună ce o face omul, iese tot mai mult la iveală chipul dumnezeiesc ce se află în el, devine tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, se face fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al vieţii veşnice. Dumnezeu nu sileşte pe om şi cu atât mai mult, nu-i porunceşte să-L iubească; dar prin iubirea – împlinirea poruncilor, omul se face moştean al vieţii de veci. Şi fiindcă Dumnezeu, pentru om, a gătit împărăţia Sa de la întemeierea lumii şi voieşte ca toţi să o dobândească, de aceea porunceşte: „Fiţi desăvârşiţi”,„Fiţi sfinţi”, „Fiţi milostivi, asemenea Tatălui Celui ceresc, ca să fiţi de-a pururi împreună cu El”. Împlinirea poruncilor deci, nu este un lucru datorat lui Dumnezeu, cum se întâmplă cu poruncile omeneşti, ci este datorie faţă de noi înşine, interesul cel mai de temelie al vieţii noastre.

Sunt însă oameni care, neînţelegând aceasta, văd în poruncile – dragoste de Dumnezeu, o povară grea de purtat, ca pe ceva făcut pentru altcineva şi nu pentru sine şi-şi fac socoteala greşită că pot duce o viaţă păcătoasă, străină de Dumnezeu şi totodată vor putea să se bucure şi de bunătăţile ce le aduce vieţuirea împreună cu Domnul. „Nu te grăbi cu pocăinţa, îl  îndeamnă vrăjmaşul, ai destulă vreme până la moarte! Nu ştii că Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv?”Şi omul neînţelept ascultă şoapta celui rău, duce mai departe căsnicie cu păcatul, trăieşte o viaţă creştină searbădă, mângâindu-se cu socotinţa mincinoasă că Dumnezeu îl va ierta, cu mila Sa cea nemăsurată, precum a iertat pe Fiul risipitor, pe desfrânata şi pe tâlhar. Doar pentru cei păcătoşi, şi nu pentru cei drepţi, a venit Hristos!

Grozavă înşelare! Dacă deznădejdea care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este şi mai vinovată şi mai primejdioasă. Prin deznădejde omul îşi taie orice putinţă de îndreptare, iar prin nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune şi păcătuieşte cu ştiinţă şi cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt şi duc la pieire veşnică.

Duminica înfricoşatei Judecăţi tocmai asupra acestei primejdii ne atrage atenţia. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor şi milostivirea Lui este fără de margini; dar totodată este nespus de drept. „Milostiv şi drept este Domnul”zice Psalmistul (Ps. 114, 5) şi „dreptatea Domnului rămâne în veac”. În curgerea vieţii pământeşti, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu Se va arăta mai ales în lumina dreptăţii Sale, ziua înfricoşătoarei Judecăţi. „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos”zice Apostolul (Rom. 14, 10); atunci, „Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate”. Dar ce este „dreptatea dumnezeiască?” în cântările de la utrenia acestei duminici auzim: „Când se vor aşeza scaunele şi se vor deschide cărţile şi Dumnezeu va şedea la judecată …, O, amar va fi atunci, păcătoşilor! O, ce ceas va fi atuncea…”Dar despre ce cărţi este vorba? Este cineva care scrie tot ce face omul în viaţă? Da, cu adevărat sunt cărţi şi este scriitor şi nimic nu rămâne nescris. Şi aici se cuvine a pomeni un lucru de mirare: oamenii de ştiinţă, tot iscodind să afle tainele vieţii omeneşti, au descoperit că tot ceea ce face omul, tot ceea ce gândeşte şi vorbeşte, dar absolut tot, lasă o urmă în alcătuirea cea mai ascunsă a omului; se înscriu în adâncul fiinţei noastre ca într-o carte. Astfel, noi înşine suntem cartea şi tot noi, cei ce o scriem. Mare taină se ascunde aici!

La înfricoşata Judecată se va deschide această carte, adică cele scrise acum în taină, nevăzut de nimeni, se vor vedea la arătare: şi cele bune şi cele rele vor fi văzute de toată lumea. Atunci rănile mucenicilor vor străluci ca mărgăritarele, nevoinţele şi faptele drepţilor şi ale cuvioşilor „vor străluci ca soarele”(Matei 13, 43), precum ne încredinţează Domnul Hristos. Iar chipurile păcătoşilor vor arăta pocite şi schimonosite de toate păcatele şi patimile pe care le-au făcut. „Cine va putea răbda acea nesuferită ruşine!”

Iată dreptatea dumnezeiască. „Te-am făcut fiinţă cinstită şi înzestrată cu libertate deplină, de care nici Eu nu am îndrăznit să mă ating;ţi-am dat putere ca să fii asemenea cu Mine, dumnezeu prin har; iată dar, acum ai singur ceea ce ai ales!”Tot ce face omul cu voia sa liberă îl apropie sau îl depărtează de Dumnezeu. Omul se modelează singur, prin tot ceea ce înscrie el în cartea vieţii sale cu care se va înfăţişa la Judecată. Atunci, uitându-se la icoana dumnezeiască pe care trebuia să o realizeze, cu darurile primite de la Dumnezeu şi văzând chipul pocit şi schimonosit pe care l-a făurit în viaţa sa de păcat, omul singur va recunoaşte răsplata ce i se cuvine. „O, ce ceas va fi atuncea!”Judecata este constatarea a ceea ce am făcut noi în viaţa pământească şi totodată o pecetluire pe vecie a acestei stări. Iată dreptatea dumnezeiască. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastră. De aceea, spune cineva că iadul în primul rând e marea durere a lui Dumnezeu, văzând pe fiii Săi, pentru care S-a jertfit, cărora le-a gătit împărăţia de la întemeierea lumii, că totuşi au preferat focul cel veşnic, gătit diavolului şi îngerilor lui.

De aceea, pomenirea înfricoşătoarei Judecăţi este întotdeauna un îndemn hotărât de a ieşi din nepăsarea faţă de mântuire.

Să nu ne înşelăm cu credinţa mincinoasă că Dumnezeu ne va ierta fiindcă este bun şi milostiv. Bunătatea Lui nu poate fi prilej de păcat. El iartă cu nemăsurată milostivire, dar nu nesocoteşte demnitatea libertăţii omeneşti şi contribuţia ei la mântuire. Păcatul, noi îl înscriem în carte şi numai cel ce l-a înscris îl poate şterge, nimeni altul, nici chiar Dumnezeu. Şi dacă omul nu si-a împodobit chipul său cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate împodobi. Este deci în interesul cel mai adânc al vieţii noastre să ştergem din carte tot înscrisul păcatului cu pocăinţă sinceră, cu încetarea răului, cu spovedanie curată, cu împlinirea canonului, prin rugăciune şi cu lacrimi.

Şi pentru tot păcatul să ne întrebăm cu îngrijorare şi cu teamă: oare s-a şters el din carte? Şi după ce l-am şters, să scriem şi faptele cele bune ale virtuţilor, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, căci ele ne împodobesc şi ne gătesc chipul nostru cel de veşnicie. Toată fapta bună este o agonisire de mare preţ, de care ne vom bucura în vecii vecilor. „Cum ţi-ai crescut aici aripile, aşa vei putea zbura către cele de sus; cum ţi-ai curăţit aici mintea, aşa vei vedea acolo slava Lui şi măsura în care L-ai iubit aici, în aceeaşi măsură te vei îndulci de dragostea Lui”.

A doua faţă a răspunsului nostru la dragostea lui Dumnezeu pentru noi este dragostea faţă de aproapele, de care iarăşi vom da seamă la înfricoşătoarea Judecată. Icoana acestei iubiri ne-o arată cât se poate de limpede Mântuitorul, cu pilda vieţii şi cu cuvântul. „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, L-a dat pentru dânsa”(Ioan 3, 16). „De aceea şi voi datori sunteţi să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu pe voi”(Ioan 15, 12). „După aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi”(Ioan 13, 35). Nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce nu iubeşte pe aproapele, „pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele sau pe care îl vede, nu poate iubi nici pe Dumnezeu pe care nu-L vede”(I Ioan 4, 20), iar, „cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său”(I Ioan 4, 21).

Cât de mult ţine Mântuitorul la porunca iubirii, ne-a arătat-o când ne-a descoperit taina Judecăţii celei din urmă. Atunci întreaga omenire va fi împărţită în două, după cum a împlinit sau nu porunca dragostei de aproapele.

Să ascultăm cu cutremur hotărârea Dreptului Judecător. atunci va zice celor de-a dreapta: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat şi Mi-aţi dat de băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţa am fost şi aţi venit la Mine… Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut acestea unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine. blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit. gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat… întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”(Matei 25, 34-45).

Ar fi o greşeală să înţelegem din cuvântul Domnului ci dragostea faţă de aproapele stă numai în milostenia trupească. Milostenia este semnul văzut al dragostei de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi cine o are, împlineşte toată virtutea. împreună cu milostenia are şi celelalte virtuţi. Şi iarăşi am greşi dacă, văzând preţuirea cea mare pe care o dă Domnul milosteniei, am socoti că toate celelalte fapte bune, mucenicia, rugăciunea, ostenelile pentru virtute vor fi trecute cu vederea. Toate vor fi cântărite şi răsplătite: faptele, cuvintele, gândurile. Dar în preţuirea aşa de mare dată unor fapte aşa de simple, se ascunde o taină de mare pogorământ şi de dragoste de oameni din partea lui Dumnezeu. Acestea reprezintă preţul cel mai scăzut do mântuire ce se cere omului, ca să nu rămână nici un om pe lume care să spună că nu a putut să se mântuiască, ştiind că nu se află om pe pământ care să nu poată săvârşi asemenea fapte de milostenie. Viaţa pământească este un mare dar al lui Dumnezeu.

Ea este scurtă, dar cu ea putem agonisi veşnicia. „Puţină este osteneala, dar veşnică odihna”, ziceau Părinţii. Tot binele pe care îl facem acum va merge cu noi şi ne va bucura în veşnicie.

De aceea, cugetarea la înfricoşătoarea Judecată este izvor de mare putere sufletească, ne smulge din nepăsare şi ne îmboldeşte spre toată fapta bună. Despre Sfântul Macarie cel Mare se spune că era slab şi uscat ca o smochină. „De ce, Părinte, îl întreabă un frate, eşti mereu slab, şi când posteşti şi când mănânci?”. La care, Cuviosul răspunde: „Cociorva cu care întorci lemnele este toată pârlită şi arsă. Tot aşa mănâncă trupul omului, cugetarea la înfricoşata Judecată”.

Pomenirea morţilor din sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi, este un prilej de faptă bună şi de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei adormiţi. Dacă cei vii ne pot întoarce aici dragostea şi bunăvoinţa arătată lor. cei plecaţi din viaţă nu o mai pot face şi răsplata ne rămâne întreagă.

Dar pomenirea morţilor este totodată şi un îndemn de cugetare la moarte, pe care Sfinţii Părinţi o socotesc cea mai înaltăfilosofie şi foarte prielnicăsmereniei, rugăciunii şi pocăinţei. Meditarea la zădărniciile vieţii pământeşti, la scurtimea vieţii noastre, la stricăciunea vieţii omeneşti, ne trezeşte din nepăsare, ne duce la căinţă şi îndreptare. „Cugetă la cele mai de pe urmă ale tale, ne îndeamnă Sf. Ioan Scărarul, şi în veci nu vei greşi”. Cine vrea să scape de moarte veşnică să aibă de-a pururi aminte de moarte. Că „precum pâinea este cea mai de trebuinţă din toate bucatele, aşa şi aducerea aminte de moarte este faţăde celelalte fapte bune”. „Să–ţi fie moartea doctor”zice Fericitul Augustin, arătând că filosofarea la moarte este tăietoare de toată patima.

„Plâng şi mă tânguiesc când gândesc la moarte”

„Vai mie, înnegritule suflete! Până când nu te mai opreştide la răutăţi? De ce nu-ţi aduci aminte de înfricoşatul ceas al morţii? De ce nu te cutremuri de înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos?”

„Mi-am adus aminte de ceasul acela, iubiţilor, se tânguia Sf. Efrem Sirul, şi m-am cutremurat; m-am gândit la acel grozav judeţ şi m-am înfricoşat; m-am dus cu mintea la veselia raiului şi am oftat; m-a cuprins plânsul şi am plâns până n-a mai rămas în mine putere de plângere...”.

„Juru-te cu îndurările Tale, Iubitorule de oameni, Bunule, să nu mă pui de-a stânga cu caprele ce Te-au amărât. Nu-mi spune: nu te ştiu! Ci, după îndurările Tale, dăruieşte-mi lacrimi neîncetate, dă-mi frângere de inimă şi umilinţă şi o curăţă, spre a se face Biserică, şi Prea Sfântul Tău Har. Că deşi sunt păcătos şi nevrednic, nu contenesc a bate la uşa milostivirii talei”(Sf. Efrem Sirul).

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)