Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite – istoric

Sfântul Simeon al Tesalonicului ridică originea acestei liturghii până în timpul Apostolilor.

Tot ce ştim în această privinţă, este faptul că există o datină veche de cult, ca în Postul Mare, să se aducă Jertfa cea prea sfântă numai de două ori pe săptămână, sâmbătă şi duminică. Însă erau creştini care cereau împărtăşirea şi în alte zile ale săptămânii. Pentru a se îndeplini aceste cereri, obişnuiau creştinii la început a se împărtăşi miercurea şi vinerea cu Tainele care se sfinţeau mai înainte. De aceea, slujba la care se făcea împărtăşirea în felul acesta, se chema „Liturghia celor mai înainte sfinţite”. E greu să stabilim, cu precizie cronologică, ordinea sau provenienţa şi vechimea acestei liturghii.

E sigur că ea este o instituţie de origine orientală, probabil aghiopolită (din jurul Ierusalimului) sau siriană, sau chiar bizantină, cum cred alţii.

În ceea ce priveşte autorul acestei sfinte Liturghii, tradiţia mai veche este foarte puţin precisă. Tradiţia majorităţii manuscriselor din secolul al XII-lea înainte, păstrată până azi în Liturghierul nostru, pune însă această Liturghie sfântă sub numele uneia dintre cei mai iluştri ierarhi ai creştinătăţii, Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), episcopul Romei († 604).

Consfinţind o veche tradiţie a Bisericii, Sinodul din Laodiceea, întrunit în a II-a jumătate a secolului IV, a hotărât, în temeiul canoanelor 49 şi 51 Apostolic, ca în Păresimi să nu se mai săvârşească liturghia şi să nu se mai serbeze pomenirea sfinţilor mucenici decât sâmbăta şi duminica, zile în care, postul fiind mai puţin aspru, se putea săvârşi Sf. Liturghie. Slujba Sf. Liturghii fiind considerată o slujba de bucurie duhovnicească, a încetat, deci, în baza dispoziţiilor prevăzute de cele două canoane de a mai fi săvârşită în zilele Postului Mare. Temeiul hotărârii canoanelor este acela că zilele de post sunt zile de amintire a patimilor şi a morţii Domnului, sunt zile de căinţă, în care nu se face serviciul dumnezeiesc public.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite a fost reglementată de Sinodul Quinisext (692 Constantinopol) prin canonul 52 – a se săvârşi în timpul Postului Mare, în afară de sâmbătă, duminică şi de sfânta zi a Bunei Vestiri.

Aşadar, miercurea şi vinerea – în afară de Vinerea Patimilor (aliturgică), se săvârşeşte o „slujbă de seară specială a Sf. Euharistii”, Liturghia Darurilor. Se oficiază şi în joia din săptămâna a V-a, luni, marţi şi miercuri din Săptămâna Patimilor  precum şi în acele zile ale sfinţilor cu polieleu, care cad în timpul Postului Mare, precum şi în celelalte zile de rând când nu se săvârşeşte liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare.

În zilele de luni, marţi şi miercuri ale Săptămânii Patimilor despre care am vorbit mai pe larg, după săvârşirea slujbei ceasurilor cu Stâlpii Evangheliilor după cum am arătat, urmează Obedniţa iar apoi Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, după rânduiala din Triod.

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sf. Împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară era mai mult decât evidentă. Prima problemă se referă la caracterul vesperal al Liturghiei. În tradiţia ortodoxă, Sf. Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sf. Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde, în primul rând,de caracterul zilei în care ea urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşanie matinală, deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau al pregătirii. Pentru un praznic mic, fără priveghere, Sf. Euharistie este mutată la o oră târzie, astfel încât – cel puţin teoretic – în oricare din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau deplin, cazul zilelor de luni, marţi şi miercuri în cauză, Sf. Euharistie se primeşte seara. Biserica rânduieşte în aceste zile, după cum în întreaga Săptămână a Sf. Patimi, o abstinenţă totală de la mâncare, până la apusul soarelui. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria Împărtăşaniei de seară.

Într-o epocă recentă s-a creat obiceiul de a transfera dimineaţa celebrarea Vecerniei unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite ca în acest fel împărtăşirea să aibă loc la aproximativ aceeaşi oră ca de obicei. Această împărtăşire de dimineaţă în cazul de faţă, a fost privită reticent, în Biserica Rusă fiind considerată de rigorişti ca o încercare de „a-L minţi pe Dumnezeu”, pentru faptul că întrerupea postul aspru, îndulcindu-i spiritul.