27 iunie 2009

O perspectiva crestina: Camata, dobanda, bancile comerciale

Un gazetar mi-a cerut recent sa raspund la citeva intrebari legate de camata, dobanda, banci comerciale. Iata versiunea finala a raspunsurilor mele (o versiune mai veche aici):

1. Religia crestina, catolica sau ortodoxa, interzice/condamna dobinda? Sau camata?

Dobinda si camata sint acelasi lucru. Crestinismul pune obtinerea acestui fel de venit in rindul pacatelor. Pentru nuantarea acestui adevar care pare abrupt, e folositor sa ne gindim cine spune acest lucru, cum si mai ales cui. Mai intii, ceea ce lumea numeste azi crestinism e mai degraba un conglomerat de structuri ecleziastice eterodoxe sau modernist-renovationiste, in vreme ce Ortodoxia traditionalista e doar o fractiune marginala din punct de vedere social. Daca privim crestinismul ca un fel de identificator social, observam lesne ca atit clerul cit si mirenii din bisericile de tip crestin au acceptat in diferite masuri practica luarii de dobanzi. Exista curente de opinie care sustin ca dobinda e acceptabila, in vreme ce camata nu, fiindca este un fel de exploatare fara scrupule a dobinzii. Sfinta Traditie nu primeste aceste neadevaruri. Fixata si obtinuta cu moderatie si blindete, sau marita discretionar si smulsa cu salbaticie, dobinda are aceeasi obirsie cu iubirea de arginti si poate duce la moartea duhovniceasca. Dar modul in care acest precept este astazi transmis este in cel mai bun caz estompat, iar alteori complet rasturnat. Tot asa cum oameni cu alte indeletniciri socotite daunatoare din perspectiva duhovniceasca, de pilda actoria (practicata de mimi) sau sportul, furnizeaza constant “credibilitatate” si “relevanta” crestinismului modernizat, si bancherul, de pilda, a devenit o prezenta acceptata si chiar cultivata in acest mediu.
Asadar, cui i se mai adreseaza azi invatatura ca luarea de camata e un pacat? Greu de spus, mai cu seama intr-un mediu in care cuvintul pacat a devenit un fel de metafora a carei prezenta in discursul media e fie ridiculizata fie extirpata: asistam la o asmutire perpetua a simturilor oamenilor, invitati sa isi dea friu liber “pasiunilor” si patimilor. “Crestinul” de azi crede ca multe din faptele socotite pacate de inaintemergatorii nostri sint aproape firesti in zilele noastre.
Dar invatatura, fireste, nu si-a pierdut relevanta, ci audienta. Evident, Sfanta Traditie nu trebuie sa faca rating ca sa isi justifice valoarea soteriologica. In sens mistic, asadar, pacatul camatariei poate duce, daca nu este indreptat, la moarte duhovniceasca pe cei care isi cauta mintuirea.
E foarte important sa stim fara nici un fel de ocolis sau echivoc de unde se trage acest pacat: de la vrajmasul omului, cel Necurat. In acest punct ne intilnim cu un alt concept “igienizat” sau ignorat sau considerat in cel mai bun caz metaforic de o buna parte din societatea “crestina”: Satana. Iubirea de arginti este atit de straina naturii omului, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, incit este vadita obarsia sa diavoleasca. Primirea ei in viata noastra e un pericol de moarte spirituala.
Pe aceasta temelie se ridica puterea lumeasca a camatarilor de astazi.

Daca imi ingaduiti o asemenea parere, cind duhovnicul te invata sa nu iei sau sa nu dai bani cu dobanda, iti spune in principiu doua lucruri. Primul este sa zicem omenesc: situatiile de acest gen nasc tot felul de tulburari, care adesea au un deznodamint trist. Altfel spus, nu poate iesi ceva bun dintr-o astfel de intimplare, e de folos sa ne ferim. Al doilea avertisment e de ordin spiritual: otrava iubirii de arginti duce la moarte duhovniceasca.
Nu sint putini cei care nesocotesc aceste avertismente, mai cu seama ca ele se adreseaza coreligionarilor si urmaresc un folos duhovnicesc. E motivul pentru care, de-a lungul istoriei, a existat un joc oarecum cinic in care alteritatea era folosita ca o coada de topor, ca sa zic asa. Asa cum evreii foloseau serviciile unor goimi de Sabat, pentru a face unele treburi interzise lor, tot asa crestinii au acomodat camatari evrei in societatile lor: ei isi luau asupra lor pacatul acesta fiindca nu aveau nevoie de folosul duhovnicesc vizat de crestini si erau tolerati de acestia din acelasi motiv. La fel, era firesc sa intilnesti in mediile de pe linga Inalta Poarta (unde Islamul interzicea obtinerea dobanzii) bancheri de obarsie din tarile crestine.
Camataria a continuat sa existe netulburata, obtinind felurite inlesniri, pina in zilele noastre si ar putea fi spuse multe despre artificiile teologice nascocite pentru a o justifica.
In societatea moderna, cind prin acest mecanism se exercita controlul asupra unor societati intregi, practica a devenit pur si simplu acceptata, chiar daca nu exista inca documente teologice definitive care sa sa explice in ce termeni camataria nu mai este un pacat.
Mi se pare insa limpede ca si azi, cind omul este momit, ispitit, determinat, convins pe tot felul de canale media sau politice sa consume tot mai mult si sa o faca indatorindu-se, camataria ramine un pacat greu, pentru ca urmareste inrobirea oamenilor. Aceasta sclavie prin indatorare, atit lumeasca, cit si duhovniceasca, este o nespusa uriciune inaintea lui Dumnezeu.
Chingile bancilor au legat tari intregi, au facut si au desfacut crize: oamenii robiti astfel isi justifica indepartarea de credinta prin grijile zilei de azi, care nu le ingaduie sa se mai gindeasca cele sufletesti.
Insa pentru oamenii care nu si-au pierdut cu totul discernamintul duhovnicesc si pastreaza invataturile Sfintilor Parinti despre camatarie, dincolo de contracte cu fine-print-uri sau prevederi umilitoare sau discretionare, dincolo de “organismele financiare internationale” ale Noii Ordini Mondiale, nu se afla doar o mina de oameni sau cutare grup de interese, ci si o mare primejdie spirituala, care trebuie inteleasa in cheie eschatologica.

2. Exista un act scris al bisericii care consemneaza aceasta interdictie? Daca da, este ea in vigoare si astazi?

Da, exista “acte scrise” ale Bisericii care interzic camataria in diferitele ei forme. Ele sint in vigoare, fiindca fac parte din Sfanta Traditie si nu pot fi schimbate dupa bunul plac al vremurilor. Un reper esential este al 44-lea Canon Apostolic:

Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, camătă cerând de la cei ce se îndatoresc de la el, ori înceteze, ori caterisească-se. [Sobor 1: 17; Sobor 6: 10; Laodic: 4; Cartag: 5, 6; Vasilie: 14]

(Pentru o perspectiva papista, evident diferita, fiindca Vaticanul recunoaste practic justetea dobinzilor, fara sa fi promulgat vreun decret doctrinal despre asta, Catholic Encyclopedia ofera (in limba engleza) explicatii la articolele Interest si Usury.)

Va recomand si TÂLCUIREA canonului 44:

De a împrumuta cineva argintul său cu dobândă, este oprit şi de legea cea veche. Că zice Dumnezeu în a doua lege (Cap 23) nu vei cămătări fratelui tău argintul cu camătă, şi camătă de pe mâncări, şi camătă de pe tot lucrul. Şi David lăudând pe cel drept, pe lângă celelalte ale lui fapte bune, şi pe aceasta o adaugă, zicând: «Argintul său nu l-a dat în camătă.» [Psalm 14: 6] şi dacă aceasta a fost oprită la Iudei, cu mult mai vârtos este acum oprită la noi creştinii. Că zice: «Că mai mare decât Biserica este aici.» [Matei 12: 6] Că dacă de toţi creştinii este oprit a se face acest lucru, cu mult mai vârtos despre cei Ierosiţi, şi despre Clerici, care se cuvine a fi chip şi pildă a tot binele? Şi mai ales nevoitorii, şi postnicii, cei răstigniţi lumii. Pustnic şi cămătarnic, este lucru nepilduit întru adevăr, şi neprimit la auzul omenesc. Pentru aceasta dar şi apostolescul Canonul acesta rânduieşte, ca oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, împrumutând banii săi, cere de la datornicii săi dobândă, sau să înceteze de la acest rău câştig sau să se caterisească, Asemenea de aici să cuvine şi Monahului să-şi primească potrivitele lor certări, adică afurisire, şi ne împărtăşire, cu statornică făgăduinţă, că de acum înainte se vor depărta de arătata, şi vrednica de osândire călcare de legea aceasta.

In plus, in Pidalion gasim si urmatoarele insemnari la aceasta oprire a crestinilor:

Pentru aceasta si Nearaoa lui Leon porunceste ca, desi imparatii cei mai-nainte de noi au primit dobanda pentru impietrirea inimii si cruzimea imprumutatorilor, noi insa am judecat cu dreptul, sa lipseasca desavirsit din petrecerea crestinilor o fapta ca aceasta, ca o necuviincioasa veti lor si oprita de Dumnezeiestile Legi. Pentru aceasta blandetea noastra porunceste, a nu avea cineva voie, cu totul, nici intru o pricina a lua dobanda, ca nu cumva vrand sa pazim legea omeneasca, sa calcam Legea lui Dumnezeu. Ci oricita dobanda ar lua vreun imprumutator, sa se socoteasca in capetele datoriei (Armenopol, cartea 3, titlul 7). Iar desi Sholion al titlului 2 al capului 1 al legiuirii lui Fotie zice, ca Nearaoa 131 a lui Justinian, ce este in cartea a 5-a, titlul 3, cap. 9, hotaraste ca, de va lasa cineva prin testamentul sau, dar spre bine cinstitoare pricini (adica spre sloboziri de robi intamplandu-se, spre zidiri de Sfinte Biserici, spre chivernisiri si hraniri de saraci si de orfani nevarstnici), poruncim in vreme de sase luni dupa ce s-ar arata testamentul cel de acest fel, sa se dea daruirea aceasta si pomana la fetele carora s-au lasat. Iar daca epitropii si iconomii testamentului mortului, ar prelungi vremea peste acele sase luni, si nu vor da pomana aceasta, sa o dea de aici inainte cu dobanda si cu toata legiuita crestere de la vremea in care a murit cel ce o a lasat. Daca nearaoa aceasta, zic, randuieste asa, si Fotie insusi aceasta zice, titlul 9 capitolul 27. Iar sholiastul Valsamon zice, ca se cuvine sa multumim patriarhului Fotie, pentru ca bine a talcuit ca se cuvine Episcopii si clericii sa ceara dobanda. Aceasta nici ca decat trebuie sa tulbure pe cel ce citeste. Pentru ca Fotie va adica sa ceara clericii dobanzi, nu pentru bani, sau pentru alte lucruri, care ei ale lor imprumuteaza. Pentru ca aceasta este fapta potrivnica Sfintelor Canoane, si Evangheliei, si Dumnezeiestii Legi. Ci precum este cu totul aratat din insasi cuvintele nearalei, dobanda intelege ca rebuie sa ceara, pentru cele sufletesti ce le lasa cei ce mor la fete nevoiase, pentru sufleteasca lor mantuire, iar iconimii mortilor le tin ca sa le manince ei, si prelungesc vremea darii lor. Drept aceea nu se reazeme camatarnicii si lingatorii de dobanzi pe cuvintele acestea ale lui Valsamon, ca acestea cu adevarat toiag de trestie, dupa proorocul Iezechiel (29, 6-7), sau mai bine a zice, treste de sine-si sfaramata, si nimic ii ajuta, ci mai vartos la pamant ii arunca si ii coboara in prapastia cea de suflet pierzatoare (Mat. 12,20). Caci, daca noi, crestinii, avem porunca Evangheliceasca cand imprumutam, sa nu nadajduim ca vom lua ceva inapoi: “Imprumutati nimica nadajduind” (Mat. 6, 35) si Sirah zice “De vei imprumuta, fii ca si cum ai pierdut” (Sirah 8, 15), cum vom fi iertati, daca luam si dobanzi.

3. De unde apare interdictia? Exista vreo norma/pilda in Biblie?

In crestinism nu doar Sfanta Scriptura are rol normativ, ci intreaga Sfanta Traditie. Pe linga temeiurile pomenite in Pidalion, exista, fireste, si referinte scripturistice. Iata citeva:

Iesire, 22, 25:
De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.
Leviticul, 25, 35-37
Dacă fratele tău va sărăci şi va ajunge la strâmtorare înaintea ta, ajută-l, fie străin, fie băştinaş, ca să trăiască cu tine.
Să nu iei de la el dobândă şi spor, ci să te temi de Dumnezeul tău, ca să trăiască fratele tău cu tine. Eu sunt Domnul.
Argintul tău să nu ţi-l dai lui cu camătă şi pâinea ta să nu i-o dai ca s-o iei cu spor.
Deuteronomul, 23, 19-21
Să nu dai cu camătă fratelui tău nici argint, nici pâine, nici nimic din câte se pot da cu camătă.
Celui de alt neam să-i dai cu camătă; iar fratelui tău să nu-i dai cu camătă, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate câte se fac de mâinile tale în pământul în care mergi ca să-l iei în stăpânire.
Neemia (Ezdra II), 5:
1. Atunci s-a făcut murmur mare în popor şi între femei împotriva fraţilor lor Iudei.
2. Erau unii care ziceau: “Noi cu fiii şi cu fiicele noastre suntem mulţi, să ni se dea pâine să ne hrănim şi să trăim”.
3. Alţii ziceau: “Ne-am pus zălog viile şi ogoarele şi casele noastre, ca să ne luăm pâine să ne astâmpărăm foamea”.
4. Iar alţii ziceau: “Noi luăm bani cu camătă ca să plătim bir regelui, zălogindu-ne viile şi ogoarele noastre.
5. Şi noi avem acelaşi trup ca şi fraţii voştri şi fiii voştri sunt tot aşa cum sunt şi fiii lor; dar iată că noi suntem nevoiţi să ne dăm fiii şi fiicele robi, ba unele din fiicele noastre se şi află în robie. N-avem la îndemână nici un mijloc de răscumpărare. Şi viile noastre şi ogoarele noastre sunt în stăpânirea altora”.
6. Când am auzit eu murmurul lor şi astfel de vorbe m-am mâniat foarte tare.
7. Inima mea s-a tulburat şi am dojenit aspru pe cei mai însemnaţi şi pe căpetenii. “Voi luaţi mită de la fraţii voştri”, le-am zis eu. Şi am făcut împotriva lor o adunare mare,
8. Şi le-am zis: “Noi, pe cât ne-au ajutat puterile, am răscumpărat fraţi de ai noştri, Iudei, care fuseseră vânduţi păgânilor; iar voi vindeţi pe fraţii voştri”. Ei însă tăceau şi nu găseau răspuns.
9. “Nu faceţi bine – am zis eu mai departe. Nu vi se cuvine oare să umblaţi în frica lui Dumnezeu, ca să înlăturaţi ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?
10. Şi eu, fraţii mei şi slujitorii mei, le-am dat împrumut şi argint şi pâine, dar n-am mai cerut înapoi.
11. Întoarceţi-le dar chiar acum ogoarele, viile, măslinii şi casele lor şi dobânda argintului, pâinii, vinului şi untdelemnului, pentru care le-aţi dat împrumut”.
12. “Se vor întoarce şi nu vom mai cere de la ei – ziseră ei. Vom face aşa cum zici tu”. Atunci am chemat preoţii şi le-am poruncit să le ia jurământ că vor face aşa.
13. Iar eu mi-am scuturat haina şi am zis: “Aşa să scuture Dumnezeu şi de casă şi de avere pe fiecare om care nu-şi va ţine cuvântul său şi aşa să fie el scuturat şi gol. “Amin” – zise toată adunarea. Atunci am preaslăvit pe Dumnezeu şi poporul şi-a împlinit cuvântul.
Iezechiel, 18, 8
Banii săi cu camătă nu-i dă şi camătă nu ia; de la nedreptate mâinile şi le stăpâneşte şi judecata dintre un om şi altul o face cu dreptate;
Iezechiel, 22, 12
În tine se ia mită, ca să se verse sânge; tu iei dobândă şi camătă şi cu silnicie apuci câştig de la fratele tău, iar pe Mine M-ai uitat, zice Domnul Dumnezeu.

4. Care este pozitia bisericii (catolica, ortodoxa) vizavi de faptul ca bancile comerciale practica dobinda?

Biserica lui Hristos nu poate privi aceasta practica decit asa cum e descrisa de Sfanta Traditie: vrednica de osanda. Cu toate aceasta, bancherii par sa fost acceptati intrutotul de ierarhi si conducatori ortodocsi si heterodocsi, evrei si pagani. In plus, osandirea e una duhovniceasca, care nu ii deranjeaza in vreun fel pe cei care sint oricum necredinciosi, cum se intimpla de obicei. De pilda, ei pot fi opriti de la Sfanta Impartasanie sau scosi in afara obstei de credinciosi: pentru multi asta nu e nici un fel de amenintare, ei fiind oricum in afara Bisericii. Dar aceasta osandire nu este exprimata niciodata. In Biserica Ortodoxa Romana, de pilda, mai sint asemenea exemple de “toleranta”: desi masoneria este condamnata de Sfantul Sinod, masonii sint inmormintati cu slujbe ortodoxe. Asadar, condamnarile ramin la nivel “teoretic”, in timp ce in practica, daca sint interesati s-o faca, bancherii pot participa netulburati la viata bisericeasca.
E limpede ca atitudinea feluritelor biserici in relatie cu bancile comerciale e una cel putin ingaduitoare, ca sa zic asa. Pe de o parte, aceasta e firesc: bancile slujesc altui stapin si altor principii. Pe de alta parte, structurile ecleziastice au devenit ele insele niste poli de consum financiar, si sint adesea organizate dupa principii idenice cu ale corporatiilor moderne. Aceasta ratacire de la dreapta credinta nu mai este azi sanctionata de credinciosi, care saluta feluritele inlesniri aduse de modernizare si spiritul renovationist.
Mai mult, exista ierarhi care fac parte din consilii de administratie ale unor banci, iar practica deschiderii de conturi a devenit atit de fireasca incit am intilnit-o pina si la monahii din muntele Athonului. Un fel de nevoie pustiitoare de bani ii determina pe oamenii bisericesti sa uite ca, de pilda, nu este ingaduit sa primeasca donatii de la oamenii aflati in afara Bisericii.
Daca asemenea exemple pot fi descoperite in Biserica Ortodoxa Rusa (banca Peresvet), in Muntele Athosului (investitiile in stocuri bancare ale Manastirii Vatopedu) si chiar in Romania (sa lasam cititorii sa completeze aceasta “paranteza”), adica in zone oarecum traditionaliste in care camataria isi mai pastreaza inca, in pofida raspindirii sale, o imagine publica destul de proasta, in Apus industria bancara are colegi ca Istituto per le Opere di Religione, cunoscut si sub numele de Banca Vaticanului, institutie aflata sub controlul papei.
E vadit ca mai toate structurile ecleziastice nominal crestine pe care cartea de telefoane le listeaza ca biserici au pastrat relativ putin din duhul crestinismului fiocalic, transformindu-se in organizatii cu interese mundane.
In acest context, evident, veti observa o sumedenie de parteneriate intre banci comerciale si institutii bisericesti, care vor fi comunicate ca si cum ar fi absolut firesti. Daca aceste repere publice lasa, printre altele, impresia ca bancile comerciale sint un lucru bun, aceasta e doar o butaforie a celor care ignora deliberat normele crestinatatii (sau pe cele ale mozaismului sau islamului).
Bancile comerciale sint, din perspectiva crestina, intemeiate pe principii care evoca un cult al Mamonei. Nu exista vreun temei duhovnicesc pentru a privi altfel lucrurile.