Postul: modul postirii din vechime şi până în prezent
Pătrunderea în atmosfera Postului Mare este precedată de titlul solemn şi emoţionant al iertării reciproce a păcatelor (la slujba Pavecerniţei) din Duminica lăsatului sec de brânză, numită şi „Duminica iertării”.
Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, după mărturiile Sf. Sofronie al Ierusalimului.
Monahii, spune el, se curăţau mai dinainte pentru dumnezeiasca patimă şi pentru închinarea Învierii lui Hristos. În mănăstire se păstra din vechime o rânduială anume în Duminica ce s-a obişnuit să se numească întâia din săptămânile Postului Mare: se săvârşea Sf. Liturghie ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul.
Se strângeau în biserică şi făcându-se rugăciune îndelungată şi metanii, urma ritualul „iertării” cu metanie şi sărutare între ei şi la stareţ care-i binecuvânta pentru ajutor şi stăruire în nevoinţele ce le stăteau înainte.
Urma „pelerinajul” în pustie, fiecare luându-şi de ale mâncării după trebuinţa trupului: pâine, smochine, finice, legume uscate muiate în apă iar cei mai îmbunătăţiţi se hrăneau cu ierburile ce creşteau în pustie. Această rânduială era păzită cu sfinţenie de fiecare dintre ei fără a şti unul cum se înfrânează şi petrece celălalt.
Petrecând toate zilele postului, se întorceau la mănăstire în duminica dinaintea sărbătorii Învierii Domnului, duminică pe care Biserica a primit-o să se prăznuiască cu stâlpări. Atunci se întorcea fiecare având rod al ostenelilor sale conştiinţa sa, care cunoştea cum a lucrat şi seminţele căror osteneli a adunat. Aceasta era rânduiala mănăstirii şi ea se împlinea în chip desăvârşit.
Postirea a fost privită ca o formă de sărbătoare ori celebrare solemnă. Astfel, după mărturiile Sfântului Irineu, ale lui Tertulian şi ale Sfântului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai în Vinerea Patimilor, o zi, alţii două, vineri şi sâmbătă în Săptămâna Patimilor, alţii trei, o săptămână iar alţii mai multe zile. Această variaţie a ţinerii postului începuse cu mult mai devreme. Un secol mai târziu mărturiile arată că acest post pre-pascal, cel puţin în unele regiuni, s-a extins la întreaga săptămână a patimilor. Astfel în Didahiile Apostolice citim: „astfel, trebuie să postiţi în zilele Paştelui din ziua a doua a săptămânii (luni) şi trebuie să vă hrăniţi cu pâine, sare şi apă numai după ceasul al nouălea până în ziua a cincea (joi)…Iar Vineri sau Sâmbătă postiţi deplin şi nu gustaţi nimic. La mijlocul celui de-al doilea secol biserica cunoştea un post foarte scurt înainte de prăznuirea anuală a Paştelui, dar şi aşa postul se ţinea (diferit) deosebit în locuri diferite
În această perioadă, existenţa postului Patruzecimii este confirmată şi de canonul 5 al Sinodului de la Niceea. Începând de la sfârşitul secolului III înainte, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite, Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau prepascal – până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (pascal) care ţinea o săptămână, cea a patimilor, fiind foarte aspru. După cum observăm, săptămâna Patimilor nu era socotită în cadrul Paştelui Păresimilor, ci se socotea aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor, a „Paştilor” în sensul originar al cuvântului, adică Paştile Crucii sau suferinţei Domnului.
În Ierusalim, Postul Paştelui consta din opt săptămâni fiecare incluzând cinci zile de post, ceea ce dă exact 40 de zile de post deplin. Cu alte cuvinte, aici termenul de „patruzeci de zile” a fost înţeles ca 40 de zile de postire. Aceeaşi practică este atestată de Sf. Epifanie al Ciprului şi de Ioan Hrisostom în 387, pentru Antiohia. Totuşi în Constantinopol, ca şi-n Egipt şi Apus, 40 de zile însemnau întâi de toate o perioadă de pregătire de-a lungul căreia unii posteau de fapt 5 zile pe săptămână, fapt care, ca şi perioadă liturgică, includeau cele 2 zile euharistice săptămânale. Sf. Atanasie al Alexandriei vorbeşte despre timpul Postului Paştelui şi Postul Săptămânii Sf. Patimi. Deci, în Constantinopol, cele 40 de zile includeau sâmbetele şi Duminicile dar exclude Săptămâna Sf. Patimi, sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpilor.
În Apus şi Egipt, Postul Paştelui includea deopotrivă Săptămâna Sf. Patimi şi zilele euharistice săptămânale rezultate care au dus chiar la un post mai scurt.
În secolul IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea, osândind obiceiul unora de a întrerupe ajunarea din Joia Patimilor, dispune să se ţină post aspru (mâncare uscată) în toată Patruzecimea. Iar în vinerea şi sâmbăta Patimilor să nu guste nimic până la cântatul cocoşului din noapte. Iar de nu poate cineva să ajuneze în şir aceste două zile, să păzească cel puţin sâmbăta, căci zice undeva Domnul vorbind despre Sine: Când se va lua de la ei Mirele, vor posti în zilele acelea.
Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Sf. Patimi numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate”.
La Ierusalim această xirofaghie din Săptămâna Mare se întindea la toate cele 40 de zile, regulă instituită de sinoadele de la Laodiceea şi apoi Trulan, dar şi îndulcită mai apoi îngăduind consumarea de legume şi fructe.
La Mănăstirea Studion, în Săptămâna Patimilor nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate.
Tot în sec. IV, peregrina Egeria ne dă informaţii interesante despre aceia care practicau postul cel mai sever – numiţi „hebdomaderi” – care nu mâncau decât de două ori pe săptămână, sâmbăta şi duminica după liturghie, când se împărtăşeau. Hrana acestora era cum nu se poate mai simplă; ei nu gustau nici pâine, nici ulei, nici fructe, ci numai apă şi puţin terci de făină.
